<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

ATEU, SPIRITUALIST SAU NONDUALIST?

de Răzvan-Alexandru Petre

Ateul depune un efort mental să creadă numai în materie, în ce se vede, dar e ajutat de empiric şi de ştiinţă.

Spiritualistul depune un şi mai mare efort mental să creadă în poveştile religioase sau spirituale, dar e ajutat de mărturiile unor aleşi ai Cerului şi de fenomenele paranormale.

Nondualistul nu depune niciun efort mental, fiindcă nu crede în nimic, totodată acceptând totul. El este natural şi relaxat, nu susţine nicio poziţie şi permite tuturor să creadă ce vor.

I se poate pune eticheta de „agnostic”, dar ar fi prea puţin. De fapt, a mai primit şi etichetele de „nihilist” şi fatalist”, ceea ce nu-l deranjează. În fond, şi ateul e cam nihilist (nu crede în supranatural), iar spiritualistul e cam fatalist (pune totul pe seama lumii invizibile), nu-i aşa?!

Unii atei, ţinând cont de dovezile despre fenomenele paranormale şi spirituale, se declară „agnostici”, poate şi pentru că sună mai exotic. Ei spun că aceste fenomene există, dar nu pot fi explicate şi cu atât mai puţin de teoriile spirituale, care oricum se cam bat cap în cap. Pe de altă parte, aceşti atei nu pun la îndoială soliditatea materiei şi explicaţiile ştiinţei. Cum s-ar spune, sunt agnostici cu jumătate de gură.

Nondualiştii însă pun la îndoială întreaga realitate pe care o percepem senzorial şi, mai ales, o interpretăm intelectual. Desigur, acest radicalism nu poate avea nicio aplicaţie practică. Orice încercare ar fi dezastruoasă. De pildă, ce folos ar trage societatea prin impunerea doctrinei că „nu există bine şi rău” sau că „nu există timp şi nici spaţiu” sau că „eu nu exist, lumea nu există”?! Ea poate fi o revelaţie individuală, eventual comunicată şi altora, dar fără pretenţia de a o impune cuiva ca principiu călăuzitor în viaţă.

Nondualistul mai afirmă că mintea însăşi e o mare păcăleală. Deci orice ai crede ferm, deja eşti în eroare. „Păcatul” începe cu nevoia de a crede neabătut în ceva, de a susţine o poziţie, o mentalitate. Şi toţi oamenii îl comit.

Asta nu înseamnă că nondualistul nu are preferinţe sau că nu îndrăzneşte să şi le afirme. Ba, fiind atât de relaxat, nu simte nicio piedică, este total natural şi deschis. Doar că ştie că şi poziţia sa este doar un mărunt aspect al realităţii. Prin urmare, nu va ţine morţiş să aibă dreptate, nu va impune nimănui ce crede el, fiindcă ştie că şi el s-ar putea răzgândi peste cinci minute (sau nu). Este asertiv, dar tolerant.

Totuşi, nici nondualistul nu e perfect. Din punct de vedere uman, poate să nu fie cel mai simpatic sau cel mai capabil. Nu există oameni perfecţi, fiindcă „perfecţiunea” e un concept omenesc, nu o realitate organică. Oamenii îşi creează standarde proprii, după care îi judecă pe ceilalţi semeni.

Nondualistul are şi el păreri personale, de unii semeni îi place, iar de alţii nu şi, probabil, se va îndepărta de aceştia. Nu e „mama răniţilor”. Se comportă absolut normal, doar că nu se consideră centrul universului, cum fac ceilalţi oameni.

Ei privesc lumea din jur din centrul fiinţei lor, care se termină la nivelul pielii, dincolo de care începe marea necunoscută, lumea cea periculoasă. Nondualistul nu mai are un centru, el se simte una cu totul, dar fără a-şi pierde personalitatea. Numai că nu se identifică cu ea. Este doar o mască pe care trebuie să o poarte şi să se comporte conform ei. Nondualistul însă îşi permite libertatea să-şi dea jos masca câteodată.

< Sus >

Nondualistul pur

Uite că ne-am întors iar la credinţă. Revelarea nondualităţii îţi răstoarnă brusc orice credinţă, iar adepţii nondualismului previn acest şoc mental, ţinând orice credinţă la distanţă, în măsura puterilor. E foarte uşor să te laşi cuprins de credinţele celor din jur. În acest sens, uite că şi nondualiştii par a depune un efort mental... cel de a nu se lăsa dus de valul conformităţii.

Şi unde pot fi văzuţi aceşti oameni? Păi, în natură sunt foarte rari nondualiştii puri. Cei mai mulţi sunt corciţi cu atei sau cu spiritualişti. Dar aşa sunt şi ceilalţi. Ce, n-aţi văzut atei care-şi făceau cruce când dădeau de greu?! Sau n-aţi văzut spiritualişti evlavioşi care dădeau dovadă de patimi omeneşti incalificabile?!

Deci majoritatea nondualiştilor aspiră să devină nondualişti puri.

Ce sunt aceştia?

Sunt cei numiţi iluminaţi sau mari înţelepţi sau maeştri sau sfinţi sau... oricum vrea societatea să-i numească. Nu sunt nici ei identici, fiecare are personalitatea sa, dar, în principiu, îi uneşte un lucru.

Care?

Toţi şi-au pierdut eul, simţul de persoană autonomă. Pare greu de priceput cum vine asta, dar veţi simţi imediat, dacă se va întâmpla să vi-l pierdeţi. „Eul” este această senzaţie că sunteţi separaţi de lumea din jur, că aveţi liber-arbitru şi puteţi face ce doriţi, că vă puteţi controla într-o mare măsură viaţa, că lucrurile nu stau chiar bine şi ar trebui să le îndreptaţi, că nimic nu vă satisface pe de-a-ntregul, dar speraţi într-o fericire ce va veni cândva, în viitor.

Cred că v-aţi recunoscut în această descriere. Suntem cu toţii la fel în această privinţă. Este o programare. Este o senzaţie, precum simţul mirosului sau al gustului. Uneori, când suntem răciţi cobză, e posibil să ni le pierdem şi, totuşi, supravieţuim.

Aşa e şi cu simţul de „eu”: ni-l putem pierde şi să supravieţuim pe mai departe. Iluminaţii ne asigură că vom trăi chiar mult mai bine fără „eu”. E greu să ne dăm seama ce înseamnă asta, fiindcă am trăit toată viaţa cu „eu”. Doar în mica copilărie nu aveam un „eu”, şi cât de fericiţi eram, copilaşi fiind...! Fericirea a dispărut când am devenit responsabili de propria viaţă, adică de când am căpătat un „eu”.

< Sus >

Cât de urgentă e Realizarea Sinelui

Îl auzeam deunăzi pe un învăţător spiritual spunându-le discipolilor din ashram: „vremurile sunt tulburi, aproape de sfârşitul istoriei, acum e ultima voastră şansă să vă realizaţi Sinele divin”. În cadrul poveştii căutătorului spiritual, are sens acest îndemn la depăşirea rutinei şi dublarea aspiraţiei spirituale.

Dar din punct de vedere nondualist, Realizarea Sinelui nu e nicio urgenţă... pentru Divin. De fapt, nimic nu e urgent şi nici important. Însă pentru ego-ul suferind, da, poate părea capital să scape de povara existenţei. Numai că realizarea Sinelui înseamnă disoluţia completă a persoanei, ceea ce ego-ul spiritual nu are cum grăbi.

Şi atunci, ce e de făcut?

Fiecare să facă ceea ce face oricum. Unii să-şi caute Sinele, alţii să caute plăceri meschine, unii să sufere, alţii să fie fericiţi. Acesta e spectacolul vieţii, pe care şi-L joacă Divinul Sieşi. Marile reuşite sunt ale Lui şi nu are cine să le admire, decât El. Ceea ce omul face pentru a fi admirat, iubit, venerat de către ceilalţi, de fapt, face Divinul pentru El Însuşi.

Găsim sfaturi înţelepte nenumărate peste tot cum să fim, ce să credem, ce să facem. Fiecare dintre ele poate găsi rezonanţă în cineva sau nu. Niciunul nu e adevărul absolut, înţelepciunea supremă. Depinde de context şi de moment.

Dar cum să-i ceri omului să renunţe la ego, adică la el însuşi?! Şi totuşi, astfel de nebuni după Dumnezeu au existat şi tot apar ca ciupercile de te miri unde. Nu e vina şi nici meritul lor – aspiraţia le este inoculată de Dumnezeu şi n-are leac. Ei sunt oameni foarte diverşi şi de pretutindeni; formează un eşantion al populaţiei planetare din toate culturile, clasele, nivelurile de cultură şi educaţie etc.

< Sus >

Cei aleşi

Nu există o regulă sau tipar după care sunt „aleşi” iluminaţii. Îmi trecuse prin gând că Dumnezeu îi alege în mod expres ca să fie cât mai diferiţi, pentru a completa celebrul număr de 144.000 din „Cartea Revelaţiei”, adunându-i într-o nouă „Arcă a lui Noe”. Ca să fiu în ton cu subiectul nondualismului, i-aş spune „Arca lui Non”. 😊

Dacă, în medie, la fiecare 3.000 de locuitori ar corespunde un iluminat, ajungem la cei 500 de milioane de pământeni înscrişi pe celebra „Piatră din Georgia” că ar fi optimul pentru viitorul planetei, după catastrofele apocaliptice. Astfel, fiecare grup uman ar conţine unul sau mai mulţi iluminaţi, ca un fel de călăuze. Dar asta s-a putea întâmpla peste cel puţin 100 de ani, aşa că niciunul dintre actualii iluminaţi nu vor fi acolo şi nici copiii lor. De fapt, iluminarea nu se moşteneşte, ci este un dar cu care ne graţiază Dumnezeu.

Luaţi-o şi pe asta doar ca pe o poveste sau scenariu mitic. Nu există nicio Arcă în construcţie şi niciun număr bătut în cuie.

*

Nondualismul nu se compară nici cu ateismul, nici cu spiritualismul. Niciuna din tezele lui nu are vreo aplicaţie practică. Desigur, în contact cu nondualismul, unii vor deveni relaxaţi şi fericiţi, iar alţii, devastaţi sufleteşte. Dar nimeni nu poate prezice ce şi cum.

Poate că, în contextul unei căi sau aspiraţii spirituale, disoluţia eu-lui se va simţi, mai degrabă, ca o binefacere şi se va numi „trezire”. Dar poate că, în lipsa acestora, disoluţia eu-lui se va simţi, mai degrabă, ca „depersonalizare şi derealizare” psihiatrică. Oricum, nimeni nu o poate provoca, dacă nu e cazul să apară, şi nici opri, dacă trebuie să se întâmple.

Trăirea nondualităţii poate produce unele transformări aparente. Dar nu nondualismul, ca orientare filosofică, le-a produs şi nici nu are rost să ne întrebăm dacă e bun sau rău, dacă e folositor sau dăunător bunăstării psihice a oamenilor.

Nu are rost, dar o facem oricum, aşa cum facem cu orice. Nu ne putem opri să ne punem probleme inexistente, de genul „ce s-ar face societatea dacă toţi oamenii ar adopta nondualismul?”. Încă nu e cazul. Dar dacă s-ar întâmpla asta, oricum, nu oamenii vor fi decis-o.

< Sus >

Sărac cu duhul

Nu ne putem opri să ne punem probleme inexistente, căci cum altfel ar continua acest tăvălug intelectual, cu care ne mândrim deseori?! Există tendinţa de a-i ridiculiza pe cei „săraci cu duhul” ca nefiind oameni cu drepturi depline.

Şi totuşi, ce înseamnă „sărac în duh” şi de ce a fost lăudat de Isus? La fel ca restul „fericirilor”, era o compensare a derâderii sau persecuţiilor din societate. Oare Isus se referea la cei înapoiaţi mintal („poor in spirit”, cum au tradus englezii) şi alte genuri psihiatrice? În contextul general al citatului din Matei 5:3-11, aşa s-ar părea. Şi atunci nici nu are rost să mai discutăm subiectul. Case closed.

Oamenii bisericii afirmă însă că a fi „sărac în duh” înseamnă să fii smerit. Cu alte cuvinte, este vizată latura egotică a minţii, nu inteligenţa. Este criticată mândria şi lăudată simplitatea, chiar naivitatea, inocenţa (apropo de afirmaţia cristică „Lăsaţi copiii să vină la Mine”).

Alţi clerici merg şi mai departe şi laudă detaşarea mentală (apropo de afirmaţia cristică „Să fii în lume, dar să nu aparţii lumii”):

Deşi este o poziţie foarte înţeleaptă, se pare că ne-am cam îndepărtat de citatul din Biblie, dând „duhului” alte sensuri decât cel de minte. Iată cum, deseori, Biblia este un bun prilej ca să ne dăm drumul la propriile noastre opinii filosofice sau teologice.

De exemplu, cineva spunea că traducerea este deficitară; corect trebuia scris „sărac, cu duhul” (dacă în vechime s-ar fi folosit şi virgula). Adică sărac de bunuri materiale, dar bogat în spirit, apropiat de cele sfinte.

Fiindcă tot am prezentat alte opinii, haide să vorbim şi de sensul nondualist pe care l-am putea găsi. Ar fi vorba de „sărac în idei”, dar fără a-ţi lipsi inteligenţa. Iluminatul se prezintă uneori, cu sinceritate, ca neavând gânduri. Ba, unele căi spirituale sau metode yoghine caută intenţionat golirea de gânduri.

Cum poţi să rămâi inteligent, dar fără idei?

Întrebarea e justă. Răspunsul e simplu: devino iluminat şi ai să vezi cum.

Totuşi, putem răspunde mai direct: „sărăcia în idei” se referă la gândurile auto-referenţiale, strict personale, legate de ego – de acestea ar trebui să fim lipsiţi. Această „sărăcie” ar fi una foarte benefică: lipsa de eu. Dar capacitatea raţională nu e afectată, putem judeca corect situaţiile de viaţă şi să rezolvăm problemele curente. În acest sens, citiţi descoperirile neuroştiinţei, popularizate de Gary Weber, în articolul NEUROŞTIINŢELE ŞI NONDUALITATEA.

Răzvan A. Petre
14 august 2024

< Sus >