< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
De ce Ramana a fost un Maha-rîshi, un Mare-înţelept? El era un jnani (un iluminat) şi un guru (un învăţător) cu puteri paranormale, de care însă nu pomenea niciodată. Oricine îl vizita la Arunchala era binevenit şi Maestrul îi răspundea la întrebările spirituale. Se adapta la nivelul fiecăruia, păstrându-şi totodată fermitatea în privinţa învăţăturii nondualiste.
Ramana folosea alternativ trei puncte de vedere diferite asupra naturii lumii fizice, în funcţie de gândirea vizitatorului. Totuşi, aproape toate ideile sale erau în dezacord cu viziunea comună asupra realităţii, părând cam incomod pentru unii. Până şi pe celebrul său prieten spiritualist Ganapati Muni (cel care l-a făcut cunoscut lumii sub numele de „Ramana”, prescurtarea de la Venkataraman) l-a deranjat prin nondualismul fără compromisuri, încât au întrerupt relaţia.
1. Conform viziunii AJATA (non-creaţia), creaţia lumii nu s-a întâmplat niciodată. Experienţa directă a unui jnani (iluminat) este că nimic nu apare şi nici nu dispare, fiindcă numai Sinele există ca singura Realitate etern neschimbată.
Ca un corolar al acestei viziuni, nici timpul, spaţiul, cauza şi efectul nu există, decât în mintea celor ajnani (ignoranţii spirituali, a căror minte este subordonată gândului-de-„eu”)
2. Când căutătorul spiritual nu putea digera viziunea AJATA, Ramana folosea viziunea DRISHTI-SRISHTI (creaţia subiectivă), conform căreia lumea ce apare unui ajnani este produsul minţii care o percepe, iar în lipsa temporară a minţii (de pildă, în somnul profund), lumea încetează să existe.
Totuşi, din punctul de vedere al Sinelui, creaţia imaginată de un „eu” imaginar nu este o creaţie adevărată, aşa că doctrina AJATA nu este contrazisă.
3. Dacă vizitatorul nu voia să accepte implicaţiile celor două viziuni de mai sus, atunci Ramana limita discuţia la viziunea SRISHTI-DRISHTI (creaţia obiectivă), care este viziunea comună, conform căreia lumea este guvernată de legea cauzei şi efectului. Ea include toate ideile occidentale de la teoria Big-Bang până la geneza biblică.
Totuşi, Ramana nu uita să menţioneze că astfel de teorii nu trebuie luate prea în serios, deoarece ele nu au alt rol decât să satisfacă curiozitatea intelectuală. Ramana Maharshi nu era interesat de partea teoretică a spiritualităţii, preocuparea sa principală fiind să ajute oamenii să conştientizeze Sinele divin (Atman/Brahman).
Din cele trei viziuni de mai sus, cea mai des folosită era a doua, potrivită pentru majoritatea căutătorilor spirituali care îl vizitau pe Maestru la Arunchala, unde locuia. Deşi Ramana spunea deseori că Drişti-Srişti nu este adevărul ultim, totuşi, el îşi încuraja adepţii să o accepte ca ipoteză de lucru. Deşi pare complet nerezonabilă, totuşi, când omul priveşte lumea în mod constant ca pe o creaţie ireală a minţii, atunci lumea îşi va pierde atractivitatea pentru practicantul interesat de realizarea Sinelui, căruia îi va fi tot mai uşor să ia aminte la senzaţia de „eu”, care este sursa iluziei.
Maestrul spunea că adevărul ultim este AJATA, deşi contrazice bunul-simţ şi experienţa senzorială. Bazându-se pe experienţa sa, spunea că un jnani vede lumea ca fiind reală, dar numai pentru că această apariţie face parte din Fiinţa Sinelui. Cu alte cuvinte, lumea este o aparenţă iluzorie, dar, fiind inseparabilă de Sine, capătă şi ea realitate prin „contagiune”, împărţind acelaşi substrat cu Realitatea necreată.
În schimb, un ajnani nu conştientizează sursa şi natura lumii, iar pe cale de consecinţă, reinterpretând impresiile senzoriale, mintea lui construieşte o lume iluzorie formată din obiecte aparent separate care interacţionează între ele. Ramana sublinia că această viziune asupra lumii nu este mai reală decât un vis, întrucât suprapune o creaţie a minţii peste realitatea Sinelui.
El rezuma diferenţa dintre un ajnani şi un jnani spunând că lumea este IREALĂ dacă este percepută prin minte ca o colecţie de obiecte disparate, dar este REALĂ atunci când este experimentată direct ca o apariţie unitară, integrală în Sine, din Sine.
Lumea ca ogradă (nonduală, integrală, reală) şi lumea ca o pradă (duală, fragmentată, ireală)
< Sus >
În acest articol, folosesc des cuvântul sanscrit jnani, care vine de la jnana (cunoaştere, înţelepciune). Transcrierea originală era jñana, citită [ginia-na]. În limba engleză, a suferit următoarea transformare: [ginia-na] –> [gia-na] –> [ghia-na]. Astfel că astăzi vom găsi deseori şi forma gyana, respectiv gyani.
În limba sanscrită, se foloseşte alternanţa j – g, în funcţie de vocala care o succedă. Aşa s-a întâmplat cu cuvântul yoga, ce provine din rădăcina yuj [iugi], care înseamnă jugul de la plug. Deci yoga este metoda de a lucra mintea-corp ca să dea rod spiritual. Astfel, în India s-au născut diverse metode, cum sunt hatha-yoga, raja-yoga, tantra-yoga, bhakti-yoga, karma-yoga şi, desigur, jnana-yoga (scrisă şi gyana-yoga).
Există mărturii că fiecare dintre aceste discipline au dus la marea realizare spirituală a unor oameni, deveniţi maeştri şi fondatori de noi şcoli. Totuşi, faptul că metode atât de diferite pot duce la aceeaşi realizare, precum diverse poteci conduc în vârful muntelui, ne sugerează că, de fapt, nu metoda în sine este secretul, ci Graţia divină care coboară asupra anumitor aspiranţi şi nu asupra tuturor.
Mai recent, nondualiştii radicali (jnanii moderni) contestă făţiş că iluminarea ar putea fi dobândită printr-o metodă (yoga). În acest fel, ne retează orice speranţă. „Însăşi speranţa”, spun ei, „face parte din iluzia că nu eşti deja jnani”. Pare o dilemă fără ieşire pentru ego, dar asta-i o altă chestiune...
Mulţi afirmă că yoga înseamnă „unire” (cu divinitatea), aşa cum jugul (yuj) leagă boul de plug. Toate metodele yoghine au ca scop unirea omului cu divinitatea. Totuşi, în sens propriu, se pare că jugul deja există, nu-i doar un deziderat! Toate ramurile de yoga doar perpetuează iluzia că n-ar fi aşa, ci ar fi nevoie de mult efort personal pentru realizarea unirii. Şi nu e vorba că eforturile n-ar da unele roade, ci că roadele nu sunt neapărat acea supremă unire mult-trâmbiţată. De altfel, în tradiţiile indiene, scopul suprem are alte denumiri rezervate, cum ar fi kaivalya sau moksha sau atma-jnana şi altele.
Există o jnana-yoga, foarte similară cu advaita-vedanta, care înseamnă: studierea textelor despre eliberarea de eu, participarea la întâlniri (satsang-uri) cu iluminaţii, precum şi propriile interogaţii despre natura eu-lui. Toate acestea poartă denumirea occidentală de „nondualism”, doctrina despre nondualitate.
< Sus >
Cuvintele de mai jos ale lui Ramana Maharshi sunt citate din lucrarea lui David Godman despre învăţăturile sale („The Teachings of Sri Ramana Maharshi”), în traducerea şi adaptarea lui Răzvan A. Petre.
«Vedanta spune că lumea se iveşte simultan cu văzătorul (cel care o percepe) şi că nu există un proces amănunţit al creaţiei. I se spune yugapat-srishti (creaţia instantanee). E similară cu ceea ce se petrece în vis, unde visătorul apare simultan cu obiectele visate. [Creaţia apare odată cu observarea sau cunoaşterea ei – n.tr.]
Unii oameni nu sunt mulţumiţi cu această viziune, argumentând că orice efect trebuie să aibă o cauză, deci caută o explicaţie pentru existenţa lumii pe care o văd în jur. [Pentru ei, creaţia există anterior observării sau cunoaşterii ei – n.tr.]
Acestora scripturile le oferă teorii creaţioniste pentru a le satisface curiozitatea. Această metodă este numită krama-srishti (creaţia gradual-evolutivă). Există nenumărate teorii ale creaţiei, dar toate aparţin minţii. Creaţia este explicată ştiinţific sau logic, dar oare au aceste explicaţii vreo finalitate?!
Mai mult, toate explicaţiile ştiinţifice şi teologice nu se împacă între ele. Însăşi faptul că există o atât de mare diversitate de teorii divergente arată clar inutilitatea lor. Sunt doar nişte explicaţii pur mentale şi intelectuale, nimic mai mult. Şi totuşi, toate sunt adevărate din perspectiva individului care le gândeşte.
Găseşte văzătorul şi toată creaţia este deja conţinută în el! De ce să cauţi în afară, pierzând timpul cu explicarea unei infinităţi de fenomene?
Când nu mai există un văzător, nu mai există nici obiecte care să fie văzute.»
«Acceptă faptul că lumea nu este percepută când dormi, ci numai când eşti treaz. Dacă ar avea o existenţă obiectivă, ce ar împiedica lumea să ţi se arate când dormi?! În somn, nu există nici minte, nici lume. În starea de veghe, există şi mintea, şi lumea. Ce îţi sugerează oare această concomitenţă?!
Deci lumea este în mintea ta. Gândurile sunt proiecţiile minţii. Primul gând creat este cel de „eu”, care a apărut chiar din Sine. Enigma creaţiei lumii este rezolvată când devine clară creaţia „eu-lui”.
Oare vine universul la tine ca să te întrebe: „De ce exist „eu”? Cum am fost „eu” creat?” Nu, ci tu eşti cel care întrebi. Cel care întreabă trebuie să accepte că lumea este imaginaţia sa. Dar cine şi-o imaginează? Trebuie găsit „eul”.
Nu întreba „De ce există această confuzie a Sinelui, care nu recunoaşte adevărul că El însuşi apare sub forma lumii?” Ci întreabă „Cui îi apare această confuzie?” şi se va revela că nu a existat niciodată o asemenea confuzie pentru Sine.» [Confuzia apare numai „eu-lui” iluzoriu – n.tr.]
«Fiind un căutător spiritual, trebuie să îţi repeţi că lumea este o iluzie. Nu există altă cale. Când omul uită că el este Brahman – care este real, permanent şi omniprezent – şi se păcăleşte că ar fi un trup într-un univers plin cu trupuri efemere, trăind sub această amăgire, atunci trebuie să i se reamintească faptul că lumea este ireală şi o iluzie.
De ce? Pentru că viziunea sa amnezică este orientată către universul exterior, material. Acest om nu-şi va întoarce privirea în interior, decât dacă îl faci să simtă că tot acest univers material exterior este ireal.
Odată ce îşi va recunoaşte Sinele, atunci va şti că nu există altceva decât acest Sine şi va privi întregul univers ca fiind Brahman. Nu există niciun fel de univers fără Sine.
Să luăm o foaie de hârtie. Noi vedem numai scenariul notat, dar nimeni nu bagă de seamă hârtia pe care e scris. Hârtia există – fie că scenariul e scris pe ea, fie că nu. Celor care privesc scenariul ca fiind absolut real, trebuie să le fie repetat că este ireal, o iluzie, din moment ce se bazează pe hârtie.
Însă înţeleptul vede scenariul şi hârtia ca fiind una. Aşa este şi cu universul şi Brahman.»
< Sus >
Viziunea drishti-srishti, pe care o susţine Ramana Maharshi, este uşor de criticat. Ea este cunoscută în filosofia occidentală sub numele de solipsism. Solipsistul susţine că nu există decât propria minte şi percepţiile acesteia. Totuşi, acest curent filosofic nu acceptă realitatea a nimic dinainte sau dincolo de minte, nu are niciun aspect transcendental.
Ramana, deşi pare că susţine solipsismul, mai adaugă că, în final, se descoperă că nu există nicio minte, iar fundamentala senzaţie de „eu” este anulată. Drishti-srishti este doar o metodă pragmatică de atingere a unui ideal altfel inaccesibil: Brahman, Sinele divin, Totul-şi-nimicul absolut.
* * *
În răspunsurile lui Ramana, „văzătorul” nu este corpul sau creierul, ci gândul de „eu” sau senzaţia de „eu”. „Găseşte văzătorul” nu îndeamnă la descoperirea unei entităţi ascunse, ci la dispariţia senzaţiei de „eu”.
„Găseşte văzătorul” sau interogaţia „Cine sunt eu?” este metoda prin care căutătorul oboseşte să tot caute ceea ce nu există. Într-un final imprevizibil, se va resemna şi va abandona orice căutare, fiindcă nu a dat nicăieri peste acel ipotetic „eu”.
Şi acest abandon va duce la dispariţia senzaţiei de „eu”, a văzătorului. „A găsi văzătorul” este o expresie nondualistă care înseamnă, în traducere, a atinge starea când nu mai percepi că ar exista în corp vreun văzător/gânditor care să mai caute ceva, să mai aibă vreun interes personal.
* * *
Sinele divin este totuna cu Atman, care-i totuna cu Brahman, care, prin definiţie, este indescriptibil şi de neînchipuit. Prin urmare, revelarea Sinelui trebuie să fie ceva inimaginabil de către minte. Mintea tuturor oamenilor e perfect familiarizată cu senzaţia de „eu” sau ego. De asemenea, (la oamenii evoluaţi) e acomodată şi cu supraego-ul sau martorul tăcut: cel care poate observa gândurile şi emoţiile.
Dar mintea nu are acces la non-minte, acolo unde lipseşte complet ego-ul, cu ambele sale forme. Deci nu ne putem închipui ce este acel Vid sau Nimic despre care vorbesc iluminaţii, jnanii. Iar dacă ne imaginăm ceva, e doar imaginaţie şi atât.
* * *
Jnana sau iluminarea este altceva decât observarea gândirii (introspecţia intelectuală) sau autocontrolul personal (prin trierea şi purificarea gândurilor şi emoţiilor). Neavând alte cuvinte la dispoziţie, s-a spus că:
- jnana este tăcere (fiindcă nu mai apare acel flux necontenit de gânduri personale, iar gândurile care, totuşi, apar nu sunt obsesive sau deranjante);
- jnana este detaşare (fiindcă omul acordă o importanţă egală tuturor lucrurilor ori nu le acordă nicio importanţă reală, văzându-le ca obiecte într-un vis);
- jnana este fericire (adică acea bucurie calmă ce survine în lipsa senzaţiei de eu, când te simţi una cu tot universul şi, în acelaşi timp, nimic);
- jnana este libertate (pentru prima dată în viaţă, omul simte ce este libertatea absolută, fără povara responsabilităţii, necondiţionarea, spaţialitatea infinită).
* * *
Eul sau ego-ul e o funcţie, nu un obiect sau entitate. Este conştiinţa de sine. Cum spuneam mai devreme, supraego-ul este specific persoanelor evoluate, capabile de autoobservare şi autocontrol în stare de veghe. Există însă şi oameni cu o foarte redusă capacitate de autocontrol.
Conştiinţa de sine, ego-ul, începe să se manifeste şi la unele specii de animale superioare. Dar niciun animal nu are supraego. Doar omul.
< Sus >
Care-i diferenţa dintre un animal fără ego şi un jnani fără ego?
Nisargadatta Maharaj a răspuns că nu-i nicio diferenţă. O afirmaţie care ne dă fiori reci pe şira spinării şi ne face să ripostăm. „Cum să nu fie nicio diferenţă?! Ba omul este superior animalelor, asta-i clar pentru oricine”.
Iluminatul Nisargadatta se referea la faptul că nici animalul, nici jnani-ul nu au conştiinţă de sine. Omul rămâne superior ca inteligenţă, desigur. Şocul nostru e cauzat de faptul că noi credeam că superioritatea omului constă, mai ales, în conştiinţa de sine. Asta ni s-a tot repetat şi nimeni nu contrazice acest paralogism (cu excepţia nondualiştilor). Şi că toţi oamenii au, obligatoriu, conştiinţă de sine. (Atenţie, a nu se confunda cu conştiinţa morală!)
Chiar şi în contextul inteligenţei artificiale (care, în multe zone de expertiză, a depăşit cu mult inteligenţa umană), se pune problema ce se va întâmpla dacă AI va deveni „sentient” (cuvânt englezesc care s-ar traduce prin „conştient de sine”). Este hilar, totuşi, fiindcă nimeni nu a dat până acum vreo definiţie ştiinţifică acestui termen. * Este o convenţie pe care o înţelegem cu toţii, deoarece se presupune că orice om are conştiinţă de sine. Este achiziţia definitivă şi specifică speciei noastre. Oare?
* Guy Needler spune că o entitate ar fi „sentient” dacă are inteligenţă, conştiinţă de sine şi creativitate.
Experimentele psihologice au relevat că această conştiinţă-de-sine apare la copii în jurul vârstei de 1-3 ani. Deocamdată, singura atestare ştiinţifică este testul oglinzii. Dacă copilul se recunoaşte în oglindă, înseamnă că a devenit conştient de sine. Niciun câine nu reuşeşte să treacă acest test – i se pare că vede un alt câine acolo. În schimb, maimuţele antropoide şi alte câteva puţine specii, îl trec.
Concluzia este că unii membri ai acestor specii au căpătat deja conştiinţă de sine. O altă concluzie ar fi că e nevoie de un creier complex care să poată găzdui eul personal. Se pare că evoluţia naturală a speciilor conduce, inevitabil, la apariţia conştiinţei de sine.
* * *
Dar haide să facem următorul experiment mintal. Să luăm un caz concret: gorila Koko (1971-2018) a atins un scor IQ mediu de 80, comparabil cu cel al unui copilaş ceva mai lent în gândire. Acum, să presupunem că Koko ar fi dovedit şi că se recunoaşte în oglindă, fiind astfel conştientă de sine. Dar după nişte ani, spre surprinderea cercetătorilor, Koko nu s-ar mai fi recunoscut în oglindă. Ar fi asta proba că gorila Koko s-a iluminat spiritual?...
Vezi wikipedia.org/Koko_(gorilla)
Acest scenariu ridică un mare semn de întrebare despre cum putem certifica la modul obiectiv existenţa conştiinţei de sine în alte fiinţe. Iluminaţii afirmă fără dubiu: nu putem certifica iluminarea altei fiinţe umane (pierderea conştiinţei de sine), fiindcă nu apar semne exterioare. Dar invers, se poate oare verifica conştiinţa de sine în alte entităţi, cum ar fi animale, AI sau entităţi extraterestre? Altfel decât prin empiricul test al oglinzii?
Pentru un jnani, starea de iluminare este natura oricărei fiinţe. Ea poate părea o poveste specială doar pentru că jnani a păstrat amintirea stării cu ego şi acum le poate compara în faţa noastră. Dar personalitatea rămâne aceeaşi, abilităţile rămân aceleaşi, eficienţa în muncă se poate chiar îmbunătăţi, deşi interesele se pot schimba mult. A nu avea conştiinţă de sine nu înseamnă că ai devenit un zombi, căci inteligenţa rămâne intactă. Nu sunt semne clare nici de involuţie, nici de evoluţie. Doar de mai mult calm şi relaxare...
Atunci, care-i rostul iluminării, dacă viaţa exterioară a omului este aproximativ aceeaşi cu sau fără ea?
Nu se întrevede vreun rost, după cum nu se vede nici rostul vieţii, în general. Dacă mintea este suficient de complexă, poate apărea conştiinţa de sine. Iar la un moment dat, va dispărea. E foarte simplu şi natural: dacă ceva se poate întâmpla, se va întâmpla, cândva. Nu trebuie să existe vreo noimă în ceea ce se petrece pe lume.
Dar oare omul ar fi putut să-şi dezvolte vreodată capacităţile psiho-mentale dacă n-ar fi avut conştiinţă de sine?
Da. Şi aici putem da exemplul celebrului iluminat Jiddu Krishnamurti, care n-a avut ego niciodată, încă din copilărie. (Probabil că el nu se identifica cu omul pe care-l vedea când privea în oglindă, însă cu siguranţă că învăţase să îşi aranjeze părul în ea. 😊 ) Dar putem da şi exemplul invers al gorilei Koko, care a dovedit multă inteligenţă, deşi nu avem informaţii să fi avut şi conştiinţă de sine. Deci capacităţile psiho-mentale şi conştiinţa de sine nu au legătură între ele. Conştiinţa de sine este ceva adăugat şi de care ne putem chiar dispensa.
Conştiinţa de sine nu este achiziţia definitivă a speciei noastre, căci ea se poate pierde prin iluminare – fenomen ce nu depinde de noi şi pe care nu-l înţelegem. În prezent, omenirea, în cvasi-totalitatea ei, are conştiinţă de sine. Dar este posibilă şi situaţia când numai jumătate dintre oameni să o deţină (să zicem, într-un scenariu post-apocaliptic). Ba chiar este posibil ca toţi membrii societăţii să fie iluminaţi. În acest ultim caz, noţiunea de iluminare nici n-ar mai exista, fiind singura stare posibilă, „achiziţia definitivă” a speciei.
Observăm că „definitiv” este un cuvânt lipsit de noimă, fiindcă nimic nu e fix, totul e relativ. Multe cuvinte n-au o semnificaţie reală, ci doar în imaginaţia noastră. De fapt, niciunul n-are, fiindcă realitatea nu ţine cont de tiparele minţii. Mintea nu oglindeşte realitatea, ci o creează. Drishti-srishti, vă amintiţi?...
< Sus >
Emblematică este fraza lui Ramana Maharshi «omul (care a uitat că este Brahman) nu-şi va întoarce privirea în interior decât dacă îl faci să simtă că tot acest univers material exterior este ireal». El şi-a dedicat toată viaţa ajutorării vizitatorilor săi de a-şi reaminti acest adevăr fundamental. În acest scop, le recomanda metoda interogaţiei de sine, prin care aspirantul se întreabă mereu „Cine sunt eu?”. Ea era inspirată din tradiţia advaita-vedanta, unde se practică repetarea şi reflectarea profundă asupra unor afirmaţii precum „Tat tvam asi” (Tu eşti Acela) sau „Aham Brahmasmi” (Eu sunt Brahman). Nondualiştii radicali moderni ar adăuga, poate, mantra „So what?!” (Şi ce dacă?!). 😊
Putem spune că interogaţia de sine are ca scop principal îmbibarea minţii cu ideea că eul nu este real ori că nu există niciun eu. Dar se pot utiliza şi alte metode. De pildă, citirea unor cărţi sau articole legate de nondualitate, iar mai recent, urmărirea unor iluminaţi care apar pe YouTube. Efectul spiritual este acelaşi, ba poate fi chiar şi mai puternic. Important este ca aspirantul să fie bombardat cu acelaşi mesaj nondualist pentru ca eul să-şi piardă priza asupra minţii.
Trezirea spirituală sau ieşirea din conformism
Dacă acceptăm legea cauzalităţii, atunci ne putem aştepta ca această preocupare spirituală să aibă un efect purificator, elevant, chiar iluminatoriu. Iar dacă, totuşi, nu va conduce la iluminare, acest fapt va dovedi că legea cauzalităţii nu este adevărată, astfel confirmând viziunea Ajata a iluminaţilor. În nondualitate, orice ai face, ai succes; pe orice cale ai merge, atingi realizarea. Mai mult chiar, eşti deja realizat. Ce poate fi mai minunat...?!
Întrebare: Dacă voi renunţa la ataşarea de lucrurile lumii, dacă voi renunţa mental la tot ceea ce cred că posed sau preţuiesc, oare voi fi răsplătit cu Jnana în schimb?
Ramana Maharishi: În schimb, ai putea primi Jnana sau nu; asta rămâne la discreţia Puterii Supreme. Renunţând la orice, trebuie să renunţi inclusiv la ambiţia către Jnana. Iar atunci, nici chestiunea asta nu se va mai ivi.
Întrebare: Este o condiţie foarte dură.
Ramana Maharishi: Da. Dar îţi ţine oare cineva cuţitul la gât şi te forţează să Realizezi Sinele?! Adevărul este că cei înnebuniţi de suferinţele samsarei*, în mod invariabil şi inevitabil, ating Realizarea. Când existenţa mundană a devenit intolerabilă şi chiar de neconceput, atunci Realizarea nu e departe.
Sursa: "Aham Sphurana – A Glimpse of Self Realisation", pag. 438. Dialoguri notate de Sri Gajapathi Aiyyer în vara lui 1936 la ashramul lui Ramana.
* * *
În mod obişnuit, în momentele noastre de relaş sau de plictiseală, în pauze sau când suntem obligaţi să stăm degeaba, imediat intră în funcţiune eul mental (numit şi „mintea gânditoare” de către Ramesh Balsekar sau „reţeaua neuronală implicită” de către neuroştiinţe). Acest eu nu are altă preocupare decât propria sa mulţumire, fiindcă nu este aproape niciodată mulţumit cu ce are sau ce este. Ego-ul este ca un sac fără fund: oricât ai băga în el, tot nu-i suficient.
Observaţi ce gânduri vă apar în aceste momente de relaxare sau lipsă de alte griji! Vă gândiţi numai la cum să vă produceţi mici sau mari plăceri, precum şi să evitaţi neplăcerile care pot apărea. Deşi poate lua multe forme, preocuparea egotică este una singură: cum să-şi genereze plăcere şi să evite neplăcerile. Şi nu e vorba aici de tendinţa normală a corpului fizic, fiindcă în aceste momente trupul este relativ echilibrat, stabil, homeostazia este asigurată. Nu! E vorba de dorinţele aproape niciodată satisfăcute ale eu-lui psihic.
Chiar şi când apare o mulţumire, să zicem după ce omul şi-a umplut sacoşele cu cumpărături de la piaţă sau de la mall, nu durează mult până ce reîncep preocupările despre ce să-şi cumpere data viitoare. Sau cu privire la multe alte dorinţe neîmplinite încă. Şi astfel, omul cu ego nu are niciodată linişte.
< Sus >
Ce-ar fi dacă aspirantul va înlocui aceste nelipsite obsesii involuntare cu o unică obsesie voluntară?! De fiecare dată când conştientizează pornirea mecanismului de gândire egotic, să schimbe tema, întrebându-se: „Oare când voi scăpa de aceste gânduri automate care nu-mi dau pace? Când îmi va dispărea eul mental? Când voi deveni liber de insatisfacţiile, regretele şi grijile acestea inutile? Când îmi va dispărea eul?”.
Sunt întrebări retorice, fără un răspuns, la fel ca şi întrebarea „Cine sunt eu?”. Ele se vor acumula şi vor deveni o nouă obsesie, însă una mult mai sănătoasă decât obsesia tipică eu-lui „Vreau să-mi fie mai bine!”. Aceasta e o obsesie bolnavă, fiindcă acoperă realitatea că DEJA totul este bine. Este o boală în sine, boala nemulţumirii perpetue şi fără bază.
În schimb, noua „obsesie” va lăsa în umbră falsele tale nemulţumiri şi regrete şi îngrijorări despre aproape orice, care îşi vor pierde importanţa şi puterea de a-ţi capta interesul. Îţi va rămâne o singură frământare, cea de a te ilumina, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a te recunoaşte ca fiind însuşi Dumnezeu, de a deveni absolut liber, iubind necondiţionat totul. Ce poate fi mai frumos pe lume?!... Viaţa va deveni mult mai simplă, mai liniştită şi mai plăcută fără să depui niciun efort în acest sens. Doar prin schimbarea centrului de interes de la „eu” la „non-eu”...
Această nouă preocupare îţi poate înlocui toate vechile practici spirituale, pentru că vizează acelaşi lucru, dar fără efort. Practicile fărâmiţează problema în nenumărate subprobleme, pe care le abordează pe rând şi cu mare trudă, propunându-şi un progres treptat prin etape, faze, niveluri: comportament moral, controlul emoţiilor, blocarea gândurilor, respiraţie yoghină, detaşarea de nevoile trupului ş.a.m.d.. Acesta e mecanismul minţii: fărâmiţează totul, deşi totul funcţionează numai unitar. Toate necazurile vin de la o singură cauză: eul, sinele uman. Odată ce este eliminat, viaţa curge lin şi spontan.
Desigur, este imposibil să rezolvi „tu” această problema, fiindcă tocmai „tu” eşti problema! Tot ce poţi face este să conştientizezi asta cât mai des, ca să-ţi intre în obicei. Altfel, orice tehnică ai aplica, o aplică tocmai „eul” de care vrei să scapi. Nu numai că e ilogic, dar e şi ineficient în sensul dorit, ba chiar frustrant. Deci nu încerca să scapi de „eu”, ci doar fă-ţi un obicei din a-i observa efectele nefaste asupra oamenilor. Poţi verifica asta şi pe cei din jur, şi pe tine.
Dacă încă eşti dependent de ideea că trebuie să practici ceva spiritual, atunci află că aceasta este cea mai simplă şi eficace „practică”. Singura ei dificultate este că-i contraintuitivă, căci simţi că eşti „eu” şi pare absurd să te negi. Dacă însă treci de acest hop iniţial, restul va veni de la sine, cu puţină răbdare să se coacă fructul înţelepciunii. Nu-i nicio grabă şi nicio miză. Ţine minte că, în momentul trezirii nonduale, îţi vei da seama că n-ai dormit niciodată. Ce poate fi mai amuzant, nu-i aşa?! Când vei constata că eul nu există, vei ştii şi că el n-a existat niciodată. 😊
Iată cheia şi secretul: râsul. Râzi de eforturile tale inutile! Atât timp cât te lupţi cu un eu pe care-l consideri „real”, nu-l vei învinge niciodată, fiindcă îl alimentezi cu energie mentală. Dar dacă admiţi ferm convins că eul e o iluzie, un fum, atunci doar îi vei constata efectele aparente asupra vieţii – pe care însă le reinterpretezi ca fiind joaca Vieţii cu ea însăşi. O joacă, nu o luptă. Ego-ul nu este ceva separat, care te încurcă să fii adevăratul Sine. Care separare, care Sine? Ego-ul e acelaşi lucru cu Sinele.
Dar atunci de ce învăţăturile le separă?
Fiindcă învăţăturile se adresează unei minţi care separă tot timpul. Mintea nu poate pricepe unitatea, integralitatea, totalitatea.
Dar dacă mintea nu poate rezolva problema, de ce i se dă această sarcină imposibilă?
Pentru distracţie, pur şi simplu. Din joacă. Întreg universul a fost creat în joacă, fără niciun rost, de dragul experienţei.
Chiar şi cuvântul experienţă este cam pretenţios. Ni s-a spus că ne-am născut pentru a aduna experienţe, ca un fel de avuţie cerească. „Adunaţi averi în Cer, nu pe Pământ!”, spunea Isus. În realitate, chiar şi această experienţă spirituală nu serveşte la nimic concret, decât la perpetuarea iluziei. Şi nu-i nimic greşit în asta. Aşa funcţionează şi se menţine Creaţia. Fără Creaţie, n-ar fi decât nimicul. De fapt, doar El există cu adevărat.
Dar sunt mulţumit că am creat ceva cu care să-mi umplu vidul. Altfel, aş muri de plictiseală. Glumeam, desigur! Fiind nenăscut, nu pot muri... Şi nici nu cunosc plictiseala, iubesc fiecare clipă când stau degeaba. Ce poate fi mai plăcut decât să nu faci nimic, nimic, absolut nimic?!... Doar să fii nimic...
* * *
- Cu adevărat, e cel mai plăcut să fii nimic. Câtă linişte!... Tăcerea absolută... Dar dacă intervine un zgomot şi-ţi tulbură liniştea?
- N-are cum. De unde să vină, dacă nu există nimic, nimic?
- Aaa, doar întrebam, aşa.
- Însăşi întrebarea ta a fost gândul nr.1, care a tulburat liniştea. A urmat, în mod firesc, gândul nr.2, care l-a negat pe primul. Asta e dualitatea, gândurile îşi cheamă opusul.
- Bine, dar cum explici că a apărut gândul nr.1 din nimic?
- Îmi ceri acum să vin cu gândul nr.3, care să imagineze o explicaţie fictivă la ceea ce nu poate fi explicat.
- Dar că nu există explicaţie nu este cumva gândul nr.4?
- Văd că ai înţeles cum fiecare gând cheamă pe altul, într-un şir tot mai lung. Aşa se naşte cronologia şi timpul, memoria şi toate aparenţele.
- Da, lumea e un şir de idei în Mintea lui Dumnezeu...
- Tocmai ai rostit gândul nr.5. Ia de aici, gândul nr.6: Nu există Dumnezeu! Îl definim pe „Dumnezeu” prin idei care au apărut ulterior Lui. Deci, ce era înainte de primul gând? Tăcere, nimic, vid. Nu ideea de „vid”, ci însăşi inexistenţa.
- Gata, ăsta să fie ultimul gând!...
Răzvan A. Petre
13 decembrie 2023
< Sus >
Orice cuvânt, orice idee nu este Ceea ce este, deoarece apare din Ceea ce este.
Tot ce este privit, dar şi imaginat, nu este Ceea ce este, deoarece apare din Ceea ce este şi se topeşte în Ceea ce este; când privim ceva, întâi el trebuie să fie, nu?! Cât despre imaginaţie, ea este colindare pe tărâmul timpului şi al scenariilor, ce nu există; dar cel care îşi imaginează ESTE, fiind Viul Vieţii.
Totul este UNA. Totul este non-separare, totul este vidul în care formele apar şi dispar, dar nu aşa cum mintea şi le imaginează (poveste în timp, desfăşurare, cauză-efect), ci spontaneitate atemporală, mereu nou, organic (viu), total şi perfect (evoluţia şi perfecţionarea tot cu timpul au legătură).
Acum o să vorbesc puţin despre ansamblul minte-corp şi despre iluzia separării, de ce complicatul se ia ca fiind Ceea ce este şi simplul se ia ca fiind imaginaţie.
Această energie unică şi atotcuprinzătoare, doar ea existând ca vid-plin, nimic-tot, indestructibilă, indefinibilă, infinită etc. este precum un Ocean nelimitat. Forma răsare şi se topeşte în el, forma e precum mişcarea, precum valurile ce se mişcă în interiorul Nemişcării.
Percepţia formei dinspre ego este similară analogiei următoare:
Fiecare val al oceanului este separat şi rupt de ocean. Oceanul din care apar şi în care se sting este exclus, NU SE PERCEPE UNITATEA şi se validează doar formele separate în spaţiu şi timp.
Mintea psihologică, care este chiar separarea (deci o iluzie), percepe o lume/univers doar din fragmente.
Ce dacă ştiinţa spune că într-un atom 99,9999% e spaţiu gol?! tot materia e luată ca fiind reală.
Şi ce dacă se spune că nu există particula lui Dumnezeu, ci totul e energie?! tot materia pare reală.
Revenind la analogie, sunt percepute doar valurile ca răsărind din ceva nevăzut (oceanul a fost exclus) şi murind în ceva nevăzut, totul având un sfârşit şi un început, deşi nimeni nu ştie de ce, de unde şi ce se întâmplă înainte şi după momentul dizolvării (morţii) unei forme. Nu contează ce era înainte, nu interesează ce este după, ce contează este cum se descurcă valul în lumea valurilor.
Ok.
Acest prim filtru de percepţie face ca separarea să fie luată drept reală şi EFEMERITATEA ca fiind normalul şi realul.
Şi totuşi, chiar dacă se vede peste tot efemeritatea, se vede şi că aparenta formă este "vie", adică are în ea ceva care o face să existe, să fie. Acest ceva nu se poate nega, însă se crede că se poate pierde, că este în interiorul formei şi că îi aparţine, că acest ceva viu dispare undeva (într-o nebuloasă, deoarece fiind exclusă unitatea/întregul ocean, nu poate fi văzut infinitul Prezenţei). Ce anume era înainte şi după topirea formei rămâne la cheremul imaginaţiei (poveste, ireal, iluzie).
Al doilea filtru... etichetarea şi identificarea cu etichetele şi lumea lor.
Nu era de ajuns că Totul era perceput ca nişte forme separate, ba acum mai începe şi etichetarea: "Uite, separarea aceea se numeşte val."
În acest moment, peste Viul Vieţii - deşi perceput fragmentat, însă fiind văzut clar ca existând - se lipeşte o etichetă GOALĂ DE CONŢINUT, simplă idee, cuvânt mort, imaginaţie, numire etc.. Aşa ia naştere Lumea mentală/universul mental, visul ideilor/cuvintelor, în care fiecare separare e ştampilată, etichetată şi încadrată într-o categorie. Acum forma care te crezi ("uite, acest corp sunt eu") va avea şi un nume, va primi o etichetă şi "viaţa ta" va începe.
În acest moment, între Real şi ireal/poveste nu mai este nici o legătură. Tu te crezi un personaj în iluzia "Viaţa mea", iluzie apărută în prima iluzie, cea a credinţei în existenţa unei separări. Confuzia devine şi mai mare, este dublată.
Chiar dacă Oceanul nu era perceput, dar măcar se vedea Viul Vieţii din fiecare val - deşi se crede că acest "suflu de viaţă" se va pierde când valul nu mai există... Acum însă, în lumea valurilor separate, totul este etichetat şi se iveşte o poveste/un balon, o lume conceptuală/mentală, unde IMAGINEA separării a primit un nume ("val") şi lumea valurilor s-a mutat în "lumea mea, a valului X", X-ulescu care se naşte şi moare, are un scop, are un drum de parcurs pentru a deveni ceva, are ceva de făcut, de realizat; şi unde "mă" voi servi de orice pentru a crea cea mai frumoasă şi fericită poveste între naşterea şi moartea "mea".
La acest nivel, hipnoza este totală, nici măcar mişcarea Viului nu o mai simţim, ci urmărim doar "destinul etichetei", confundându-ne cu eticheta.
Ce vroiam să arăt este că... indiferent de cele două iluzii (separarea şi identificarea cu separarea), OCEANULUI şi Viului Vieţii nu îi pasă de toate acestea.
Doar el există, El nu îşi percepe valurile ca fiind separate de el şi nici nu le denumeşte. Însă Existenţa fiind doar Ceea ce este şi neexistând ALTCEVA, totul e lăsat să fie, dar nu cu un scop, pentru evoluţie etc. sau, cum am mai auzit, pentru eliberare, revenire la sursă, întregire, trezire etc.. Nu pot exista toate acestea pentru Ocean. A adormit el oare, a fost el înlănţuit de vis, a fost el vreodată închis de picătură/formă, s-a pierdut el vreodată, este el inaccesibil celor închişi în matrix?! Care matrix?! El nu are nici o treabă cu astea. Mereu este VIU, mereu doar EL este şi mereu doar mişcarea Lui se face.
Cele două filtre par a fi apărut doar din propriile contracţii ale Imensităţii şi par a duce la o resimţire a acestei energii contractate, care se simte ca o separare de Tot şi o identificare cu această separare... o simplă senzaţie...
"Dumnezeu e în tot şi-n toate şi doar voia Lui se face" indică faptul că nu avem noi treabă cu nimic şi că Totul e lăsat să fie (unde oare nu este voia Totului, din moment ce doar El există?!). Şi, prin graţie, tot EL va decontracta aceasta fiire/energie a lui, Viul Vieţii, când senzaţia de separare dispare, pur şi simplu, cu ale ei iluzii/vise/lumi cu tot, simple baloane ale Totului (mai uşoare ca spuma mării).
Percepţiile asupra Vidului, perceperea a Ceea ce este nu se poate face decât prin filtre, deoarece CEEA CE ESTE nu poate fi perceput, este imperceptibil... Nimic rău sau bun în asta, Ceea ce este - doar Este.
Suferinţa cea mult simţită aparţine identificării cu imaginea, cu eticheta, când ne credem un "eu"; iar durerea aparţine formei. Însă suntem Noi acestea?!
Prin această întrebare, ele nu sunt respinse, nu sunt negate, ci lăsate să fie UNDE LE ESTE LOCUL.
TU eşti OCEANUL. Separarea e prima iluzie, existenţa "ta" separată este a doua iluzie.
EŞTI DIN VEŞNICIE AICI ŞI ACUM.
"La sfârşitul timpului", Tu eşti... Nu te mai poţi percepe, dar doar TU cel neseparat şi nedefinit exişti...
Acel sfârşit doar AICI şi doar ACUM poate exista, când timpul îşi dezvăluie irealitatea şi spaţiul îşi dezvăluie imensitatea...
😊😊😊
Laura Averchi, 16 decembrie 2023