<  Cuprins "Despre învingerea fricii şi dezvoltarea încrederii"


Frica de pierdere

Capitolul 8, "Frica de pierdere", din cartea dictată Ginei Lake de către Spiritul lui Isus Cristos „Jesus Speaking: On Overcoming Fear and Developing Trust” (Isus ne vorbeşte - Despre învingerea fricii şi dezvoltarea încrederii) - şi audiobook. Mediumul Gina Lake citeşte mesajul în limba engleză, cu subtitrarea în româneşte (videoclipul este încorporat la sfârşitul acestui articol).

Jesus

8. Frica de pierdere

«Pierderea este o parte naturală a vieţii. Un mod mai adevărat de a o spune este „schimbarea este o parte naturală a vieţii”. Asta, pentru că „pierderea” este, de fapt, o poveste: „Am pierdut ceva”. Este un mod subtil în care ego-ul transformă schimbarea într-o poveste tristă. Ego-ul face ca experienţa impersonală a schimbării să devină personală, gândindu-se la ea ca la „pierderea mea”. Schimbarea se întâmplă în mod natural şi se întâmplă tuturor; nu este personală. Nu eşti persecutat personal, aşa cum deseori simte ego-ul. Se simte victimizat de schimbare: „Asta nu ar fi trebuit să se întâmple! De ce mie?"

Desigur, nu negăm aici tristeţea unei pierderi. Este firesc să fii trist când pierzi ceva sau pe cineva. Doar că ego-ul creează genul de tristeţe care persistă şi doare foarte mult. Pierderea a ceva sau chiar a cuiva nu trebuie să se simtă chiar atât de jalnic. Asta poate suna ca o blasfemie. Mulţi simt că nu ar onora dispariţia cuiva sau a ceva dacă nu ar fi trişti. Mărimea tristeţii pe care o simte cineva după o pierdere este adesea luată ca indicator al dragostei sale pentru ceea ce a pierdut. Dar acest lucru, pur şi simplu, nu este adevărat.

Chiar şi numai a pune sub semnul întrebării această credinţă stârneşte o mulţime de resentimente în oameni. Dar eu mă aflu aici pentru a vă elibera de durerea şi concepţiile greşite inutile ce stau la baza durerii, aşa că trebuie să vă spun adevărul – anume, ce este posibil în starea iluminată. Nu spun că cineva iluminat nu se simte niciodată trist, ci că acea tristeţe este diferită de ceea ce simt majoritatea oamenilor, deoarece persoana iluminată are o relaţie diferită cu acel sentiment şi cu toate sentimentele. Tristeţea şi alte sentimente create de gândurile egotice persistă şi afectează persoana obişnuită mult mai mult decât îl afectează pe cel iluminat.

În starea iluminată, sentimentele apar, aşa cum au făcut-o întotdeauna, dar omul nu se mai identifică cu ele într-un mod care să-i producă suferinţă. Fac aici o distincţie clară între tristeţea resimţită ca dureroasă şi tristeţea care nu este resimţită la fel de dureros. În starea iluminată, când apare tristeţea, o simţi pe deplin, dar nu devine tristeţea fiinţei umane obişnuite.

Este dificil să descrii această diferenţă dacă nu ai simţit-o niciodată, dar voi încerca. Oamenii iluminaţi trăiesc sentimentul de tristeţe ca o senzaţie de tristeţe, o experienţă. Această experienţă intră în conştiinţa lor şi devine predominantă, iar apoi trece, ca o ploaie de vară. Şi ca la o ploaie de vară, pot apare chiar şi lacrimi, dar acele lacrimi nu sunt legate de o poveste. Se simt pure, purificatoare şi nu lasă reziduuri. Apoi tristeţea, ca toate furtunile, se termină în mod natural, iar alte experienţe îi iau locul. Odată ce furtuna a trecut, sentimentul respectiv nu este cărat şi în alte momente. Tristeţea poate apărea din nou în altă clipă, când este trăită din nou, pur şi simplu, pentru perioada relativ scurtă în care este prezentă. În acest fel, sentimentele nu sunt întărite, ci vindecate.

Recunosc faptul că iluminarea este relativ rară şi că aveţi puţine modele ale acesteia. Eu am fost unul dintre modele. Şi totuşi, iluminarea este destinul tuturor. Aşadar, puteţi afla şi voi cum arată acea destinaţie, ca să vă puteţi îndrepta în direcţia respectivă. Eu nu vorbesc aici despre negarea sau suprimarea sentimentelor, ci, mai degrabă, de evoluţia naturală a sentimentelor în cadrul condiţiei umane.

De obicei, ceea ce se întâmplă cu această emoţie foarte naturală este că sentimentul pur de tristeţe se ataşează de nişte poveşti, care transformă sentimentul în ceva personal: „Eu sunt trist”. Însuşi limbajul exprimă această personalizare a sentimentului, care vă menţine identificaţi cu tristeţea. Cine este acel „eu” care este trist? Este sinele fals, pentru că ar fi imposibil ca Sinele adevărat să fie ceva, orice. Adevăratul Sine doar-este. Numai sinele fals poate fi trist. Imediat ce te-ai identificat cu un sentiment, trăirea lui devine o suferinţă reală.

De fapt, tristeţea şi alte emoţii dau viaţă sinelui fals: Cine eşti tu? „Eu sunt trist”, şi acum ştii cine eşti. Te-ai autodefinit. Sinele fals a primit o definiţie. Pe de altă parte, adevăratul Sine trăieşte un sentiment continuu de uimire, dragoste, recunoştinţă şi bucuria vieţii. Dacă Sinele adevărat este ceva, el este trăirea acestor stări superioare.

Ego-ul vrea două lucruri: primul, să fie trist, căci încearcă să amplifice tristeţea prin poveşti, şi al doilea, vrea ca tristeţea să dispară. Ego-ul umple sentimentele cu poveşti şi te îndeamnă să le exprimi în mod dramatic, ceea ce le întăreşte şi mai mult, făcându-le să pară mai reale şi mai importante decât sunt de fapt. Iar apoi, ego-ul este nemulţumit de sentimentele pe care chiar el le-a creat.

Manifestarea dramatică a sentimentelor şi exprimarea poveştilor din spatele sentimentelor este un mod prin care ego-ul încearcă să scape de ele. Mulţi cred că, spunându-şi poveştile, vor suporta mai bine acele sentimente, dar prin asta mai mult întăresc acele poveşti şi sentimente. Chiar şi mulţi psihoterapeuţi provoacă ocazional mai mult rău decât aduc alinare, încercând să ajute oamenii să-şi proceseze sentimentele în acest fel deschis.

Această exprimare dramatică este un lucru pe care oamenii iluminaţi nu-l fac, deoarece nu simt nevoia, căci ei nu-şi spun poveşti care să transforme tristeţea în sentimente ce ar necesita procesare. Ei trăiesc experienţa simplă în momentul apariţiei tristeţii, care se disipează în mod natural dacă atenţia rămâne pe aici-şi-acum.

Chiar şi într-un moment de tristeţe, se petrec mult mai multe decât senzaţia tristeţii, inclusiv alte sentimente, cum ar fi dragostea. Persoana iluminată este în contact cu iubirea şi perfecţiunea vieţii, care îi elimină orice posibilitate de a se împotrivi tristeţii sau de a-şi spune povestea că “pierderea nu ar fi trebuit să se întâmple” sau vreo altă poveste.

Când nu te împotriveşti unui sentiment prezent, ci doar îl trăieşti, sentimentul se schimbă în mod natural, iar viaţa merge mai departe. Sentimentul de tristeţe poate apărea din nou, chiar şi frecvent, dar atunci doar îl vei observa şi, prin asta, îl vei onora, iar acest respect arătat îl va face să se relaxeze şi să se degajeze de la sine.

Dacă nu-ţi spui poveşti despre tristeţe, atunci ea nu va rămâne mai mult decât durata sa naturală de viaţă. Poveştile, chiar şi povestea „Nu ar fi trebuit să se întâmple”, ţin sentimentele în viaţă. Astfel de poveşti creează dureri emoţionale inutile. Acest lucru este înţeles şi văzut în mod clar de către cei iluminaţi, astfel că ei renunţă în mod natural la toate poveştile. Tocmai asta îi face nişte iluminaţi.

După cum am spus, iluminarea este relativ rară şi este posibil să nu atingeţi în această viaţă acel nivel de libertate şi detaşare de gânduri. Dar este totuşi important să vă îndrept în acea direcţie, mai ales că modul cum înţelegeţi şi abordaţi emoţiile vă fac adeseori să le suportaţi şi să le gestionaţi mai greu. Puteţi învăţa să practicaţi ceea ce fac cei iluminaţi. Aşa deveniţi iluminaţi, înţelegând ceea ce au înţeles ei şi apoi practicând ceea ce fac ei în mod natural.

Aşadar, iată ce trebuie înţeles: Tristeţea apare în mod natural ca parte a condiţiei umane. Ea apare în mod natural în vremuri de pierderi şi trebuie simţită, deci respectată, lăsându-vă s-o simţiţi fără a vă spune poveşti despre ea: observând-o şi apoi lăsând-o să se disipeze în mod natural, la timpul ei. Fiecare sentiment are o durată de viaţă şi trebuie să-i permiteţi să trăiască şi apoi să-i permiteţi să „moară” de moarte naturală.

Dar vă vine greu să-l lăsaţi să dispară în mod natural, din cauză că ego-ul vrea să transforme acea tristeţe în ceva mai mult. Vrea să obţină ceva de la tristeţe: Vrea să obţină o identitate şi vrea să crească şi alte sentimente din ea! Furia, resentimentul, vina, autocompătimirea, răzbunarea, ura – nu veţi trăi aceste sentimente, dacă nu lăsaţi tristeţea să-şi adauge nişte poveşti. Iniţial, tristeţea este doar tristeţe. Apoi tristeţea capătă nişte poveşti, care creează alte sentimente mai negative şi dăunătoare, şi apoi, alte poveşti pentru a apăra acele sentimente. Sentimentele se adună unele peste altele ca într-un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale. Învăţaţi să nu faceţi asta.

Pierderea face parte din viaţă, deoarece viaţa se schimbă constant. Nimic nu rămâne la fel. Vă schimbaţi constant, cu toţii şi totul. Trebuie să curgeţi cu fluxul vieţii, cum se zice, pentru a fi fericiţi în acest flux. Trebuie să acceptaţi că schimbarea are loc şi se va întâmpla, inclusiv multe schimbări pe care, în mod natural, nu le veţi agreea.

Dacă aţi putea vedea cu adevărat şi aţi fi conştienţi de perfecţiunea vieţii, nu aţi simţi prea multă tristeţe. Iar tristeţea pe care totuşi aţi simţi-o nu s-ar simţi ca fiind a voastră, ci mai mult ca tristeţea umanităţii, experienţa dulce-amară de a fi o fiinţă umană în acest plan al existenţei. În acea tristeţe ar exista un sentiment de frumuseţe, sacralitate şi recunoştinţă pentru darul care este viaţa.

Fiecare pierdere este o ocazie de a simţi minunea şi valoarea vieţii. Faptul că viaţa se schimbă şi apar pierderi este un motiv în plus de a iubi şi a fi recunoscător pentru orice există aici-şi-acum, pentru că nu ştii dacă va mai fi aici în momentul următor. În această stare trăieşte iluminatul, o stare de recunoştinţă pentru ceea ce este dat, pentru ceea ce există acum.

Să trăieşti în Prezenţă, în legătură cu adevăratul tău Sine, este o celebrare a ceea ce există, nu o tânjire după ceea ce nu există. Ceea ce nu există, nu este aici, deci nu-i dai atenţie. Cum ai putea suferi din cauza a ceva căruia nu-i dai atenţie? Dacă te concentrezi pe faptul că ceva sau cineva nu este prezent, cu siguranţă, vei suferi. Dar dacă te concentrezi pe ceea ce este aici şi te bucuri de acest lucru, nu vei fi niciodată nefericit.

Acesta este motivul pentru care cei iluminaţi nu suferă din cauza pierderilor, deoarece suferinţa este o poveste despre ceea ce s-a pierdut într-un moment trecut. Dar ei nu cară amintirea acelor momente în prezent, aşa că nu suferă în momentul prezent.

Ei trăiesc cu recunoştinţă pentru momentul de Acum, care are tot ce ai nevoie pentru a fi fericit, căci este întotdeauna posibil să simţi recunoştinţă pentru ceea ce este. Există întotdeauna atâtea lucruri pentru care să fii recunoscător. Cei iluminaţi sunt recunoscători, pur şi simplu, pentru că trăiesc, pentru oportunitatea de a fi în viaţă şi de a experimenta această viaţă, oricum ar fi ea. Aşa este starea iluminată, deci cum ai putea suferi dacă ai simţi aşa?

Frica de pierdere, ca toate fricile, este o teamă de ce se va întâmpla în viitor. Puteţi înţelege cât de inutile sunt astfel de gânduri, căci viitorul pe care vi-l imaginaţi nu există şi nu va fi niciodată aşa cum vi-l imaginaţi, iar gândurile voastre oricum nu îl pot afecta.

Cei iluminaţi sunt fericiţi pentru că rămân în momentul prezent şi îl absorb pe deplin. Nu se pierd în idei despre trecut sau viitor, căci acolo se află suferinţa.

Ce rost ar avea să rumege ideea unor posibile pierderi viitoare? De ce ar face ego-ul asta? Ajută în vreun fel? Puteţi aduce vreo justificare de ce ar face cineva asta?

Este destul de uşor de înţeles cât de inutil este să reflectaţi îndelung la astfel de posibilităţi, căci nu serveşte la nimic. Şi totuşi, oamenii o fac şi chiar devin obsedaţi de temeri cu privire la o posibilitate viitoare. De ce? Pentru că dacă vă lăsaţi mintea să vagabondeze nestrunită, asta va face. Mintea egotică nu este raţională. Nu vă slujeşte. Este partea primitivă a creierului, nu partea creierului care vă este de ajutor în viaţă, care stochează condiţionările utile şi gândeşte raţional.

Este important să vă daţi seama că vocea care credeţi că ar fi propria voastră voce este, de fapt, o voce care vă demoralizează şi o face în moduri destul de viclene şi nu atât de uşor de perceput. Scopul meu este să demasc căile prin care mintea, aducându-vă gânduri de frică, vă face să suferiţi. Iar suferinţa vă împiedică să accesaţi resursele interioare care vi s-au dat pentru a face faţă provocărilor vieţii – resurse precum curajul, răbdarea, acceptarea, înţelepciunea şi iubirea. Suferinţa cauzată de temerile voastre este destul de rea, dar şi temerile însele vă împiedică să aflaţi cine sunteţi şi să trăiţi cu adevărat.

Teama de pierdere nu este decât o împotrivire suplimentară din partea ego-ului la felul în care este viaţa. Ego-ului nu-i place viaţa aşa cum este ea. Îi este frică de viaţă şi te face să te temi de viaţă. Teama de pierdere, ca toate fricile, se preface a-ţi fi de ajutor, arătând spre ceva de care ar trebui să te temi, ceva la care ar trebui să fii atent. Astfel de gânduri sugerează că chiar ar exista ceva de care să-ţi fie frică, deşi nu există. Ele sugerează să-ţi fie frică de pierdere şi, uite-aşa, te temi.

Dar la ce bun să te temi de pierdere? Chiar dacă ai putea prezice pierderea, la ce ţi-ar folosi să-ţi fie teamă de ea? Frica nu te protejează de pierdere şi nu te pregăteşte pentru o pierdere. Nimic nu o poate face şi nici nu este nevoie. Teama de o pierdere viitoare este o imaginaţie, aşa că de ce ar trebui să te pregăteşti pentru ceva ce doar ţi-ai imaginat? Sinele tău adevărat este bine echipat pentru a face faţă oricărei pierderi care ar putea să apară, dar atunci când va apare.

Tot ce face frica este să te facă nemulţumit de viaţă. Când îţi crezi temerile, vezi viaţa prin ochii nefericiţi ai ego-ului, ceea ce înseamnă că nu priveşti prin ochii adevăratului tău Sine, ochii recunoştinţei, păcii şi iubirii. În neregulă cu perspectiva ego-ului este nu doar că este negativă şi neagă viaţa, ci mai este şi incompletă. Ego-ul nu recunoaşte ce se mai întâmplă în afară de pierderea lucrurilor sau oamenilor. Da, în viaţă pierzi lucruri şi chiar oameni, dar adevărul complet este că şi câştigi lucruri şi oameni.

Procesul vieţii constă în naştere şi moarte permanentă. Schimbările vieţii îţi iau lucruri şi oameni, dar îţi şi aduc lucruri şi oameni noi. Fluxul vieţii este ca şi cum ai călători într-o barcă pe un râu la vale: Peisajul se schimbă constant, pe măsură ce laşi în urmă ceea ce tocmai ai trăit şi un nou peisaj îi ia locul. Dacă stai în barcă şi te uiţi mereu înapoi, nu te vei bucura de plimbare şi de noul peisaj. Va fi acolo, dar nu îl vei trăi pe cât de deplin ai putea s-o faci.

Aşa se desfăşoară viaţa, mereu înaintează, mereu se schimbă, mereu apare ceva nou, mereu răman în urmă lucruri. Pierderile de lucruri şi de oameni sunt o parte naturală a fluxului vieţii.

Dacă rămâi blocat în tristeţe şi jale pentru ceea ce ai pierdut, este posibil să ratezi ceea ce îţi aduce viaţa. Viaţa nu ia fără a dărui şi viaţa are înţelepciunea să îţi aducă ceea ce ai nevoie şi ce-ţi doreşte sufletul. Când de bucuri de ceea ce îţi aduce viaţa, fericirea este întotdeauna posibilă. Bucură-te de ceea ce este

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
19 august 2021

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=siaL7ertd-w

Videoclipul subtitrat provine din varianta originală în engleză, publicată ca lectură audio în 28 decembrie 2020.