În acest videoclip, maestrul spiritual SHUNYAMURTI vorbeşte despre Atma Vichara, adică investigaţia recomandată de Ramana Maharishi: Cine este eu? şi descoperirea uimitoare că, efectiv, gândurile NU au un gânditor, ele apar din vid. Dacă poţi suporta acel vid, atunci tiparele egotice de gândire sunt reduse la tăcere, ceea ce pune capăt karmei şi începe libertatea. În finalul satsang-ului, Shunyamurti răspunde la întrebări din public. Citiţi şi comentariile traducătorului, care încheie articolul.
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
De ce insistă Sri Ramana asupra faptului că singurul mijloc de a obţine recunoaşterea Sinelui este prin Atma vichara? Toate celelalte tehnici şi abordări, spune el, sunt preliminare, dar nu te vor duce la realizare. Înţelegerea directă a Sinelui poate veni doar prin investigaţie-de-sine, care constă în ce? Este simpla adresare tăcută a întrebării „cine este eu?”. Iar dacă faci acest demers cu seriozitate şi iei în serios rezultatele care apar, vei descoperi că în spatele tuturor cuvintelor şi imaginilor minţii egotice care se perindă prin conştiinţă în mod repetitiv, constant, şi a tuturor efectelor pe care le aduc cu ele, în spatele tuturor acestor simboluri, există oare un sine? există oare cineva acolo care generează gândirea? Nu. Efectiv, gândurile nu au şi un gânditor. Este foarte important să înţelegem acest lucru.
Poţi să te uiţi şi vei vedea: este vid. Nu e nimeni acasă. Ego-ul este doar o maşinărie care repetă gândurile pe care a învăţat să le gândească, le repetă ca un papagal. Va repeta chiar şi jargonul spiritual. Dar în spatele cuvintelor nu se află, de fapt, nimeni. Înseşi cuvintele sunt cele care creează iluzia că ar exista cineva acolo. Se face o prezumţie automată: dacă există gândul „eu” care spune „voi face asta, nu voi face aia, vreau asta, nu-mi place aia”, dacă există gândul de „eu”, atunci trebuie să existe şi un eu care îl gândeşte. Dar nu există. Este doar vid.
Deci ego-ul este complet lipsit de esenţă, de substanţă, nu are niciun sine. Iar aceste gânduri continuă... nu logic, nu conform raţiunii adevărate, ci conform fanteziilor şi proiecţiilor. Şi aşa cum ne-au învăţat toţi înţelepţii – şi Shankara Acharya, şi Buddha, şi Isus, şi toţi marii înţelepţi – aceste fantezii, aceste dorinţe pe care le produce ego-ul aduc inevitabil dezamăgire, dacă nu chiar mai rău. Buddha le spunea remuşcări, dar poate fi devastare sufletească, poate fi moarte.
Gândurile nu sunt în concordanţă cu realitatea pe care omul o va descoperi, de obicei, pe propria piele. Şi totuşi, gândurile vor continua chiar şi după aceea să producă la nesfârşit aceleaşi dorinţe şi aceleaşi tipare.
Ego-ul nu învaţă. Cu adevărat, nu este capabil să înveţe. Pentru că nu are inteligenţă, este un reflex condiţionat, produs de comenzile pe care le primeşti de la părinţi şi de la societate, începând chiar înainte de naştere, în faza de dezvoltare intrauterină, şi în copilărie. Iar până pe la vârsta de cinci ani, este deja construit. Mai poţi adăuga diferite straturi deasupra, dar abordarea de bază a ego-ului este deja determinată de acele instrucţiuni şi proiecţii pe care le-ai primit, care vor continua, impulsionându-te să faci anumite lucruri, cum ar fi să încerci să îi faci pe ceilalţi fericiţi sau să te revolţi împotriva celorlalţi – dacă aceasta este comanda pe care ai primit-o, să fii independent şi să faci opusul a ceea ce ţi se spune. Orice ar fi, nu ai liberul arbitru să decizi. Totul se întâmplă în acord cu acel set de comenzi primite.
Iar ego-ul nu se poate schimba pe sine însuşi, nu se poate reprograma. Poţi trece prin chiar şi zece ani de psihanaliză şi eşti la fel ca atunci când ai început. Uitaţi-vă la Woody Allen. A avut parte 30 de ani de psihoterapie. Se poate observa că niciun proces terapeutic nu funcţionează cu adevărat, deoarece ego-ul este limitat la impulsurile inconştiente bazate pe acel set de comenzi, despre cum „trebuie să fii loial părinţilor şi familiei, trebuie să-ţi serveşti ţara orice ar fi, trebuie să mergi la biserică în fiecare duminică, trebuie să faci asta sau aia”. Sau „trebuie să te droghezi şi să mergi la concerte rock şi să faci alte genuri de lucruri”. Şi orice credeţi că reprezintă propriul stil şi tendinţe, de fapt, este o imitaţie. Îi imităm pe ceilalţi. Îi imitaţi pe copiii mai populari de la şcoală şi le adoptaţi stilul, sau îi imitaţi pe cei care credeţi că vor ajunge în frunte şi vor avea cel mai mare succes. Dar nu aveţi o înţelegere reală a ceea ce sunteţi şi, prin urmare, a ceea ce este cu adevărat important. Astfel, sistemul vostru de valori este hotărât în totalitate din exterior.
Iar odată ce urmezi acel sistem de valori şi acele ordine, plus interdicţiile – lucrurile pe care ţi se spune să nu le faci, pe care nici măcar nu trebuie să le cunoşti, cunoştinţele interzise – odată ce te cenzurezi într-atâta, inteligenţa ta este paralizată, capacitatea ta de a te descurca în orice problemă este foarte limitată, deoarece repertoriul tău de gânduri şi de raţionamente şi capacitatea de a vedea dincolo de iluzie a fost total eliminată. Eşti deja o parte din iluzie.
Deci singura cale de a ieşi din această capcană a infernului egotic este să înţelegi că nu eşti ego-ul. Iar singurul mod în care poţi realiza acest lucru este să practici cercetarea-de-sine şi să înţelegi că nu numai că nu eşti ego-ul, ci nu eşti nimeni. Şi asta e de-a dreptul terifiant. Iar ego-ul o ştie, desigur, şi de aceea orice ego pare fals, de genul „eu doar pretind că sunt asta sau aia, dar nu pot dovedi ce spun”. Este o cacealma, o latrină.
Şi dacă ai un ego negativ care spune, dimpotrivă, „sunt jalnic şi lipsit de valoare şi nimeni nu mă vrea şi toţi mă vor respinge” şi chestii din astea, atunci vei trece prin viaţă proiectând şi provocând oamenii să-ţi facă exact asta – lucru pe care, de obicei, îl poţi obţine – ceea ce te va întoarce la o senzaţie de genul „e bine, mă simt ca acasă”, aşa-i?! Dar nu poţi scăpa de acea senzaţie, din cauză că nu este nimeni care să-ţi spună „asta nu-i adevărat, şi asta este tot doar o mască pe care ai pus-o peste un gol”.
Dar golul este atât de înspăimântător, încât preferi să rămâi chiar şi cu o mască urâtă decât fără mască deloc. Şi chiar dacă ştii că, urmând impulsurile ego-ului, vei sfârşi întotdeauna într-o fundătură, aşa cum spuneam, într-un sentiment de pierdere, totuşi nu te poţi opri. Este irezistibil, este un impuls pe care ego-ul trebuie să-l urmeze, din cauză că, dacă nu o face, se va rupe de propria identitate. Ceea ce, într-o stare obişnuită, dacă nu s-a realizat recunoaşterea Sinelui, va duce la o depersonalizare malignă, cum o numesc psihiatrii, sau la o prăbuşire psihotică. Iar ego-ul este întotdeauna doar la un pas de o astfel de prăbuşire, este foarte fragil.
Dar dacă poţi tolera vidul, dacă poţi rămâne în vid şi să îţi dai seama că nu eşti nimeni şi nimic, atunci, din sânul acelui vid, se va dezvălui puterea Sinelui, adevăratul Sine.
Iar când se întâmplă asta, acea putere dizolvă toate acele tipare de gândire, ego-ul e redus la tăcere. Şi după anihilarea acelor tipare şi după ce tăcerea devine permanentă, atunci începe să curgă înţelepciunea, nu în cuvinte – deşi poate fi pusă şi în cuvinte, dacă este necesar sau util în slujba celoralţi – ci este o cunoaştere tăcută a Realului.
Iar atunci omul ştie cum să trăiască. Toate problemele vieţii sunt uşor de rezolvat după recunoaşterea Sinelui. Numai că ego-ul vrea răspunsurile acum. „Ce să fac eu acum?”. Dar întrebarea pleacă de la o premisă falsă, anume că ar exista un eu care poate face ceva. Şi nu există.
Trebuie să depăşeşti această iluzie. Şi uneori vei jeli după această iluzie, vei deplânge pierderea iluziei de sine. Dar gândul de „eu” (mintea gânditoare) nu poate realiza nimic. Din start, se află într-un cadru de referinţă fals, pentru că nu există niciun individ.
Astfel, odată ce recunoşti că acel cadru de referinţă este Maya, adică iluzia, nu vei mai dori să rămâi acolo. Dar oare cine este cel care nu va dori să rămână acolo? Nu se poate realiza din dorinţa egotică de a atinge tăcerea. Ai putea face afirmaţii de genul „eu sunt Sinele, nu sunt ego-ul”, ceea ce poate fi un ajutor. Dar singurul lucru care funcţionează cu adevărat este observarea tăcută a gândurilor şi rămânerea în starea de martor.
Asta necesită şi angrenarea voinţei la început. Dar odată ce apare recunoaşterea că nu eşti ego-ul, ci că eşti tăcerea, că nu doar te agăţi emoţional de tăcere, ci ea este adevărul fiinţei tale, deci odată ce acest lucru este recunoscut, atunci puterea care sălăşluieşte în acea dimensiune a fiinţei îţi oferă tot sprijinul, împlinirea, bucuria, iubirea, sensul şi capacitatea de a naviga perfect prin viaţă.
Asta, datorită faptului că este dincolo de viaţă şi de moarte şi, prin urmare, este lipsită de teamă şi de dorinţe şi vede lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat. Aşa este mintea sattvică. Nu mai este rajasică, ca atunci când fuge de ea însăşi, încercând să fie productivă, să facă bani, să facă lucruri, să obţină aprobare. Şi nu este nici tamasică, ca atunci când este euforică de la droguri, sau se uită la televizor sau stă pe internet, pierzând timpul şi ocaziile de a evolua.
Nu mai cade în niciunul dintre aceste două tipare. Şi nu mai trăieşte în mod frivol pentru plăceri senzuale. Toate acestea nu fac decât să creeze karmă. Dar în momentul în care ego-ul moare, în momentul în care ai anihilat tiparele de gândire, se termină şi karma. Acesta este punctul-cheie. Ego-ul va crea tot mereu karmă în acord cu credinţele sale, căci nu poate face altceva.
Iar acea karmă, pentru că se bazează pe iluzie şi este falsă, va provoca tot mai multe ciocniri cu realitatea, mai multe conflicte pe plan interpersonal, intrapersonal şi la toate nivelurile. Astfel, cu cât mintea egotică încearcă să lupte pentru a ieşi dintr-o situaţie proastă, cu atât îşi sapă o groapă mai adâncă.
Dar odată ce există vidul şi lipsa de dorinţe, vine şi claritatea. Şi pacea şi seninătatea, care îţi permit să reacţionezi cu echilibru, cu graţie, cu putere, pentru că prin corpul tău va vorbi Realul, nu ego-ul.
Iar Realul va penetra foarte uşor prin fals. Realul este de o mie de ori mai inteligent decât ego-ul.
Dar Realul nu apare decât după ce s-a finalizat sacrificarea ego-ului. Până atunci, poţi primi licăriri ocazionale, dar ele nu te vor susţine, iar ego-ul va recădea în tendinţele sale, pentru că sunt tendinţe de o viaţă întreagă, de fapt, de multe vieţi şi care nu pot fi depăşite decât printr-o predare totală către Sinele cel vid.
Nimic altceva nu e de folos. Dacă ai fi putut să iei o pastilă roşie şi să ieşi din matrix, ar fi fost minunat. Nu cred că există astfel de pilule. Dar există recunoaşterea adevărului. Pe care o poţi avea doar percepând că nu există nimeni, că nu există niciun sine ca ego.
Acest matrix este, într-adevăr, o hologramă, este un film care a fost deja turnat. Nu poate fi schimbat.
Dar recunoaşterea a ceea ce eşti pune capăt traiectoriei a ceea ce se întâmpla în acel film. Asta înseamnă sfârşitul karmei. Abia acum poate veni libertatea. Dar nu este acel liber-arbitru individual, ci conştiinţa lui Dumnezeu, este voinţa lui Dumnezeu care operează pentru a produce rezultate benefice optime.
Însă atâta timp cât ego-ul vrea să aibă controlul asupra propriei vieţi şi să fie stăpânul destinului său şi toate acele lucruri pe care eşti învăţat să le faci ca ego – să nu te predai niciodată, să nu renunţi niciodată, să ţii mereu sus steagul dorinţelor egotice – ei bine, atâta timp cât se întâmplă asta, vei ajunge la lupte din care nu va câştiga nimeni.
Deci ieşirea este înăuntru, iar interiorul produce percepţia nimicului, a vidului, care, fiind recunoscut drept întreaga Realitate, acest vid nu mai este doar nimic, ci conştiinţă. Dar ce este conştiinţa? Conştiinţa nu poate fi înţeleasă ştiinţific. Nu este vorba de nişte reacţii chimice în neuronii creierului. Conştiinţa este anterioară corpului, anterioară lumii.
Lumea este conţinută în această conştiinţă. Dar ea nu are arome sau calităţi perceptibile. Este nirguna (fără gune). Şi totuşi, odată ce recunoşti pe deplin că eşti această conştiinţă care este cosmică şi chiar mai mult, este nelimitată, deci odată ce te-ai dizolvat total în ea, atunci această conştiinţă, care pare nimic şi vidă, este percepută ca fiind vasta plenitudine şi potenţialul inteligenţei creatoare care a produs această lume, acest univers şi mai mult decât atât.
Odată ce înţelegi acest lucru, poţi alege între a trăi o existenţă finită în iluzie, care este zadarnică, sau a trăi cea mai de preţ existenţă posibilă, care conduce la Prezenţa eternă fără de moarte.
Şi ai libertatea să o alegi pe una din cele două. Dar, din nou, nu poţi alege decât din poziţia la care ajungi prin Atma vichara, de martor al ego-ului, care vede ego-ul aşa cum este şi nu mai vrea să trăiască închis în acea cutie.
Odată ce înţelegi asta, atunci realizezi şi că nu eşti în acea cutie. Că nu ai fost niciodată în acea cutie. Vidul nu poate fi pus într-o cutie. Vidul este întotdeauna liber şi trezit şi puternic. Şi acea goliciune este plinătatea. Iar atunci totul se schimbă.
Poţi avea toate acestea, cu toate miracolele care le însoţesc, foarte uşor. Dar e uşor doar dacă nu există distrageri, de genul „70% din mine vrea asta, iar restul de 30% vrea sex, droguri şi rock and roll”, ei bine, atunci nu, nu vei obţine Asta. Din cauză că eşti încă dependent de identitatea egotică. Din această cauză, foarte puţini oameni ajung la eliberare. Ei nu pot lua cu toată inima decizia de a căuta Realitatea supremă.
Şi aşa este. Nu poţi lua această decizie cu ego-ul. O poţi lua după ce ai practicat Atma vichara şi apoi înţelegând, în acel gol, că „Asta e Realul, Asta este Fiinţa”. Restul e o aparenţă. Aparenţa este un flux trecător. Corpul tău durează doar o anumită perioadă de timp. Iar dacă te identifici cu corpul, atunci, la moarte, te vei simţi distrus.
Dar dacă realizezi că nu eşti corpul, eşti fără de moarte, eşti etern. Şi beatitudinea nu se mai termină. Şi frumuseţea, bunătatea, puterea şi inteligenţa creatoare nu se mai termină. Numai că aparţine puterii supreme, nu mai aparţine unui individ. Dar ego-ul individual vrea să monopolizeze, să deţină, să se umfle în pene. Puteţi vedea asta tot timpul la acei guru care spun „eu sunt iluminat”. Ar fi bine să aveţi grijă! Nu, nu m-aş apropia prea mult de unul ca ăsta, pentru că acel „eu” este, evident, un megaloman.
Desigur, vedem asta la oameni din orice profesie. Dar iese în evidenţă atunci când cineva pretinde că ar fi iluminat. De aceea, în sadhana voastră este foarte important să nu pretindeţi „O, am avut nişte experienţe nemaipomenite, sunt foarte special, am făcut toate astea, sunt foarte aproape de iluminare”. Atâta timp cât încă există un eu care pretinde ceva, este blocat pe o chakră foarte joasă, dând pe dinafară de aroganţă şi îngâmfare.
Până când nu apare o totală umilinţă, care vine doar din goliciune, ego-ul îşi va continua jocul. Care se bazează întotdeauna pe viciile de ataşament, lăcomie, poftă senzuală şi aroganţă.
Dar ego-ului îi vine foarte greu să suporte liniştea şi va încerca s-o întrerupă ori de câte ori poate pentru a te readuce în cadrul lui de referinţă. Nu-ţi va permite să fii liber.
De aceea, singurul mod în care îţi poţi câştiga libertatea este să nu te mai identifici cu gândirea egotică. Nu există altă cale de ieşire.
Nimic real nu poate fi obţinut prin gândire. Filosofii, care sunt atât de mândri de gândirea lor, de logica lor, cei mai mulţi dintre ei sunt mai angoasaţi şi mai tulburaţi decât alţi oameni.
Psihiatrii au o rată de sinucidere mai mare decât în orice altă profesie. Căci, încercând să schimbe ego-ul din interior şi nereuşind, ei se epuizează şi devin depresivi şi apoi disperaţi, deoarece cariera lor este un eşec.
Aşa că, dacă vreţi libertatea autentică şi nu doar o contrafacere... pe care, desigur, o puteţi obţine dacă aveţi mulţi bani sau dacă faceţi mult sex sau dacă folosiţi droguri din plante care vă aduc temporar în stări modificate... dar nimeni nu a obţinut vreodată eliberarea prin niciuna dintre acestea; Terence McKenna avea, la sfârşitul vieţii, tot atâta ego ca şi înainte de a lua prima doză de LSD sau ciuperci halucinogene. Nu l-au condus nicăieri.
Deci dacă vreţi libertatea autentică, este nevoie de o anihilare radicală a minţii egotice. Unii oameni care au o karma foarte bună aud asta o singură dată, au înţeles şi gata. Foarte puţini, dar se întâmplă. Altora le va lua ani şi ani de practică înainte de a putea reduce mintea la tăcere. Şi ce dacă?! Tot e mai bine să o faci în această viaţă şi apoi să fii liber şi să nu mai trebuiască să te întorci pe aici. Pentru că orice samskaras rămase din ego vor trage conştiinţa înapoi într-un corp pentru a împlini aceleaşi dorinţe şi aceleaşi ataşamente faţă de anumite situaţii.
Aşa că drumul spre libertate este unul singur, anume tăcerea care rămâne continuă. Iar când este întreruptă, îţi aminteşti cui aparţine acel gând, anume ego-ului. „Eu nu sunt gândul, eu sunt martorul” şi te întorci la tăcere până când, nemaihrănind gândurile, acestea se dizolvă. Se vor stinge, pentru că funcţionează pe baza unei reacţii condiţionate. Şi dacă nu sunt recompensate prin faptul că te-au agăţat, îşi pierd energia. Tu sufli viaţă în ego în mod constant şi, de îndată ce n-o vei mai face, ego-ul se va dezumfla automat şi va muri.
Dar nu există nicio modalitate de a-ţi îmbunătăţi viaţa într-un mod cu adevărat semnificativ pornind din interiorul ego-ului. Chiar dacă situaţia se schimbă, ego-ul îşi va aduce infernul şi în noua situaţie.
Dacă înţelegeţi cu adevărat acest lucru, veţi face din el principala prioritate şi veţi obţine libertatea. Cu cât aspiraţia voastră este mai serioasă, cu atât se va întâmpla mai repede.
E posibil ca ego-ul tău să nu-şi dorească acest lucru. Probabil că nu şi-l poate dori. Iar unele ego-uri nici măcar nu-l pot asculta, nu-l pot asimila, vor respinge imediat această cunoaştere.
Dar dacă poţi înţelege adevărul şi dacă există acea fărâmă de recunoaştere că aceasta este calea, atunci vei putea rămâne în tăcere suficient de mult timp pentru a-ţi atinge scopul de a fi liber.
Toţi aceia cu cele mai înalte niveluri de înţelepciune de-a lungul istoriei au spus „aceasta este calea”. Că au formulat-o în acest fel sau în alt mod, folosind alţi termeni pentru realitatea ultimă, este irelevant. Totul se reduce la acelaşi adevăr şi la acelaşi proces, care este simpla întrerupere a identificării cu corpul şi cu mintea.
Asta este tot. Învăţătura este foarte simplă.
Am depăşit timpul, dar voi răspunde la câteva întrebări, dacă aveţi.
< Sus >
1. *
- Mulţumesc, mă simt foarte inspirată. Spre sfârşit, spuneaţi că ego-ul nu-şi poate dori acest lucru, iar eu am un sentiment foarte puternic că mi-l doresc! Şi atunci mă întreb, cine şi-l doreşte?
- Cred că buddhi-ul tău, inteligenţa ta doreşte să se elibereze de ego. Inteligenţa este un pivot între ego şi nivelul de conştiinţă al sufletului. Ştie că există un nivel mai înalt şi o viaţă şi o conştiinţă mai bune decât cele oferite de ego. De aceea ţi le doreşti. Iar când buddhi intră complet în tăcere, devine un Buddha. Şi atunci este împuternicit pe deplin de către Sine pentru a fi liber.
Bine? Deci trebuie să menţii constantă această nouă conştientizare, dacă este nouă, dar să o păstrezi şi să nu cazi înapoi în vechile tipare. Este necesară vigilenţa, da? Însă cred că ai făcut deja un pas foarte important pentru a te elibera... Mulţumesc.
2. * *
- Cred că aceasta este calea, sunt total convinsă, dar îmi puteţi da un exemplu cum să-mi încep săptămâna de lucru după ce voi pleca de aici?
- Cu meditaţia tăcută.
- Da, dar după aceea? Într-o zi obişnuită, când trebuie să mă aflu în două locuri în acelaşi timp, din moment ce ego-ul e cel care acţionează...?
- Un rol va trebui să fie jucat, viaţa ta joacă un rol. Dacă înţelegi că este doar un rol pe care îl joci şi eşti detaşată de rezultat, nu-ţi mai faci griji. Da, ai o treabă de făcut, fă-o. Ai lucruri pe care trebuie să le realizezi, se vor îndeplini. Dar rămâi atentă şi tăcută şi prezentă, şi destul de curând te vei trezi că îţi simplifici viaţa şi nu mai trebuie să fii decât într-un singur loc la un moment dat. 😊 Şi îţi vei organiza mult mai bine viaţa, astfel încât o mare parte din timp, de fapt, nu va trebui să fii nicăieri. Şi vei putea să stai şi să meditezi mai des. Bine?
Dar practică asta în timp ce eşti la serviciu, în timp ce conduci, în timp ce faci orice. Observă detaşată cum ego-ul îşi interpretează rolul, dar nu eşti el. Asemenea unui actor care îl joacă pe Hamlet. Ştii că nu eşti cu adevărat Hamlet, dar rosteşti „A fi sau a nu fi” de parcă ai fi în realitate. Dar eşti doar un actor, bine? Când îţi dai seama de asta şi că este doar o piesă de teatru – un vis, după cum spunea Shakespeare, asta-i tot ce este – nu o mai iei în serios. Ia în serios prezenţa tăcută. Şi cu cât mai mult o consideri ca fiind adevăratul „tu”, cu atât mai multă putere vei avea să schimbi rolul cu altul care să servească scopului tău de autorealizare.
Bine. Asta a fost tot pentru seara asta. Sper că v-a fost de folos. Namaste.
< Sus >
* Referitor la primul răspuns, am scris despre buddhi, într-o interpretare personală, în articolele: „Antahkarana, filosofia despre eu” şi „Jnana marga, Laurenţiu Marga”. Totuşi, buddhi face parte dintr-un model explicativ care nu se îndoieşte de realitatea ego-ului. Din contră, nondualismul neagă existenţa reală a ego-ului, abordează lucrurile de la un nivel mai înalt. Trebuie să avem grijă când şi cum amestecăm paradigmele de gândire.
* * Al doilea răspuns al lui Shunyamurti confirmă ceea ce ştiam deja că nu ştim. Ce poate face un căutător spiritual care vrea să se ilumineze? Să se comporte ca şi cum ar fi iluminat, deşi nu este, ceea ce speră că îl va face să devină iluminat. Asta ne întoarce la vechea dilemă, ce a fost mai întâi: oul sau găina?
Pur şi simplu, maestrul nu avea cum să răspundă mai elegant decât atât la întrebarea bietei femei, prin care vorbea ego-ul.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
9 august 2023
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=mFBEkDVIqWY
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Sat Yoga Institute, videoclip publicat de Shunyamurti pe 1 iunie 2019.