<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

CREDINŢA PURĂ NONDUALISTĂ

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole:

Credinţa nu trebuie pusă în practică    Ambivalenţe    Meditaţia    Practica spirituală măreşte şansele de a păstra iluminarea?    Sinceritatea aspirantului    Vei găsi când vei abandona pretenţiile    Disputa dintre advaita tradiţională şi neo-advaita    Neo-advaita abrogă căutarea spirituală    Înţelepciunea vechilor maeştri indieni    Modelul celor trei Realităţi    Mai multe “Nondualităţi”    Dumnezeu este o intersecţie    Înţelepciunea şi compasiunea se câştigă cu efort    Cum rezolvă ego-ul “problema Divinităţii”    Disciplină vs. practică spirituală    Zorii trezirii spirituale    Pericolul căutării „eliberării”    Povestea nondualităţii    Citate neo-advaita şi corelate

   2     Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!

Nu poţi face troc cu Dumnezeu. Nu fi un materialist spiritual! Aproape că numai asta vedem în religiile popoarelor: cum vor să profite de Atotputernic. A, da, poţi face troc cu spiritele inferioare. E foarte simplu. Majoritatea oamenilor o fac în mod inconştient: sunt manipulaţi de aceste entităţi în schimbul unor plăceri jalnice şi câştiguri fără valoare. Iar vrăjitoarele au făcut din trocul cu demonii o meserie bănoasă. E problema lor. Una foarte gravă.

Dar a avea credinţă pură înseamnă a nu cere nimic material în schimbul ei. Nu vrei să-ţi rezolvi niciun interes cu ajutorul ei, nu vrei aprobarea semenilor, nu vrei niciun miracol, nimic, nimic exterior. Eşti dedicat total idealului tău, deşi nu te răsplăteşte fizic. Desigur că simţi o satisfacţie şi ai propria busolă interioară care-ţi confirmă justeţea credinţei tale. Altfel, n-ai fi decât un nebun cu idei fixe. Când vezi că mai există şi alţi adepţi, eşti şi mai motivat.

Credinţa pură se referă la Dumnezeu, într-o descriere sau alta: Conştiinţa, Prezenţa, Fiinţa Unică, Absolut, Libertate, Bine, Adevăr, Frumuseţe, Ceea ce nu poate fi descris etc. Ce bine-ar fi să nu trebuiască să-L numim sau teoretizăm, ca să nu ne mai certăm pe teme religioase!

«Dumnezeu Moş Crăciun! Motivul pentru care orice dorinţă este un păcat este acela că dorinţa se bazează pe conceperea unui Dumnezeu care dăruieşte sau refuză să dea. De asemenea, dorinţa se bazează pe primirea a ceva sau a cuiva sau al vreunui loc altul decât Dumnezeu.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Credinţa nu trebuie pusă în practică

În spiritualitatea nondualistă, credinţa se exprimă foarte simplu în idei ca următoarele: “Totul este Una. Cu toţii suntem aceeaşi Fiinţă unică. Nu există decât Conştiinţa absolută fragmentată sub forma obiectelor şi fiinţelor din lumea fenomenală. Universul este o aparenţă, o creaţie a Conştiinţei Divine. Numai Absolutul există, iar restul e visul Său. Nu există cineva separat aici care suferă.” ş.a.m.d.

Dacă rezonăm cu nondualitatea, să ne păstrăm această credinţă PURĂ. Adică să nu o punem în practică în niciun fel! Orice amestec al minţii o va perverti. Chiar şi încercarea de a o înţelege raţional este iraţională. Dar acum nu am ce face, trebuie să vorbesc despre ea. E un compromis constructiv.

Tot ce poţi FACE, ca ego, este să-ţi aduci aminte cât mai des de credinţa nonduală sub expresii de genul: “Tu, duşmanii tăi, prietenii tăi sunteţi una şi aceeaşi Conştiinţă ce-şi închipuie că e multiplă”. Dar nu repeta afirmaţiile mecanic, ca pe o mantră. Ci repetă starea de bine, senzaţia de dilatare, detaşare şi căldură sufletească ce apare când te scufunzi în acest ideal.

Iluminata Lisa Cairns: Să accelerezi (sau să încetineşti) procesul de Trezire este un vis frumos, dar imposibil. Putem afla informaţii utile de la iluminaţi, dar ele nu garantează o transformare energetică. Dacă te simţi frustrat că nu poţi accelera acest proces impersonal, treci la nivelul dualist, personal şi fă meditaţii, lucrează pe chakre (de exemplu, masează plexul solar ca să-ţi treacă nervii).

Este o credinţă, pentru că nu o poţi verifica obiectiv. Trebuie să accepţi doar că atâţia înţelepţi şi maeştri remarcabili nu ne-au păcălit promovând-o. Ce interes ar fi avut?! Această statistică pozitivă ar fi singurul instrument ştiinţific de validare. Un semn subiectiv, dar real ar putea fi, de pildă, o căldură ce-ţi învăluie inima când te concentrezi pe adevărul afirmaţiilor nonduale. Sau relaxarea şi liniştea ce te cuprinde.

Este o credinţă pură, pentru că nu poţi profita de ea în vreun fel. Nu-ţi aduce nici avantaje, nici dezavantaje, nu te schimbă la exterior cu nimic. De fapt, nici nu trebuie să-ţi doreşti marcaje sau transformări exterioare. Ai hrăni ego-ul tău spiritual. Această credinţă nu e în favoarea ego-ului, dimpotrivă, îl va strivi.

Dumnezeul nondual, Absolutul nu este un Zeu care îi răsplăteşte întotdeauna pe cei buni. Nu, pe acela îl poţi găsi doar în religii. Nondualitatea e dincolo de bine şi rău, deci te poţi găsi în situaţii dramatice, deşi eşti deja iluminat. Omul iluminat nu se consideră mai bun sau mai merituos. Ci doar e “Conştient că Totul este Unul”. Există o singură Fiinţă imaterială care a luat şi ia permanent forma tuturor creaturilor bune şi rele. În lumea fenomenelor se petrec multe lucruri bune şi rele atât celor buni, cât şi celor răi. Nu înţelegi de ce, dar asta nu te deranjează, fiindcă, prin iluminare, nu mai ai un ego care să se lamenteze, să pretindă şi să aibă mereu altă părere.

«De ce Sufletele avansate, chiar practicanţi şi profesori, încă se mai confruntă cu boli şi alte probleme? Oricare ar fi gradul de conştiinţă muritoare sau materială care încă a mai rămas în ei, ea se exprimă. Nu există conştiinţă care să nu se exprime şi chiar un mic rest de conştiinţă umană se va exprima în termenii de bine sau rău omenesc. Aceasta este legea. Acestea două rămân alăturate până când conştiinţa spirituală se dezvoltă în aşa măsură, că simţul material este dezrădăcinat. Chiar şi Învierea [lui Isus] a prezentat un sens material al corpului, cu toate semnele greşelilor umane. În Ridicarea la Cer este revelată spiritualitatea pură.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

 Ambivalenţe

Există atâta confuzie în lume, fiindcă nu există bine şi rău în formă pură. Orice bine poartă un rău potenţial în sine şi invers. Tot aşa, orice afirmaţie poate fi contrazisă cu argumente imbatabile. Orice metodă spirituală are şi o contrametodă care duce în acelaşi loc. Ai putea juca rolul de “Gică contra” tot timpul, chiar dacă te-ai contrazice şi pe tine însuţi, demonstrând că totul poate fi răstălmăcit în lumea cuvintelor şi a gândurilor.

Mintea are întotdeauna DOUĂ feţe, este duală. Din nondualitate poţi vedea ambele perspective. De fapt, există multe perspective simultane asupra aceleiaşi chestiuni. Înspre non-dualitate indică tăcut orice diadă, triadă sau altă multiplicitate.

“Unde se adună doi sau trei în numele Meu, SUNT şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20)

Acest citat are şi alt sens, anume că orice preocupare spirituală originează din Nondualitate.

Fig. Perspectivele diferite ale aceluiaşi Adevăr

< Sus >

Meditaţia

Credinţa nonduală este intermitentă – doar când îţi aduci aminte de ea. Este o credinţă, o poveste, un produs al minţii, nu o trăire/trezire permanentă. Totuşi, când te concentrezi ferm pe idealul nondual, el ar putea deveni o trăire reală. Pentru asta, trebuie întâi să înlături prejudecăţile şi criticismul ego-ului mental. Şi să te laşi relaxat sub efectul acestei idei măreţe: “Eu sunt Conştiinţa Universală, sunt Conştiinţa Universală”.

Deci efortul tău (tapas) ar avea două aspecte: a) Să ţi-l aminteşti cât mai des. b) Să te scufunzi în ideal. Aici îţi poate folosi antrenamentul de a-ţi linişti mintea în prealabil. Dar nu vizualizezi nimic, ci atragi o simţire a întregirii. E ca şi cum, în vis, auzi o voce: “Trezeşte-te, nu mai visa! Cine, eu, visam?” Oricât de dulce ar fi somnul, te vei trezi până la urmă.

Secretul este că mintea primeşte o misiune imposibilă. Ea nu-şi poate imagina cum e să fii totul. De aceea, se odihneşte puţin. Tocmai în acel moment de tăcere, iese singur la iveală simţul totului. El există dintotdeauna chiar sub minte. Pentru o secundă sau două sau mai mult, mintea crede că a reuşit, că a imaginat tema propusă. E bine să fie mulţumită, ca să repeţi procedeul cu plăcere, cât mai des.

În general, nu-i neapărată nevoie să-ţi goleşti mintea de gânduri, procedeu ce poate fi anevoios pentru tine. E de ajuns să-i dai minţii să rumege un gând de genul: “Personajul pe care eu îl joc nu e mai central decât celelalte personaje” Sau altă afirmaţie nondualistă, de pildă, “Experienţa are loc acum, dar nu există nicio persoană sau obiect aici. Doar experienţa în sine contează pentru Nimicul care a declanşat-o din nimic. Lumea în care se petrec fenomenele este o iluzie creată pentru ca ele să aibă unde apare.”

Chiar dacă rezultatele nu se vor arăta imediat, însuşi faptul că te-ai apucat să aplici să meditezi la aceste lucruri are o semnificaţie aparte. Este semnul obiectiv că tu chiar crezi în acest ideal, de neînţeles altora.

Nondualitatea este o doctrină de neînţeles sau de neacceptat şi, mai mult, nepractică. Este cu totul din altă lume. Numai un om special va îndrăzni să se apropie de acest domeniu. Nu este un compliment, ci o concluzie logică. Ba, mulţi ar spune că eşti nebun.

Dar nebunul are o poveste particulară în care crede neabătut. Iluminatul nu are nicio poveste, ci proclamă sfârşitul tuturor poveştilor. Este opusul nebunului. Totuşi, este mai greu de suportat decât un nebun. Pentru că întreaga lume suferă de o formă de nebunie, adică ea crede în poveştile minţii. Singurul defect al nebunului este că povestea lui nu se potriveşte cu a celorlalţi. Atât. Nebunul poate fi înţeles de semenii săi, doar că nu este aprobat.

Dar este imposibil pentru lume să priceapă ce vrea să spună un om trezit spiritual, care este mai "straniu" decât un extraterestru.

< Sus >

Practica spirituală măreşte şansele de a păstra iluminarea?

Aforism zen: «Iluminarea este un accident, dar meditaţia ne face mai predispuşi la accidente.»

Ieşind din cercul strâmt al zenului, aş înlocui cuvântul meditaţie prin preocupare sau constantă aducere-aminte de Adevăr. Adevărul este că există o singură Fiinţă Unică, iar multitudinea şi separarea sunt doar o aparenţă jucăuşă. Sunt ceva interesant apărut din Nimicul tăcut. Minunat!

Mă gândesc acum la acei căutători spirituali care au o trezire spirituală, dar revin la modul egotic de a se comporta. Maeştrii de pe internet ne relatează că au astfel de discipoli sau doar clienţi ocazionali. Ce-i face oare să se întoarcă de la percepţia cosmică la mica bucăţică de ego?

Trebuie să clarificăm că iluminarea nu este eliberarea totală şi definitivă de ego. Aici vorbim, cel mai probabil, despre o trăire iluminatorie de tip satori, temporară (chiar de câteva secunde sau mai mult), care îşi prelungeşte efectele după revenirea la starea obişnuită. Nu poţi rămâne acelaşi după ce ai trăit experienţa de satori, de extaz. Dar, cu timpul, poţi reveni la vechile obiceiuri mentale şi chiar să uiţi de el. După un extaz ocazional, e nevoie de un oarecare efort responsabil de a rămâne în siajul beatific al acestuia. Altfel, inerţia samskaras-urilor te va trage înapoi la preocupările şi perspectivele tale mărunte.

Iată care ar fi necesitatea unei practici spirituale, oricare ar fi ea: a-ţi purifica structurile mentale ca să îţi doreşti reîntoarcerea acelei Graţii de ocazie. Iluminarea nu este o explozie de lumină, ci un abis întunecat. Nu este o simfonie, ci o tăcere adâncă. Cel nepregătit s-ar putea îngrozi sau plictisi de atâta linişte transcendentală.

În concluzie, în virtutea unui simplu mecanism psihologic, o practică constantă te face mai puţin predispus la a uita de starea de iluminare după ce Graţia de moment dispare. (Nu e vorba că practica ar fi produs iluminarea.) Dacă vei tânji spre repetarea trăirii, poate că Dumnezeu ţi-o va oferi din nou, tot mai des, până când nu va mai dispărea. În acest fel, prin faze succesive, au primit eliberarea cam toţi cei numiţi de noi “eliberaţi”.

Conform tradiţiei înţelepciunii indiene, practica pentru cunoaşterea Sinelui (Atma-vichara) are trei aspecte: ascultarea adevărului despre Natura noastră Absolută, reflectarea asupra acestui Adevăr şi meditaţia profundă asupra acestui Adevăr – până când ajungem la convingerea de nezdruncinat că NU suntem personalitatea egotică sau individuală, ci identitatea noastră reală este Conştiinţa suprapersonală, transegotică.

Privind lucrurile mai detaşat, cine este cel care renunţă la iluminare? Poate fi altcineva decât Sinele?! Nu. Sinele este cel care nu-ţi dă iluminarea când i-o ceri. Oare de ce?! Sinele este cel care te face să renunţi la viziunea iluminatorie. Oare de ce?! Dar tot Sinele este cel care te iluminează şi apoi te eliberează definitiv de ego. Oare de ce şi cum?! Nu avem răspunsuri la acestea, nici la multe alte întrebări fundamentale. Dumnezeu ştie, Dumnezeu acţionează, Dumnezeu decide totul.

< Sus >

Sinceritatea aspirantului

Deocamdată, eşti un ego cu o credinţă pură nonduală. Nu trebuie să te comporţi diferit, mai “spiritual”. Fii exact ca înainte, vezi-ţi de treburile şi interesele personale. Nu-ţi imagina scheme de comportare sau atitudini ale “iluminatului”. Ar fi tot o păcăleală a minţii tale. Nu. Fii cât se poate de sincer şi natural, integrat în lume. Funcţionezi în regim de ego şi ai nevoie de o credinţă.

Credinţa pură nonduală poate fi comparată cu o dronă de jucărie care pluteşte deasupra capului tău, mângâindu-ţi creştetul cu fluxul de aer stârnit de motoraşele electrice ale aparatului zburător. Credinţa nonduală nu e nici teorie intelectuală, nici aplicaţie practică, e doar o adiere a Adevărului.

Ce să FACI să simţi Adevărul mai puternic? Să-ţi aduci aminte de El cât mai des. Dar nu e puţin lucru! Orice altceva ai încerca, te vei amesteca în armonia lumii cu mintea ta bine-intenţionată, care îşi imaginează ce efecte are trezirea spirituală. Citeşte cât vrei, pune-ţi întrebări, fii bun, calm, dedicat altora, demn, curajos, cinstit, modest, smerit… Dar lasă credinţa nonduală în forma ei pură, nu o amesteca cu părerile tale sau cu alte idealuri religioase. Ştie singură Conştiinţa ce are de făcut. Ea va produce transformările necesare, altele decât cele imaginate sau dorite de tine. Lasă lucrurile în grija Ei! Nu te compara cu alţi căutători spirituali, nu-ţi face tu programul de evoluţie spirituală.

E o joacă şi, totuşi, are urmări serioase. Dar nu e jocul tău, ci al Divinului. E supremul mister. Niciodată mintea nu-L va înţelege. Aşa că, de ce să te mai chinui să-l pricepi?! Lasă misterul în forma sa pură, lasă-L să te pătrundă, îmbibă-te cu El şi atât. Vei vedea ce va mai fi. Tu doar atât să “faci”: să păstrezi această credinţă pură în cuget şi inimă.

Unii spun că trebuie să depui eforturi (tapas), să meditezi etc. Dacă vrei şi simţi nevoia, fă şi asta! Nu e greşit. Nici măcar să nu te intereseze spiritualitatea nu e greşit din perspectiva ultimă. Intră şi asta în jocul lumii fenomenale. Dar atâta poţi face: readu cât mai des în minte faptul că “tu nu ai o existenţă separată, ci eşti doar o mască animată de Actorul Divin”. Există un singur actor cu nenumărate măşti, personaje, un factotum mare cât universul. Fie că cineva se străduieşte spre iluminare, fie că vrea distracţii şi plăceri – eşti tot Tu.

«Credinţa este o activitate a conştiinţei - la fel ca cinstea. Credinţa e mereu prezentă în tine, chiar dacă, precum cinstea, poate fi latentă. Când recunoşti şi iei cunoştinţă de omniprezenţa credinţei ca activitate a conştiinţei individuale, declanşezi curgerea ei într-un efect vizibil şi tangibil.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Vei găsi când vei abandona pretenţiile

Iată o metaforă pentru Trezirea sau Iluminarea spirituală. Tu eşti un vitruoz al pianului: ştii să interpretezi sau să acompaniezi orice melodie, orice fel de muzică. Eşti un talent înnăscut şi bine antrenat. Ai toată muzica în cap, iar degetele te ascultă instinctiv. Dar într-o zi nefericită, suferi un accident şi ai o amnezie totală. Ai uitat complet cine eşti şi că poţi cânta la pian. Eşti ca nou.

În acest moment, poţi apela la două tipuri de “doctori” spirituali. Primul se oferă să te înveţe să cânţi din nou la pian şi începi efortul de la zero. Al doilea îţi spune că nu e nevoie de niciun efort, fiindcă degetele tale ştiu deja să cânte, eşti doar un virtuoz amnezic. Primul te împinge să ieşi din dualitate, al doilea te atrage înspre nondualitate.

Cam aşa se întâmplă şi cu tine. Ai fost hipnotizat de Divinitate să uiţi cine eşti, iar acum ţi se dezvăluie treptat Cine Eşti.

Unii maeştri spirituali recomandă “doctoria” de tipul doi în privinţa Trezirii, “pasivitatea” spirituală. Ei te conving că nu ai de ce să te străduieşti să obţii ceea ce ai deja. Doar abandonând căutarea, vei pierde şi pretenţiile ego-ului spiritual. Desigur, ei se confruntă cu opoziţia altor maeştri, partizani ai “voluntarismului” spiritual.

Din cele ce se ştiu, unele treziri au urmat unei perioade lungi de căutări şi practici diverse, spre care căutătorul se simţea îndemnat. Alte iluminări au venit nechemate şi la cine nici nu te-aşteptai, acestea fiind însă urmate de o “practică pasivă”, de reculegere şi invocare a harului.

Totuşi, proaspătul căutător spiritual nu va începe spiritualitatea aşteptând nici el nu ştie ce. Va studia mult, îi va asculta pe mulţi, va încerca multe, până ceva se va trezi în el uşor-uşor, care îl va ghida în continuare spre ce să facă sau să nu facă. Cum spune Tony Parsons, ego-ul nu poate să nu facă nimic pentru a se ilumina, fiindcă natura lui e să se mişte. Chiar şi pasivitatea, lenea este tot o un gen de acţiune egotică.

Citate neo-advaita şi corelate (vezi la sfârşitul articolului)

< Sus >

Disputa dintre advaita tradiţională şi neo-advaita

Una dintre cele mai influente curente spirituale din India este Advaita-vedanta, fondată de Shankara acum mai multe secole. Ea a fost precedată cu mult înainte de Upanishade, care prezintă acelaşi adevăr nemuritor despre Absolutul Divin, trăit de mulţi înţelepţi indieni (rishi).

Dar în ultimele decenii, o nouă pleiadă de iluminaţi s-a ivit în Occident, fără o legătură directă cu tradiţia nondualităţii indiene. Şi mai ales, fără practica recomandată de aceasta. Acest nou curent a primit denumirea de "neo-advaita", deşi iluminaţii care ar putea fi introduşi în această categorie sunt destul de diferiţi între ei şi au uneori păreri diferite. Acest lucru e normal, din moment ce nu sunt supuşi rigorilor unei discipline şi teorii unice. Totuşi, ei prezintă corect Realitatea Supremă, aşa cum a fost percepută şi de maeştrii tradiţionali. Diferendele dintre cele două curente mistice nondualiste vizează doar aspectele dualiste, de abordare practică, sau unele concepte ce însoţesc practica.

< Sus >

Neo-advaita abrogă căutarea spirituală

Iluminatul Jim Newman şi alţi neo-advaitini susţin că însăşi ideea că “ceva trebuie îmbunătăţit” presupune că negăm că “totul e deja perfect aşa cum este”. Concluzia lui este că nu poţi face nimic pentru a provoca eliberarea, deci nu este nevoie de vreo practică spirituală! Pentru a-şi întări spusele, el mărturiseşte că, privind acum în urmă, tot ce a “făcut” pe când era un căutător spiritual ardent doar a prelungit agonia ego-ului şi a amânat eliberarea.

(Aici mi se pare că a plusat cam mult pentru a-şi justifica opinia. Dacă nu poţi face nimic pentru a grăbi eliberarea, cu siguranţă că nu poţi face nimic nici pentru a o amâna!)

Mergând mai departe cu concluziile, Jim (sau Spiritul său, care vorbeşte prin el) spune că acest mesaj este foarte radical, dar în mod uimitor, are tot mai multă priză la publicul spiritual. El sugerează că asta se petrece fiindcă tot ce s-a încercat până acum prin religie şi spiritualitate nu funcţionează.

(Aici aş nuanţa aşa: nu funcţionează la nivelul dorit de noi…)

Viitoarea spiritualitate

Dacă vom continua raţionamentul lui Jim, asta înseamnă că, dacă organizarea spiritual-religioasă, doctrinele şi dogmele ar dispărea, omenirea s-ar ilumina în procent mai mare?! Asta-i o idee foarte revoluţionară, pe care şi John Lennon a întrevăzut-o: "Imagine no religion, I wonder if you can..."

Să zicem că, în urma nenorocirilor apocaliptice ce vin, religiile şi curentele spirituale nu vor mai reuşi să mângâie cugetul şi sufletul oamenilor, ci vor fi depăşite de realităţile crunte. Îşi vor pierde impactul social şi nu vor mai atrage aproape pe nimeni. Cum spunea un profet creştin “bisericile vor fi aurite, dar golite de oameni”.

Abia când toată organizarea şi dogmele spirituale vor colapsa (ca şi alte realizări ale civilizaţiei actuale), omenirea va cunoaşte sfârşitul Apocalipsei şi Graţia Divină va pogorî în masă peste cei rămaşi în viaţă. Când întreaga lume va fi purificată prin suferinţă, abia atunci va apare o nouă spiritualitate, ce va fi diferită de ce avem acum, nelegată de vechile tradiţii. Va fi o spiritualitate naturală, venită spontan prin Graţie în foarte mulţi oameni şi nu se mai mai baza pe cler, metode, tradiţii, temple. Îi vedem precursorul, poate, în ce se întâmplă astăzi în neo-advaita, când mulţi oameni se iluminează fără efortul cerut de căile tradiţionale.

Înţelepciunea vechilor maeştri indieni

Timothy Conway s-a iluminat prin tradiţia nondualistă indiană, mentorul său fiind Annamalai Swami, discipol direct al lui Ramana Maharishi. El îi critică aspru pe învăţătorii neo-advaita cu argumentele marilor înţelepţi indieni de advaita tradiţională.

El spune că neo-advaita tinde să ignore complet “aspiraţia sfântă lipsită de ego” către Divinitate. Această aspiraţie îndeamnă la o practică spirituală asiduă şi ajută la realizările spirituale.

De asemenea, neo-advaita ignoră complet “virtuţile prealabile” pe care Shankara şi alţi maeştri autentici le prescriau pentru ca cineva să fie considerat suficient de “copt” pentru a asculta învăţăturile despre Absolut.

(În această privinţă, se pare că oamenii care vin la conferinţele de neo-advaita sunt destul de “copţi”, din moment ce unii chiar se iluminează prin simpla prezenţă acolo – aşa se afirmă. Dar poate că nu se iluminează realmente, ci, cum spune Timothy, doar înţeleg mental că viaţa e un “vis gol”, ei continuând să acţioneze conduşi de lăcomie, pofte trupeşti, frică, invidie, agresivitate, lipsă de sensibilitate sau apatie. Asta ar fi o altă falsitate încurajată de neo-advaita. Totuşi, l-am ascultat pe influentul neo-advaitin Tony Parsons spunând că claritatea despre nondualitate nu este deloc adevărata iluminare sau trezire spirituală.)

În lipsa virtuţilor prealabile, dacă Jnana (iluminarea) apare la un moment dat, este trecătoare, nu se stabilizează în fiinţă, fiindcă întâlneşte opoziţia puternicelor samskaras, adică a tiparelor mentale conţinând atracţii şi repulsii (raga-dvesha). Este uşor să recazi în obişnuinţele minţii dacă nu ţi-ai întipărit în inconştient convingerea că pornirile ego-ului sunt iluzorii şi dorinţa de a te detaşa de ele. Nu e deloc acelaşi lucru să afli intelectual că tu eşti Sinele cu a fi obsedat de acest Adevăr. Iar SCOPUL trebuie să fie tocmai trăirea nemijlocită, abolirea ego-ului ("realizarea Sinelui"), nu simpla cunoaştere intelectuală.

«Realizarea Sinelui este prima şi singura datorie a omului.» (Ramana Maharishi)

Dar neo-advaita spune că nu poţi avea acest SCOP, fiindcă nu stă în puterea ta să se realizeze. “Tu”, ca decident, nu exişti, ci eşti doar un observator iluzoriu al spectacolului vieţii.

«Conştiinţa te trage de-o ureche spre Ea, fiindcă vrea să Se recunoască, fiind adevărata ta natură.» (Nisargadatta Maharaj)

< Sus >

Modelul celor trei Realităţi

Timothy Conway mai vorbeşte de cele trei niveluri de receptare a Realităţii, ce apar în textele şi învăţăturile marilor înţelepţi de pretutindeni:

Nivelul 3: Nivelul convenţional, dual, al lucrurilor “corecte şi greşite”, “decente şi indecente”, “folositoare şi dăunătoare”, “juste şi injuste” etc.

Nivelul 2: Nivelul sufletului, conform căruia orice se întâmplă cu sufletele nemuritoare este perfect, manifestarea Voinţei Divine, jocul fără greşeală al Conştiinţei Supreme, cu scopul de a le aduce Acasă în Dumnezeire.

Nivelul 1: Realitatea Absolută, Parabrahman, în care se realizează că orice se întâmplă este un vis, aşa că nimic nu se petrece în realitate, nu există lumi diferite, nici fiinţe diferite, nu există multiplicitate, ci doar Dumnezeu, Conştiinţa Divină unică. (sursa)

Iată, prin comparaţie, cum prezintă aceste niveluri de conştiinţă misticul creştin şi vindecătorul Joel Goldsmith:

«E o greşeală să crezi că dorinţa şi rugăciunea omenească (3) Îl va aduce pe Dumnezeu de partea ta. Înainte ca prezenţa Lui să fie atinsă (1) trebuie să existe o elevare a conştiinţei, unde să rămâi (2). Aici cu adevărat se află odihna perenă lipsită de griji, preocupări, îndoieli şi frici.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Mai multe “Nondualităţi”

Acuma, unde este adevărul? Mintea se află într-un impas serios.

Când cineva încearcă să traducă într-un concept filosofic ceea ce se trăieşte în Nondualitate, întotdeauna va întâlni opoziţia unui alt concept filosofic antagonic şi bine argumentat. Şi asta pentru că Nondualitatea şi dualitatea sunt realităţi complet perpendiculare. Nu poţi folosi Nondualitatea la nimic în cadrul Creaţiei, nici măcar să tragi o concluzie filosofică clară, indubitabilă, unanim recunoscută. Atât de paradoxal este Dumnezeu. Înţelege-L dacă poţi!

Doar asta ştim cu siguranţă: că El există atât ca Nondualitate, cât şi ca Dualitate, este şi nu este. E Totul şi Nimic, Timp şi Veşnicie, Spaţiu şi Non-spaţiu, Voinţă Divină unică şi liber-arbitru individual. Oare asta poţi înţelege?!

< Sus >

Dumnezeu este o intersecţie

Plimbându-ne pe axa Timpului,
dacă am întâlni la un moment dat axa Veşniciei,
acelui punct i-am putea spune “Dumnezeu” –
o singularitate cu potenţial infinit.

Odihnindu-mă etern în Pura Existenţă,
mă înţeapă axa Timpului
şi devin dintr-o dată un “cineva”:
Dumnezeu – Creatorul multiplicităţii.

R.P.

Toate acestea se opun una alteia în cel puţin un aspect fundamental filosofic. Pleacă de la trăirea Nondualităţii, dar ajung la concluzii diferite. Şi asta pentru că Nondualitatea nu este o idee. Când o transformi într-o teorie, atunci cazi în dualitatea minţii şi automat, inevitabil, vei fi contrazis la un moment dat. Acesta e un mister Divin imposibil de priceput: de ce nu se lasă Dumnezeu cunoscut, ci doar trăit?!

«Realizarea vine doar dacă eşti eliberat de toate conceptele despre Adevăr, iar asta vine doar prin Graţie. Golit de toate conceptele despre Viaţă, Adevăr şi Iubire, rămâi "în Dumnezeu".» (Joel Goldsmith)

Nondualitatea este la fel pentru toţi, dar când încerci să o traduci în concepte duale, apar diferenţele şi disputele.

Mintea este copleşită de autoritatea înţelepţilor şi de argumentaţia logică. Ea nu poate face altceva decât să dea dreptate tuturor poziţiilor, renunţând la logica binară ori-ori, pe care o foloseşte în chestiunile zilnice. Sau să se abandoneze, pur şi simplu.

«Nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur» (Galateni 5:2-4, 6:15)

< Sus >

Înţelepciunea şi compasiunea se câştigă cu efort

Pentru a lămuri divergenţele dintre advaita clasică şi cea modernă, voi folosi Modelul celor trei Realităţi, sintetizat de Timothy Conway. Plec de la ideea că, prin orice cale spirituală autentică, căutătorul perseverent ar putea ajunge la nivelul 2, unde structurile mentale (samskaras) sunt purificate, când omul manifestă înţelepciune şi compasiune, sacrificiu de sine, empatie, bunătate, după modelul marilor înţelepţi din istorie. Criteriul lui Isus pentru spiritualitatea autentică este “Îi vei cunoaşte după fructele lor”.

Este un ideal posibil de atins de discipolul serios, dar numai după un timp relativ îndelungat de eforturi personale de autocunoaştere şi luptă cu propriul egoism fundamental. Ca urmare, el va dobândi cunoştinţe şi experienţe spirituale pe care le va putea împărtăşi altora. De asemenea, amintindu-şi calvarul egotic prin care a trecut el însuşi, va manifesta duioşie şi compasiune pentru cei care păţesc la fel.

Numesc acest nivel intermediar (2) “Zorii trezirii spirituale”. Aici apare “abandonarea controlului” sau “lepădarea de sine”, adică diminuarea drastică a forţelor ego-ului. Orientalii spun că “ai ajuns în gura tigrului” – odată prins între fălcile tigrului, el te va trage unde vrea şi te va devora ("tigrul" fiind Sinele-Dumnezeu).

Repet ce am spus şi cu alte ocazii: omul nu este Spiritul său. Omului i se aplică legile fizice, psihologice, morale etc. Nu le poate surclasa DECÂT dacă şi când doreşte Spiritul său. Omul care se consideră că "el ar fi Dumnezeu", să observe atent şi ce anume din el NU este Dumnezeu! Ego-ul nu este Dumnezeu cel adevărat, ci o iluzie. Cum spunea maestrul lui Nisargadatta: “Sinele este prezent pretutindeni, chiar şi în dorinţele omeneşti, dar aceste dorinţe orbesc Sinele”.

«Fiecare competenţă, fiecare talent, fiecare capacitate şi fiecare abilitate a minţii, cu adevărat sunt acţiunea Sufletului făcută vizibilă.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Cum rezolvă ego-ul “problema Divinităţii”

Omul care abia intră pe o direcţie spirituală cu mare entuziasm va aborda “problema Divinităţii” în mod agresiv şi egotic. Este inevitabil acest lucru, fiindcă aşa e construit ego-ului lumesc. Doar printr-o practică de ani de zile, acest ego îşi va domoli impulsurile agresive şi ar putea ajunge în stadiul 2 de evoluţie spirituală.

Poate că Jim Newman, când era la începutul căutării sale spirituale, a purces într-un mod agresiv la găsirea lui Dumnezeu şi de aceea spune el acum că "această căutare l-ar fi îndepărtat de ţel".

Abia de la nivelul 2, căutarea lui Dumnezeu devine blândă şi umilă, înţeleaptă şi compasivă. Acest fel de căutare nu este dăunătoare şi nu te îndepărtează de El. Dimpotrivă, cu cât devii mai smerit, cu atât El te mângâie cu tot felul de daruri spirituale.

Când Shankara impunea nişte virtuţi prealabile pentru cel care merită să audă învăţătura despre Adevăr, el avea în vedere condiţiile istorico-geografice în care a trăit, pe de-o parte. Pe de altă parte, aceste virtuţi, când există, confirmă atingerea nivelului 2. Deşi ele nu garantează iluminarea sau eliberarea, totuşi, omul fiind deja “copt” (poate prin alte discipline spirituale), nu se va repezi spre Dumnezeu cu ardoarea agresivă a ego-ului de la nivelul 3. Şi astfel va avea mai multe şanse de a primi Graţia iluminării. Shankara nu-şi pierdea timpul cu discipoli nepregătiţi, cu prostime curioasă… Şi Nisargadatta Maharaj îi alunga pe unii aspiranţi spirituali de la ashramul lui, deşi nu putea explica de ce, fiind condus de Spiritul care le ştie pe toate.

În schimb, neo-advaitinii ţin conferinţe deschise marelui public. De fapt, şi acesta este tot un public restrâns, de obicei trecut prin multe alte experienţe spirituale care i-au “copt” spiritual. Trăim în cu totul alte condiţii istorice decât Shankara.

< Sus >

Disciplină vs. practică spirituală

Aş mai nota diferenţa dintre disciplină şi practică spirituală. Disciplina spirituală se găseşte în cultele organizate şi în monahism, fiind de tip ascetic. Ea dezvoltă, din păcate, şi laturi umane negative, precum mimetismul, concurenţa şi prefăcătoria.

Practica spirituală este o opţiune individuală sinceră şi fără restricţii, putând conţine: lecturi spirituale, reflecţii spirituale asupra vieţii, meditaţii din plăcere, autoexigenţă morală etc. Este o căutare a lui Dumnezeu pe cont propriu, neimpusă din afară. Poate conţine şi autoimpuneri ascetice (tapas). În acest sens, cred că practica sau căutarea spirituală te apropie de Dumnezeu şi nu pot fi de acord că omul “nu poate face nimic în privinţa asta”.

De fapt, privind de pe nivelul 1 este clar că omul nu are liber-arbitru, deci nu poate face nimic, fiindcă nu există ca individ. Totuşi, aflându-ne pe nivelul 3, nu e sănătos să ne blazăm inoportun. Abia de pe nivelul 2 avem puterea să acceptăm mental anumite concepte nondualiste, cum ar fi cel de predestinare. (Asta nu înseamnă că oricine este un fatalist ar fi deja avansat spiritual.)

Neo-advaitei i se mai reproşează că ar încuraja pasivitatea şi nihilismul (indiferenţa faţă de legile Creaţiei, văzută ca o iluzie, cum ar fi legea karmei şi reîncarnării). Iată un tip de afirmaţie controversată: “Acest fenomen apare în chiar această clipă prezentă, el nu-i efectul trecutului, pentru că nu există timp.” Astfel de afirmaţii spuse cu convingere de un om carismatic pot avea efecte trezitoare, de blocare a minţii, care nu mai poate apela la învăţături memorate.

Într-adevăr, de pe nivelul 1, universul pare un vis (o mişcare apărută în Nemişcare), dar pentru creatura ce percepe viaţa de pe nivelul 3 sau 2, totul este dureros de real. De fapt, chiar unii neo-advaitini afirmă că şi Creaţia este o realitate (dar aparentă), iar numai eul, simţul sepărării, este o iluzie absolută.

Ce am mai observat la neo-advaitini (sper să nu greşesc!) este că le lipsesc acele puteri misterioase cu care Dumnezeu îi hăruieşte pe cei ce au străbătut o cale spirituală. Ei sunt încarnarea ideii că Dumnezeu este simplu, "extraordinar de obişnuit". Când sunt oferite de Dumnezeu, puterile paranormale trebuie supuse obligatoriu la proba înţeleaptă a timpului.

Prin urmare, apăr aici ideea de practică spirituală, care are nişte efecte specifice asupra omului. Dar ea nu va împiedica şi nici nu va provoca iluminarea. Însă nu am nimic nici împotriva nepracticii, dacă un căutător spiritual o preferă ("caut necăutând", cum o fi asta?!). O soluţie eficientă ar fi metoda simplă a vigilenţei continue pe care o predă terapeutul Cosmin Teohari, din Bucureşti.

Graţia Divină face orice doreşte oricând doreşte cu oricine doreşte. Poate că apariţia neo-advaitei este un gest reparator al Divinităţii, care echilibrează nişte excese sau erori din tradiţiile clasice… Sau este o simplă variaţie melodică pe aceeaşi temă, fără un scop anume.

«Umpleţi-vă conştiinţa cu Cuvântul lui Dumnezeu; ascultaţi-L; citiţi-L; înţelegeţi-L; meditaţi asupra Lui. Asta îmbogăţeşte şi maturizează conştiinţa, iar această conştiinţă mai profundă şi mai pură devine acum cauza, legea, substanţa şi activitatea existenţei voastre. Această conştiinţă mai nobilă care a evoluat prin studiu, practică şi meditaţie atinge comuniunea conştientă cu Dumnezeu şi tăcerea adâncă a păcii Mele. Apoi eşti ridicat într-un tărâm sau atmosferă care transcende cuvintele şi gândurile. Totuşi, simpla citire a adevărului nu este decât o acumulare de cunoştinţe, nicidecum o adâncire şi îmbogăţire a conştiinţei. Experienţa Cristică este conştiinţa profundă şi îmbogăţită.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Zorii trezirii spirituale

E normal să critici de pe nivelul 3 o afirmaţie ce aparţine nivelului 1 şi invers, pentru că există o logică specifică fiecărui nivel. Tocmai de aceea apar atâtea neînţelegeri când vine vorba de spiritualitate. Numai de pe nivelul 2 poţi armoniza punctele de vedere.

Revenind la o idee de început, Jim Newman spune că “dacă vrei să îmbunătăţeşti ceva, înseamnă că negi că totul e deja perfect”. Deci, ar fi logic să nu vrei să schimbi nimic şi să te resemnezi cu fatalitatea. Această logică pare corectă, dar numai cu condiţia fermă ca tu chiar să crezi că "totul e perfect" (adică să te afli cel puţin pe nivelul 2)...

Regăsim aceeaşi idee şi la misticul creştin Joel Goldsmith, care scria: «Asigură-te că rugăciunea ta nu este o dorinţă de a îmbunătăţi universul lui Dumnezeu.» «Rugăciunea este viziunea interioară a armoniei. Această viziune este atinsă renunţând la dorinţa de a schimba sau îmbunătăţi ceva sau pe cineva.»

Iluminata Lisa Cairns nuanţează inteligent aceeaşi idee, spunând că, dacă te simţi frustrat că nu poţi accelera procesul impersonal de eliberare, nu e greşit să treci la nivelul dualist, cu practici de optimizare şi dezvoltare personală (nivelul 3).

Însă când te afli la nivelul 2, ai o altă perspectivă. Pe de o parte, într-adevăr, vezi că totul este deja perfect aşa cum este, fiecare îşi primeşte răsplata sau pedeapsa, nu poţi forţa evoluţia naturală, toate sunt legate minunat între ele. În acelaşi timp, ai atâta dragoste pentru Creaţie, încât vrei să o faci mai frumoasă. Asta nu contravine armoniei, care există chiar şi în situaţiile mizerabile. Pur şi simplu, vrei să aduci frumuseţea în lume. Poate părea tot o iluzie a ego-ului, dar, mai degrabă, cred că este un imbold divin.

Deci putem diferenţia ideea de perfecţiune (totul este în armonie) de ideea de optimizare (totul poate fi mai frumos). Astfel, încercăm că nu contrazicem pe nimeni.

Dar iată şi avertismentul lui Joel Goldsmith: «Discipolii sunt deseori preocupaţi că propria lor fericire, pace şi armonie nu sunt de ajuns, că ar putea să aducă mai mult bine altora decât lor înşile. Deseori, asta aduce îndoieli şi frici discipolului: îndoiala că Dumnezeu nu ar mai fi cu el; teama că sentimentul separării de Dumnezeu l-ar putea trage înapoi mereu. Aceste lucruri vin doar ca discipolul să nu fie niciodată tentat să se glorifice singur sau să se mândrească, din cauza înţelegerii sale.»

Cu cât simţi mai des fiorul iluminării, te interesează tot mai mult cum este CEEA CE ESTE şi tot mai puţin te interesează să te iluminezi. Pentru că individualitatea se dizolvă treptat în CEEA CE ESTE. Deci iluminarea este un proces, la fel de mult pe cât este marcată, la un moment dat, printr-un salt de conştiinţă.

Dacă te sui cu elicopterul pe vârful unui munte înalt, s-ar putea să nu poţi respira aerul rarefiat şi să suferi de diverse tulburări. Cu totul altceva este să urci la pas, chiar dacă durează mai mult, te adaptezi uşor şi nu suferi de rău de altitudine. Poate că aşa e şi cu Trezirea spirituală. Când vine treptat, în doze mici, ai timp să o asimilezi şi nu vei fi niciodată pus în situaţia să te întorci din drum de la ameţeli.

De exemplu, în cazul ridicării intempestive a lui Kundalini, experienţa imediată este extaziantă, dar poate urma o perioadă de confruntare cu umbra personală (“noaptea neagră a sufletului”) şi de intens regret că nu mai trăieşti acel extaz. Se poate instala o depresie profundă.

Joel Goldsmith: «Cei care merg pe drumul spiritual suferă experienţele neplăcute ale vieţii umane până când se termină complet tranziţia din "această lume". Există dorinţa de a evita şi a scăpa de aceste dizarmonii ale minţii, corpului sau chestiunilor financiare - dar asta nu se poate, căci neplăcerile sunt exclusiv rezultatul luptei dintre Spirit şi carne, adică dintre conştiinţa spirituală şi simţul material.»

«La cei aflaţi pe calea spirituală, dizarmoniile din chestiunile omeneşti arată o lipsă de trezire spirituală; de aceea, în mijlocul luptei duse pentru învingerea "acestei lumi", iniţiatul va rămâne pe cât posibil de liniştit în circumstanţele adverse, abţinându-se de a se împotrivi situaţiilor incorecte şi, pe cât posibil, va "lăsa" războiul să continue până când apare momentul de tranziţie.»

«Când studiul spiritual este sincer, dezintegrarea lumii tale materiale - părăsirea de prieteni, discipoli sau familie, o schimbare în starea sănătăţii sau în orice altă activitate exterioară - deseori te conduce la o tranziţie sau renaştere spirituală. Aceasta e realizarea a ceea ce ai căutat.»

«O transformare imensă se petrece atunci când iniţiatul face diferenţa dintre armonia fizică şi plinătatea spirituală.»

Către un discipol avansat: «Ai ajuns în locul unde cunoşti orice adevăr care poate fi cunoscut, înţeles sau primit în mod omenesc. Acum trebuie să ajungi mai sus, la Adevărul care Se revelează prin mijloace spirituale - fără mijloacele omeneşti de comunicare.»

< Sus >

Pericolul căutării „eliberării”

Pe orice cale spirituală ai merge, nu e cazul să ai ca scop final eliberarea definitivă de ego şi rămânerea în Dumnezeu sau Nondualitate. Motivul este simplu: aceasta nu depinde de tine. În schimb, poţi să ai ca scop să fii un perfect slujitor al Domnului sau Sinelui sau Marii Conştiinţe sau Absolutului, spune-i cum doreşti. Asta poate s-o facă oricine, nu-l opreşte nimeni şi nimic.

De altfel, atunci când apare eliberarea, persoana, ego-ul dispare şi rămâne corpul-minte ca un instrument perfect în mâna Divinului. Adică exact scopul invocat mai devreme. Dar până atunci, vei fi un instrument imperfect...

A avea ca scop să te “eliberezi” ascunde o mare capcană. Ego-ul poate prelua această idee şi s-o pervertească cum nici nu-ţi poţi închipui. Cel mai grav este că te va deturna de la a fi un “bun slujitor al Domnului”. El va lua diverse idei din nondualitate şi te-ar putea transforma într-un fals guru cu nasul pe sus (“Prea-serioşenia Ta”), sau să te detaşeze de ceilalţi semeni, adâncit doar în propriile rumigaţii etc.

Este important să-ţi fie clar de la început că iluminarea (eliberarea de moment) şi eliberarea definitivă înseamnă moartea ego-ului. Nu poate exista un “ego iluminat”, deci în etapele intermediare, ego-ul este încă prezent şi nu trebuie încurajat să se creadă “o licărire de Sine”. Deocamdată, ceea ce se curăţă nu este simţul separării, ci tiparele mentale. Ego-ul esenţial, simţul separării de Tot, este o iluzie până în chiar momentul dispariţiei sale. Ego-ul “spiritual” este o născocire vicleană a ego-ului care nu vrea să moară. Îţi păcăleşte discernământului şi îţi provoacă vanitatea prin simularea “sfinţeniei”. Dar dacă poţi râde de tine, încă nu e totul pierdut…

< Sus >

Povestea nondualităţii

Cu adevărat, Nondualitatea este Dumnezeu Absolut. Dar când vorbim despre nondualitate doar spunem o poveste frumoasă. Este o poveste, aşa cum asculţi şi alte poveşti despre lume pe care ţi le spune mintea. Sunt poveştile tale personale, pe care le reciteşti în fiecare zi. Toate aceste poveşti sunt strânse într-o carte pe care o duci mereu în rucsacul numit "viaţa mea". Povestea despre nondualitate este ultima, după ea urmează coperta cărţii.

Dar odată ce trăieşti Nondualitatea, vei închide carte cu poveşti şi o vei pune în raftul ei. De acum înainte nu o vei mai căra cu tine, te vei simţi uşor şi liber şi fericit.

Nondualitatea poate deveni un sistem de credinţă în sine când nu are parte de iluminare. O poveste interesantă. La care contribui şi eu în aceste rânduri. Dar iluminarea este cea mai simplă poveste posibilă, este mama poveştilor, nivelul de bază. Apoi, spiritualitatea adaugă numeroase înfloritori. Iar religiile adaugă şi ele mult balast.

De asta misticii sunt atât de puţin înţeleşi: oamenii se agaţă de poveştile lor aparente. Îi poţi enerva uşor sugerându-le că nu au o identitate separată şi că nu au liber-arbitru. Mai bine taci. Nondualitatea nu va fi populară. Dar cui îi pasă? Dacă există credinţa în libera voinţă, e OK; dacă ceva i se opune, iarăşi e OK. Ambele sunt expresiile Divinităţii, pe diverse niveluri de înţelegere.

Tu trăieşti într-o poveste numită “viaţă”. Nu poţi nega că e o poveste pe care ţi-o repeţi zilnic. În această poveste, te rogi acum să scapi de ego, fiindcă vezi barierele pe care ţi le pune în calea fericirii. Rugăciunea o faci, totuşi, cu ego-ul. De aceea, ca să-i potoleşti posibila „îngrijorare despre ce se va întâmpla cu trupul”, te vei ruga ca Spiritul să se ocupe şi de sănătatea trupului, ca şi de posibilităţile de supravieţuire ale acestuia. Ştii că Spiritul are puteri mari asupra materiei şi că poate elimina sau împiedica bolile dacă ele nu sunt necesare. Şi aşa îţi vei linişti ego-ul, cu angoasele lui nesfârşite.

Odată ce-ţi abandonezi voinţa personală, nici bolile nu mai sunt necesare pentru umilirea ego-ului. Dar cât timp el intervine în problemele vieţii, va exagera pe undeva, cumva şi va atrage asupra sa „mânia Cerului” sau echilibrarea karmică.

«În zilele uceniciei noastre Îl căutam pe Dumnezeu, sau Adevărul, ca o cale către sănătate, pace, siguranţă şi armonie. Acum ştim că acestea nu pot fi găsite în afara Lui şi singura noastră dorinţă este să-l trăim pe Dumnezeu. Acum ne-am ridicat deasupra dorinţei de a avea sănătate şi orice altceva, ci numai pe El.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Răzvan A. Petre
 9 aprilie 2020

< Sus >