<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

BUDDHI ŞI ILUMINAREA

articol de Răzvan-Alexandru Petre

Vechii înţelepţi indieni au studiat profund structura minţii şi ne-au lăsat diverse modele didactice, care explică o parte din dilemele conştiinţei umane. Un astfel de model al psihicului, numit antahkarana, conţine următoarele categorii: manas, ahamkara, buddhi şi chitta, în afară de Sinele Divin sau Spiritul (numit, în funcţie de şcoală, Purusha, Shiva sau Atman). Totuşi, am observat că interpretarea acestor termeni cade în responsabilitatea fiecărei şcoli şi gânditor în parte. Pentru a acoperi necesităţile explicative curente, am ales următoarea interpretare proprie:

Manas este mintea perceptuală, senzorială, instinctivă, animalică, cea care permite deprinderile corporale, inclusiv deprinderea automată a vorbirii şi scrierii. I-am putea spune „mintea fizică” sau inconştientul.

Ahamkara este ego-ul sau senzaţia de eu, care generează gândurile legate de propria persoană. Conform termenilor psihologiei, îi spunem conştientul. Cel mai bine i se potriveşte noţiunea de conştiinţă-de-sine.

Buddhi este intelectul sau inteligenţa specific umană, abstractă. Ea ne oferă creativitate, intuiţie, inteligenţă propriu-zisă. Este cea mai rafinată structură, cea mai apropiată de Spirit. De aceea, ca mediatoare dintre Spirit şi restul minţii, poartă şi numele de vijnana, intuiţia spirituală. Psihologia l-ar numi supraconştient.

Chitta ar fi locul unde se amestecă toate aceste influenţe diferite: memoria, care ne conferă individualitatea, tiparele de personalitate.

În conferinţa „Cine este eu?”, maestrul Shunyamurti consideră că buddhi este mai mult decât intelectul abstract, ci o interfaţă între minte şi Sinele Divin, cu propria sa voinţă, diferită de voinţa egotică (ahamkara). În alte scrieri ale mele, l-am numit „minte astrală”. Este un fel de eu superior, lipsit de egotism, o individualitate purificată.

Am scris că existenţa acestui buddhi sau minte astrală poate fi pusă în evidenţă experimental prin hipnoză. Odată intrat în transa hipnotică, eul conştient (ahamkara) este suspendat, iar dialogul se poartă cu supraconştientul (buddhi). Acesta este un fel de martor, care stă în umbra ego-ului, dar este la fel de capabil de a rezolva sarcinile conştientului, dacă i se cere asta. Ca dovadă, în transa hipnotică, omul nu este adormit, ci perfect treaz, ba chiar hipervigilent, dar scapă complet de blocajele mentale pe care le are de obicei. Este o versiune personală mai liberă, mai calmă, mai eficientă decât cea aşa-zis „conştientă”. În transele mai profunde, poate fi un intermediar direct pentru Sinele Divin. Iar buddhi este atât de puternic, încât, la indicaţia hipnotizatorului, poate bloca accesul conştientului la memoria sesiunii hipnotice.

Meditaţia tăcută, recomandată de mulţi învăţători spirituali, nu este altceva decât încercarea de a intra deliberat într-o stare de auto-hipnoză, în care ego-ul este suspendat şi se manifestă doar buddhi, care poate avea astfel un contact nestânjenit şi tot mai profund cu Spiritul. Învăţătorii susţin (şi discipolii speră) că, repetând insistent această stare de conştiinţă modificată, se va ajunge în final la iluminare şi apoi la permanentizarea ei 24/7.

Starea de eliberare nu ar fi altceva decât suspendarea permanentă şi definitivă a ego-ului, ca urmare a antrenamentului constant în meditaţie. Dacă s-ar fi putut ca, printr-o hipnoză realizată de un maestru spiritual, discipolul să intre definitiv în starea fără de eu, atunci n-ar mai fi avut rost toate tehnicile spirituale. Realitatea arată însă că omul iese din orice fel de hipnoză, în mod automat, după cel mult câteva ore sau odată cu somnul, dacă nu cumva hipnotizatorul comandă el însuşi ieşirea imediată.

< Sus >

Cum să (nu) meditezi la nimic

Eliberaţii sau iluminaţii spirituali mărturisesc că nu mai au senzaţia de eu (ahamkara), dar îşi continuă viaţa ca mai înainte, controlul părând a fi acum preluat de eul superior (buddhi). Înainte de iluminare, controlul aparţinea ego-ului, iar buddhi oferea doar recomandări şi sugestii. Mai mult chiar, buddhi se supunea intenţiilor lui ahamkara, oferindu-i sfaturi pentru interesele sale, mai mult sau mai puţin meschine. Când însă ego-ul s-a dizolvat, buddhi nu mai ascultă decât de Sinele Divin sau Spirit, ceea ce transformă viaţa omului într-o curgere continuă de inspiraţii, intuiţii şi seninătate.

Prin urmare, buddhi poate deveni un eu purificat, dirijat direct de Spirit, fără conştiinţa-de-sine specifică lui ahamkara, fără tensiunile şi blocajele acestuia. Shunyamurti îi mai spune „mintea sattvică”. Prin buddhi, dar fără ahamkara, Spiritul se află direct la cârma corpului-minte, iar acel om este un BUDDHA. Aceasta este iluminarea definitivă sau eliberarea.

Totuşi, să ţinem cont că celelalte paliere mentale funcţionează ca înainte: personalitatea nu dispare, memoria esenţială se păstrează, deprinderile nu se sting, emoţiile fireşti apar în continuare, preferinţele personale nu se evaporă – ci doar „persoana” nu mai există. Desigur, viaţa se simplifică, anumite emoţii şi sentimente egotice nu mai au de ce să se agaţe şi, prin urmare, dispar (plictiseala, remuşcarea, îngrijorarea, frica de moarte etc.). Viaţa continuă, în general, exact ca mai înainte, în parametrii proiectaţi, cu binele şi răul ei, deşi acum nu se mai percepe vreun bine sau rău. Dureri fizice pot apare, dar nu mai există suferinţa psihologică ce le dădea realitate.

În concluzie, în acest model, cine vrea să se elibereze de ego? Buddhi este cel care împinge omul către spiritualitate şi aspiră la moartea eu-lui. Şi tot buddhi îl jeleşte apoi o perioadă de timp, după ce eul a dispărut.

Acest model îi dă nişte speranţe ego-ului că, de fapt, el nu va muri cu totul. Ceva îl va perpetua la un nivel superior. Şi este adevărat, numai că amintirea ego-ului va dăinui puţin timp, cel mult câteva luni de zile, atât în cazul iluminării, cât şi în cazul morţii fizice.

Textele antice afirmă că ceea ce se reîncarnează nu este ahamkara, personalitatea actuală a omului (care face parte din mintea fizică, legată de corpul fizic), ci vehiculele sale superioare vijnana mayakosha (mintea astrală) şi ananda mayakosha (mintea mentalo-cauzală) ─ am detaliat modelul celor trei niveluri ale minţii în mai multe scrieri anterioare. Ei bine, buddhi este totuna cu vijnana mayakosha, după cum am definit de la început.

Atman sau Spiritul nu are nicio legătură cu reîncarnarea, fiindcă este în afara iluziei vieţii. Conform înţelepciunii vechi indiene, cele trei stări de conştiinţă sunt: veghea, visul şi somnul fără vise. Atman este a patra stare, turiya, mai profundă decât somnul fără vise, adică total, absolut inconştientă. Tantricii spun că Shiva e ca un cadavru. Viaţa, în toate formele şi dimensiunile, este, metaforic vorbind, un vis ţâşnit în acel neant, este conştiinţa, care nu tulbură nicidecum neclintirea şi liniştea somnului fără vise.

* * *

Astfel de modele didactice sunt extrem de utile pentru a explica dilemele conştiinţei umane, dar au limitele lor. Realitatea este întotdeauna diferită de modelele noastre. Nondualismul susţine că totul este mult mai simplu decât poate mintea să conceapă. Cercetările ştiinţifice, filosofice şi cele paranormale atestă că, dimpotrivă, realitatea este infinit de complexă, mai mult decât putem noi cuprinde.

De pildă, conceptul de buddhi semnifică în diverse tradiţii atât inteligenţa discriminativă, cât şi intuiţia spirituală, iar cele două nu au neapărat legătură între ele. S-ar putea inventa două noţiuni diferite, dar e mai simplu să profităm de înţelepciunea din vechime, măcar aşa, pentru onorabilitate.

< Sus >

Schema sintetică

a) Agregatul psihic al omului (antahkarana)

Din chitta (memoria) fac parte manas (minte senzorială şi emoţională), ahamkara (ego) şi buddhi (intelect, precum şi intuiţie spirituală). Toate sunt gestionate de atman (Spirit sau Sine Divin).

b) Ego-ul dispare temporar în multe stări de conştiinţă modificată: în somn, în reverie, în hipnoză, în meditaţie contemplativă şi iluminare nonduală. Eliberarea de ego este starea supremă, de seninătate continuă, care nu se mai pierde.

Eliberarea nonduală produce cea mai importantă mutaţie psihologică în omenire de la apariţia vorbirii articulate. Eliberaţii formează o nouă specie de mutanţi umani.

< Sus >

Este oare sănătos?

- Dar oare este sănătos?

Ce?

- Să scoţi un element, adică eul, dintr-un angrenaj care funcţiona relativ normal?

Relativ anormal, mai degrabă. Dar, desigur, poate produce un dezechilibru, cel puţin la început. Unii se adaptează rapid, iar alţii mai greu.

- Dar de ce să vrem să ne dezechilibrăm psihicul?

Poţi să vrei sau să nu vrei, oricum, nu ţine de voinţa ta. Scoaterea eu-lui de pe tabla de joc nu e decizia ta. Se întâmplă, pur şi simplu. Nu se ştie de ce.

- Totuşi, spuneai că ne putem împotrivi, că la unii ego-ul revine imediat.

Se pare că nişte mecanisme interne se pot adapta automat sau nu la noul mod de funcţionare. Dar dacă e ceva automat, înseamnă, de asemenea, că nu ţine de voinţa ta.

- Totuşi, dacă am stabili că ieşirea ego-ului din sistem duce la probleme, măcar nu am mai lăuda acest fenomen, nu i-am spune „iluminare”. Şi atunci, căutătorii spirituali n-ar mai alerga cu limba scoasă după el.

Nu după iluminare sau trezire aleargă căutătorii spirituali, ci după mai mult calm, linişte, pace lăuntrică şi împăcare cu lumea.

- Şi nu asta aduce iluminarea?

Cine vrea să le obţină, mai bine să înveţe cum să mediteze. Rezultatele sunt benefice şi garantate. Iluminarea înseamnă altceva: moartea eu-lui, ceea ce acesta nu-şi va dori niciodată.

- Desigur, moartea e cea mai mare problemă a omului.

Iar pomeneşti de „probleme”. Iluminarea NU duce la probleme, ci la dispariţia ideii de „problemă”. Problemele sunt în capul tău. Acolo le vezi şi le amplifici.

- Nu cred că ego-ul a fost pus acolo degeaba. Sigur că îndeplineşte un rol care, odată eliminat, nu mai este îndeplinit.

Aşa este. Rolul ego-ului este să împingă omul să acţioneze pe baza motivaţiei.

- Vezi? Ştiam eu... Deci, iluminatul nu mai are motivaţie să facă nimic, devine o legumă...

Ba nu, pentru că rolul motivaţiei este preluat integral de inspiraţie. Buddhi primeşte inspiraţia şi comandă corpul să facă ce făcea şi înainte. E doar o schimbare de stăpâni. Noul stăpân este mult mai înţelept.

- Tot nu cred că natura a pus ego-ul acolo degeaba. Altfel, ar fi funcţionat de la bun început şi fără el...

Poate că e un experiment desfăşurat pe planeta Pământ, dar nu ştim dacă şi pe alte planete locuite.

< Sus >

Omenirea viitoare

Schema de mai sus este o simplificare, o umilă tentativă a minţii de a înţelege necunoscutul. Dar mintea nu poate înţelege niciodată fundamentul, ci doar fenomenele aparente. Ea le ordonează, le analizează, le interpretează după criterii proprii. Şi mereu revine asupra concluziilor, care nu sunt niciodată perfect satisfăcătoare.

Uită-te la istoria paradigmelor ştiinţifice (conform epistemologului Thomas Kuhn – "Structura revoluţiilor ştiinţifice")! Paradigma care apare astăzi va îndepărta paradigma de ieri, păstrând foarte puţin din valoarea ei explicativă, de parcă n-ar avea nimic în comun. Privind în istorie, toate explicaţiile ştiinţifice sunt invalidate la un moment dat, cu excepţia paradigmei din prezent. Dar, fiindcă ştiinţa se autocoretează mereu, putem fi siguri că şi actuala paradigmă va fi înlocuită peste 100 sau 500 de ani. Şi atunci se va spune că tot ce ştim noi astăzi era greşit.

Deci, dacă vrem să o luăm înaintea timpului, atunci să recunoaştem chiar acum că nu ştim nimic.

- Uite că ceva tot ştim: schema antahkarana. Se potriveşte ea şi animalelor?

Din ceea ce observă naturaliştii, la câteva specii de animale superioare (maimuţe antropoide, elefanţi, delfini, orci, ciori, caracatiţe etc.) există buddhi (inteligenţa discriminativă) şi a început să se dezvolte ahamkara (recunoaşterea în oglindă). Dar la un nivel incomparabil cu omul.

- Desigur, omul e o culme a evoluţiei. Nu înţeleg de ce vrei să-l modifici...

Evoluţia nu s-a terminat. Dimpotrivă, o nouă specie umană e pe cale să apară, păstrând caracteristicile fizice, dar cu o modificare esenţială: dispariţia eu-lui personal sau depăşirea şi expansiunea eu-lui (transpersonalul). Filosoful Tim Freke vorbeşte despre trecerea de la individualism la „unividualism”: omul care are un sentiment profund de unire sau comuniune cu tot şi toate, liantul fiind iubirea (vezi video Individuals Evolving Into Unividuals).

Tim mărturiseşte că, în urmă cu mai mulţi ani, putea intra oricând în samadhi (extazul yoghin), dar şi-a dat seama că se plictiseşte de atâta nimic, iar nimic şi numai nimic. Şi de atunci s-a orientat cu tot elanul spre trăirea intensă a vieţii, aşa cum este ea, încercând să o valorizeze la maximum. Probabil că aşa păţesc cei care nu insistă să rămână mai mult timp şi repetat în samadhi, până li se limpezesc toate structurile mentale. Sau poate că, indiferent de timpul petrecut în acel samadhi yoghin, eliberarea nu vine decât prin Graţie.

Oricum ar fi, întrebarea care i-aş pune-o lui Tim este dacă omenirea poate evolua în acea nouă fază de unividualism fără a se trezi nondual. Oare pot oamenii deveni în mod natural mai plini de compasiune, empatie şi preocupare faţă de semeni şi mediul natural, fără a trece prin furcile caudine ale pierderii eu-lui personal?

Există deja numeroase grupuri spirituale peste tot, dar cât de eficiente au fost ele în răspândirea iubirii autentice şi în transformarea interioară? Nu cumva este o sarcină mult peste puterile micului eu, aşa cum a dovedit eşecul multor comunităţi utopice şi chiar practicile spirituale? Oare este suficientă aspiraţia şi bunătatea inerentă în unii dintre noi sau e nevoie de o mutaţie profundă de conştiinţă, posibilă fie numai printr-o experienţă de unificare (cum ar fi iluminarea, NDE, OBE, extaz yoghin, răpirea în duh etc.), fie prin eliberarea definitivă de ego, mai ales?

Aş înclina să cred că omenirea viitoare va fi hibridă: o grupare de oameni complet treziţi sau eliberaţi de eu, iar restul, oameni mult îmbunătăţiţi, încă având un eu, dar cu calităţi maximizate şi defecte minimizate. Pare un scenariu rezonabil, dacă realitatea ar ţine vreodată cont de raţiunea umană...

O nouă specie

De fapt, poate că însăşi ideea că omenirea se va ilumina în majoritatea ei cândva, în viitor, este o încercare a minţii de a justifica într-un fel interesul omului pentru nondualitate şi trezirea nonduală. O încercare de a da un sens acestui interes, aşa cum face pentru orice. Eul înţelege că este absurd să îşi dorească propria sa moarte, dar nu se poate abţine. Şi ca să nu pară idiot, caută un sens pentru această dorinţă tâmpită – sensul găsit fiind participarea la trezirea spirituală colectivă. Ce poate fi mai măreţ decât asta, nu-i aşa!?

Dar realitatea nu are niciun sens, nicio semnificaţie, niciun scop, nicio agendă, nu vrea să ajungă undeva. Când se revelează nondualitatea, se vede că nu există un sens în nimic, nici măcar în iluminare. Iluminarea, ca eveniment, este la fel de iluzorie ca orice altceva.

Răzvan A. Petre
20 octombrie 2023

< Sus >