<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

DEZAMĂGIREA SPIRITUALĂ

de Răzvan Alexandru Petre

Credinţa este un termen-umbrelă cu mai multe sensuri diferite. Credinţa religioasă-spirituală are ca efecte speranţa, moralitatea, forţa transformatoare şi drept cauze intuiţia ori ideologia.

- Credinciosul are SPERANŢĂ. Acest lucru este cel mai important. Fără speranţă, omul e deja mort. Ateul, cel care nu crede în viaţa după moarte, este lipsit de speranţă. Pentru ce mai trăieşte el? Credinciosul are speranţă nu doar în viaţa viitoare, ci şi pentru viaţa de zi cu zi. El are cui să ceară ajutor. Îl va primi sau nu, dar cel puţin poate spera. Desigur, şi ateul speră în mai bine, dar prin asta arată că nu este un ateu desăvârşit, că păstrează în inconştient urme "atavice" de credinţă religioasă.

- Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, sub orice formă religioasă, impune omului să se comporte MORAL. Morala atee este impotentă, fiindcă nu are susţinere voliţională şi emoţională suficientă. De aceea, nicio societate nu se poate lipsi de religie sau spiritualitate. Civilizaţia secularizată occidentală trăieşte bine, deocamdată, doar fiindcă se hrăneşte din acumularea materială din secolele anterioare. Dar cu cât ateismul avansează până în fibra profundă a fiinţei colective, cu atât slăbeşte rezistenţa la greu şi puterea de regenerare a poporului respectiv. Asta se vede în momentele de criză individuală sau colectivă.

- Credinţa este o FORŢĂ TRANSFORMATOARE. Credinţa îl transformă lăuntric pe credincios şi acesta poate produce transformări majore în mediul natural şi cel social. Credinţa a fost dintotdeauna folosită de Puterea vremii în propriul folos de dominare şi conducere a maselor de credincioşi. În acelaşi timp, tot credinţa i-a ajutat pe oamenii simpli să nu sucombe în condiţiile mizere oferite de societate, iar în cazuri speciale, să se opună activ celor care voiau să le anihileze simţul libertăţii şi demnităţii umane.

- Credinţa este INTUIŢIE. Fără niciun argument raţional, intuiţia este cunoaşterea imediată a unui adevăr simplu şi clar, precum şi acel impuls imediat de a acţiona într-un mod care se dovedeşte ulterior că a fost bine "inspirat". Mircea Eliade afirma că credinţa religioasă este înnăscută în orice om, deci ea urmează în primul rând intuiţia şi abia apoi cutumele sociale. Uneori credinţa "oarbă" este de fapt o intuiţie puternică. Totuşi, ea poate şi trebuie a fi verificată raţional, pentru că omul, prin firea sa, simte nevoia să şi "vadă".

- Credinţa este IDEOLOGIE. Acesta este aspectul cel mai sensibil şi criticabil al ei. Oricine om raţional poate găsi puncte slabe credinţei religioase. Chiar teologii diverselor religii le critică pe celelalte. Acest aspect ideologic (teologic) este un rău necesar. Mintea omului are nevoie de argumente, chiar şi false. Din acest motiv proliferează atât credinţele sincere şi juste, cât şi imposturile religioase, precum şi credinţele juste susţinute prin unele falsuri. Diferenţa o face numai timpul, care arată rezultatele obiective.

Dacă vom critica în cele ce urmează credinţa, ne vom referi la acest aspect ideologic, care poate fi eronat. Adevărul NU ţine de o ideologie anume, ci este viu, una cu Universul şi legile sale. Lumea este oglinda Adevărului dacă avem răbdare să o privim cu atenţie. Ideologia, oricare ar fi ea, este un filtru, o deformare a realităţii, o ILUZIE. Trebuie să fim vigilenţi referitor la fanatism, lipsă de discernământ, imaginaţie nestăpânită, credinţă oarbă, încrederea neverificată în oameni necunoscuţi sau teze impersonale de care depinde viaţa noastră.

CREDINŢA CĂ DUMNEZEU NE AJUTĂ

"Credinţa că Dumnezeu ne ajută" este deseori o proiecţie psihologică, o interpretare personală a evenimentelor în funcţie de interesele omeneşti. Dacă aşteptările noastre nu sunt împlinite după cum dorim, atunci zicem că ne scade credinţa. Pe şleau spus, Dumnezeu ne dezamăgeşte. Asta fiindcă ne-am amăgit singuri, presupunând că ştiam cum gândeşte El sau, mai grav, impunându-i să acţioneze după mintea noastră. Când lucrurile se rezolvă oarecum bine, credinţa ne creşte. Iată deci cum ne creăm singuri propria ideologie, una foarte simplă, elementară.

De fapt, cum anume acţionează Dumnezeu şi legile Sale spre "binele nostru superior" este o chestiune de studiu şi introspecţie. Această înţelegere nu vine imediat şi la oricine. Nici în totalitate. Ea trebuie cultivată. Studiul cărţilor sapienţiale, a diverselor tradiţii spirituale, rugăciunile, meditaţiile individuale, discuţiile cu oameni elevaţi ne ajută să înţelegem tainele Dumnezeirii. Ne ajută să pricepem cum şi cât ne ajută Dumnezeu prin îngerii Săi. Pe noi şi pe ceilalţi.

Cu alte cuvinte, noi nu Îl înţelegem complet pe Dumnezeu cel adevărat şi de aceea ne fabricăm propriile teorii despre El, mai mult false decât adevărate. Dumnezeul "nostru" este neviabil, născut deja mort... Dumnezeul cel viu nu poate fi restrâns la concepte, reguli şi emoţii omeneşti.

Nu întâmplător, Apostolul Pavel, inspirat de Mântuitor, punea iubirea mai presus de credinţă. IUBIREA CRISTICĂ înglobează şi intuirea adevărului. Iubirea universală nu poate fi păcălită de credinţa într-o idee falsă. Iubirea divină este o binecuvântare, un dar preţios, mai greu de obţinut decât orice altceva...

Credinţa şi deziluzia nu au lipsit şi nu vor lipsi niciodată din firea omului. Numai prin iubire (agapé) putem să ne ridicăm deasupra acestei dualităţi şi dileme chinuitoare. Iubirea le îmbrăţişează pe amândouă ca făcând parte din măreţia şi slăbiciunea omului.

Osho a fost, de multe ori, profund şi fascinant. Dar spusele sale pot fi înţelese total anapoda. De altfel, nici practicile spirituale propuse discipolilor săi nu au dat rezultatele sugerate de discursurile sale... El a fost, mai mult decât orice altceva, un filosof remarcabil al spiritualităţii.

Nu doar Osho folosea metafore şocante şi controversate. Isus Nazariteanul era văzut de contemporanii Săi ca un izvor de înţelepciune şi Pace sufletească. Dar acelaşi Isus i-a avertizat pe cei mai apropiaţi: "Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia." (Matei 10:34) Şi chiar aşa s-a întâmplat... Desigur, e vorba despre RĂZBOIUL SPIRITUAL dus cu răul din lume. Acesta se manifestă în viaţa de zi cu zi a multora dintre noi, răpindu-ne pacea. Un adevărat creştin e cel care vrea să-I semene lui Isus – nu la fizic – ci la hotărâre, inteligenţă, iubire şi dorinţa de Bine. Dar acest fel de credincios – de orice religie ar fi el – întâmpină întotdeauna opoziţia ignoranţilor şi răilor. Viaţa sa duhovnicească e Pace, dar viaţa printre semeni e război. Crucificarea Mielului lui Dumnezeu este pilda nemuritoare că diavolii încarnaţi pe lume nu tolerează Binele şi pe cei ce Îl slujesc loiali. Într-un război, sunt inevitabile pierderile şi suferinţele, dar ele nu trebuie traduse ca o "trădare" din partea lui Dumnezeu!

PUTEREA CREDINŢEI SPIRITUALE

"Credinţa" NU înseamnă admiterea faptului că există nişte Forţe invizibile inteligente, care se amestecă în realitatea oamenilor. Aceasta este ştiinţă spirituală. Din acest punct de vedere, toate credinţele sunt de acord şi spun cam aceleaşi lucruri despre viaţa subtilă, invizibilă, cerească, angelică, nepământeană. Mai există o diferenţă: ştiinţa are puterea şi interesul să se corecteze, iar credinţa niciodată. Ştiinţa caută permanent adevărul, credinţa l-a găsit odată pentru totdeauna.

Credinţa de tip religios înseamnă să te bazezi pe aceste Forţe exterioare în realizarea scopurilor tale pământeşti: pentru a învinge boala, suferinţa, bătrâneţea, sărăcia, urâtul din lume, moartea – toate aversiunile tale. Uneori, ai impresia că ai succes, că doar credinţa te-a ferit de ce era mai rău. Dar credinţa se întâlneşte mereu cu dezamăgirea, sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede...! Lumea nu se schimbă peste noapte doar fiindcă tu gândeşti pozitiv. În afară de situaţia unei regretabile alienări mintale, realitatea îţi alungă iluziile, speculaţiile întreţinute de alţii sau prin autosugestie.

La ADMITEREA sa în cultul sau secta spirituală, credinciosul simte că devine alt om. Nu e doar autosugestie, ci el chiar primeşte nişte daruri spirituale de iniţiere, cu scopul de a-i întări credinţa că se află pe drumul cel bun. E valabil pentru toate credinţele, chiar rivale fiind. Mai mult, e valabil chiar şi pentru cultele dovedite a fi aberante, precum sectele apocaliptice sau cele sinucigaşe. Aceasta înseamnă ori că Dumnezeu este total imparţial cu toate religiile (binecuvântându-le pe cele benefice), ori, mai degrabă, că ajutorul vine în fiecare cult de la alte entităţi spirituale. În orice caz, nu putem spune că Dumnezeul Suprem are vreo preferinţă religioasă. Mai există şi varianta ca aceeaşi Mare Entitate spirituală să se comporte diferit faţă de diversele culte ce i se închină.

Lăsând de o parte manipularea psihologică prin carismă sau halucinaţiile şi autosugestia discipolilor, care joacă un rol important în religie, există şi dovezi obiective ale puterii credinţei religioase. De exemplu, unii penticostali din America dansează cu şerpi veninoşi, ferm convinşi că nu vor fi muşcaţi; iar cei mai temerari chiar se lasă muşcaţi, convinşi fiind că nu păţesc nimic – şi rămân teferi! (Ca o simplă observaţie, nu Isus îi scapă de fiecare dată, căci creştinismul ne îndeamnă ferm "să nu îl ispitim pe Dumnezeu" - Matei 4.1-10)

Tot aşa, în delta Gangelui există comunităţi religioase care nu acceptă că veninul cobrei îi poate ucide. Deşi muşcăturile de cobră sunt frecvente, sătenii supravieţuiesc miraculos, revenindu-şi fără tratament, ci doar cu rugăciuni la zeităţile hinduse. Iar cobrele continuă să mişune nestingherite pe drumuri, prin gospodării, printre copii. (Vezi documentarul BBC "Gange, fluviul dătător de viaţă" minutul 26-28)

Credinţa religioasă nu se poate lipsi de anumite Forţe suprafizice. Nu intervine degetul lui Dumnezeu, ci o pleiadă de Entităţi spirituale necunoscute. Acestea îi lasă să creadă pe oameni ce vor, atâta timp cât ei se supun normelor fundamentale dorite de ele. Ideologia religioasă (teologia) este doar o unealtă (mai mult sau mai puţin perfectă) pentru a câştiga cugetul credinciosului.

OAMENII INFLUENŢEAZĂ REVELAŢIILE SPIRITUALE

Ca să nu las în suspensie afirmaţia lansată mai sus, conform căreia aceeaşi Mare Entitate spirituală se comportă diferit faţă de diversele culte, vă voi prezenta un argument convingător.

Mă refer la trăirea spirituală a tinerei ecuadorience Angelica Zambrano (text sau video). Ce m-a frapat în această mărturie (pe care o consider sinceră şi autentică) este faptul că tânăra spune că, "fiind condusă de Domnul Isus în Iad, i-a văzut acolo pe Michael Jackson şi pe Papa Ioan Paul II"! Am înţeles atunci faptul că, fiind creştină de rit evanghelic, Angelica a primit misiunea de a întări credinţa celor din cultul respectiv. Pastorii evanghelici se pronunţă ferm împotriva catolicismului, precum şi a muzicii pop, considerată corupătoare a tineretului. De aceea, sufletul Angelicăi a avut parte şi de această vedenie aberantă, dar conformă cu credinţei ei. La fel de interpretabilă este vedenia revenirii lui Cristos în trup, ca şi alte pasaje legate de teologia evanghelică, precum considerarea Maicii Domnului ca fiind doar un spirit banal. Toate i-au fost date ca să se potrivească teoriilor propovăduite de evanghelici şi, în felul acesta, revelaţia Angelicăi să fie acceptată în totalitate.

La fel de autentice, dar particulare sunt revelaţiile primite periodic de mediumul din comunitatea "Noul Ierusalim" de la Pucioasa, marcate de misiunea primită de ea pentru împrospătarea credinţei ortodoxe româneşti.

Iată deci că revelaţiile primite de diverşi oameni cu har trebuie întotdeauna corelate cu mediul religios din care provin sau căruia i se adresează. Probabil că nicio revelaţie spirituală nu are o valabilitate universală, ci un public limitat. Dar asta nu înseamnă să le respingem pe cele pe care nu le înţelegem sau nu se potrivesc hainei noastre doctrinare! Fără a lua nimic drept literă de lege, vom corela între ele diversele informaţii spirituale, pentru a extrage adevărul pur. Căci adevărul, da, ne interesează în cel mai înalt grad!

Dacă însuşi Cristos se adresează diferit diverselor culte creştine, cu atât mai mult vor fi diferite mesajele transmise de entităţile altor religii! Trebuie să acceptăm faptul că religiile sunt făcute de oameni cu sprijinul spiritelor, nu invers! De aceea este imposibil de translatat o concepţie religioasă într-alta: din cauza particularităţilor culturale, sociale şi de altă natură. În viitorul îndepărtat va fi o singură religie sau crez spiritual pe Pământ, dar încă nu ne putem închipui cum va arăta...

Se mai cuvine aici să amintim că lumile subtile sunt ierahizate. La un nivel intermediar se află ceea ce Robert Monroe numeşte "zona sistemelor de credinţă", unde spiritele dezîncarnate sunt încă captive în credinţele avute pe timpul vieţii terestre. În comunicările pe care le au cu oamenii, aceste spirite de "bună credinţă" descriu realităţile subtile conform cu credinţa pe care au avut-o pe Pământ. Pe măsură însă ce spiritul avansează pe scara evolutivă, accede la lumi subtile superioare, unde se vădeşte relativitatea şi limitarea acestei credinţe şi o nouă viziune, mult mai largă, îi ia locul.

În general, spiritele cu care colaborăm pe calea spirituală ne încurajează (chiar dacă uneori ne ascund adevărul crud), ne cântă în strună refrene cunoscute (ca să ne câştige încrederea şi să nu ne şocheze). Ele ştiu că omul are mintea slabă şi trebuie preparat îndelung pentru a primi un anumit adevăr care îi contrazice prejudecăţile sau speranţele. Preferă să amâne clipa adevărului decât să îl piardă pe credincios, acţionând cu sensibilitate şi tact diplomatic. Revelaţia, oricât de spectaculoasă şi cutremurătoare, îl păstrează pe credincios într-o poziţie psihologică confortabilă, ca să nu-l forţeze să renunţe dintr-o dată la toate scheme de gândire adânc inoculate anterior.

VACCINAREA ÎMPOTRIVA IDEOLOGIEI

După CÂŢIVA ANI de convingere plină de devotament, poate apare un moment al adevărului: credinciosul simte pe propria piele că unele principii învăţate nu se verifică în practică. Este un şoc spiritual, o trezire dureroasă la realitate. Este o iluminare – sau preludiul acesteia. Nu mai ştie ce a fost adevărat şi ce nu – apare o criză spirituală.

În acest moment delicat, de cele mai multe ori, credincioşii adoptă metoda struţului, cea mai comodă: se prefac că nu au observat nimic, nu s-a întâmplat nimic grav. A fost un "accident", o excepţie care întăreşte regula, o eroare de percepţie sau de interpretare, o ispită care le testează credinţa etc... Există numeroase moduri prin care mintea "rezolvă" o disonanţă cognitivă. Totuşi, nu acuzăm pe nimeni dacă este loial unei căi care îi promite desăvârşirea şi fericirea...! Doar constatăm o stare de fapt.

Alţii preferă onestitatea, recunoscând că nu mai pot merge pe aceaşi drum. Fostul adept caută imediat un refugiu într-o cale până deunăzi rivală sau nefrecventabilă. Se mută dintr-un cult creştin care l-a dezamăgit într-altul "corect religios" sau dintr-o sectă new-age în alta paralelă. Este doar o schimbare de formă, căci adeptul nu are răbdare să analizeze mobilul profund al dezamăgirii sale spirituale. Vrea doar să scape rapid de suferinţa şi ruşinea faptului că şi-a pierdut timpul şi energia mergând într-o direcţie greşită. Se aruncă într-o altă direcţie, cu speranţa că ea va fi cea justă. Probabil, repetând aceeaşi greşeală...

Dar care a fost greşeala?

Foarte puţini, curajoşi şi sinceri, îşi dau seama că trebuie să îşi lase de o parte prejudecăţile spirituale, pentru a înţelege unde au greşit – ei şi alţii. Omul recunoaşte în faţa propriei conştiinţe că şi-a pierdut credinţa şi, mai important, că s-a vaccinat împotriva oricărei credinţe oarbe (ideologii). Şocul spiritual îi dă un impuls către o direcţie nouă şi neprevăzută care, deşi nu îi promite nimic (precum învăţătorii credinţei părăsite), îi oferă marea satisfacţie a lucidităţii. Pierzându-şi "credinţa", de fapt, omul pierde doar ideile confuze, importate artificial, prejudecăţile şi ritualurile inutile, dar rămâne cu anumite certitudini spirituale îngropate în subconştient. Deziluzionarea, deşi dureroasă, îl ajută să progreseze spiritual.

Omul are acum revelaţia că Adevărul Divin nu poate fi cuprins în mici parcele de adevăruri; că Perfecţiunea nu e de găsit pe Pământ, nici printre oameni; că poţi fi bun din instinct, pur şi simplu, fără să urmezi o teorie a binelui; că nu toate coincidenţele sunt semne de la Dumnezeu; că o poţi lua oricând de la zero, chiar şi în pragul morţii; că nimic nu e absolut sigur pe lumea asta; că mai important decât să ai dreptate este să fii în armonie cu Adevărul, căci mantia de oţel a Adevărului te poate incomoda, dar e cea mai bună pavăză; că legile divine nu-s croite după emoţiile omeneşti, dar sunt perfecte... Trăind un moment de adâncă deziluzie, va simţi emoţia regăsirii Lucidităţii. Iluminarea poate ţâşni din cel mai întunecat abis…

Vaccinarea împotriva ideologiilor nu înseamnă să începi să urăşti toate credinţele, ci dimpotrivă, să le iubeşti pe toate, pentru părţile lor bune. Numai detaşându-te de credinţe, îi poţi înţelege pe credincioşi, dar şi pe necredincioşi. Atâta vreme cât eşti ataşat de una din ele, eşti rob ideologic şi supus păcatului excesului de zel.

Am să dau aici exemplul sfântului Calinic de la Cernica, binecunoscut pentru puterile sale paranormale şi ca bun organizator al Bisericii. Povestea spune că, mergând pe drum într-o duminică, a văzut un ţăran care ara câmpul. Supărat de această ofensă, sfântul l-a blestemat. El era însoţit de un diacon clarvăzător, care i-a spus că a văzut, în duh, cum de la Calinic plecase un vultur negru către ţăran, dar s-a întors imediat la expeditor. Acesta a înţeles că l-a blestemat pe nedrept şi atunci s-a dus la ţăran ca să-l descoasă. Acela i-a spus că în celelalte zile lucra pentru boier şi doar duminica avea timp să muncească pentru el şi familia sa. Ruşinat de fapta sa, Calinic l-a binecuvântat. Probabil că făcătorul de minuni nu era la primul astfel de blestem habotnic împotriva celor care ieşeau din orânduirea Bisericii. Credinţa l-a orbit, făcându-l să sporească răul din lume. Mânăstirea Frăsinei este un alt loc unde funcţionează încă orânduiala sfântului Calinic de a fi blestemată orice femeie care ajunge acolo. Desigur, nu pentru asta a fost canonizat drept sfânt, dar este un exces de zel înfricoşător! Credinţa oarbă îi poate contamina şi pe cei mai neprihăniţi devoţi… Şi tot credinţa oarbă ne face să credem că faptele sfinţilor religiei noastre nu au avut şi nici nu pot avea cusur.

ATESIM, CREDINŢĂ ŞI A TREIA CALE

Sigur, cârcotaşii pot replica: şi atunci, să nu credem în nimic, precum ateii? Este ateismul ori scepticismul mai valoros, fiindcă nu predispune la dezamăgire?

Ateul are propriile sale deziluzii. Provenind dintr-o eroare de gândire, ateismul nu poate aduce nici luciditate perfectă, nici fericire autentică. Desigur, ateismul nu este neapărat cel mai mare rău, dar nici o virtute. În acelaşi timp, nu putem susţine că un credincios ar fi un om mai valoros decât un ateu.

Dacă cineva ar vrea şi ar putea să aleagă liber între a fi ateu sau credincios, i-ar prinde bine următorul sfat: Are şi ateismul părţile sale bune, dar mai degrabă să trăieşti deziluzia unei credinţe, trecând astfel pe un palier superior, decât să ratezi orice şansă de cunoaştere metafizică. Dacă nu vei încerca niciodată să mergi pe o cale spirituală, poate că vei păstra toată viaţa o nostalgie după un vis nerealizat şi pe care nici nu ai încercat să-l atingi. Vei trăi un dor perpetuu după un ideal pentru care ţi-a fost teamă să lupţi.

De fapt, să fim atenţi la definiţii! Materialiştii nu sunt atei, căci ei totuşi cred în Materie... Un ateu veritabil nu crede în niciun dumnezeu, nici măcar în supremaţia materiei. De aceea, rar găsim atei adevăraţi, ci doar "credincioşi în supremaţia Materiei", adică nihilişti.

Totuşi, există şi o a treia cale, mai dificilă, e adevărat. În loc să fii ateu sau credincios, poţi să devii un liber cugetător spiritualist. Pentru asta trebuie să dobândeşti cunoaştere, iniţiere, să gândeşti profund la întâmplările şi sensul vieţii ş.a.m.d. Credincioşii religioşi cred în Ceva. Credincioşii materialişti cred în Nimic. Un liber cugetător vrea să creadă în Ceva, dar nu se lasă păcălit, ci studiază, intuieşte, analizează şi este conştient că, mai devreme sau mai târziu, orice grupare la care ar adera îi va frâna libertatea cugetului.

Vestea bună este că toţi marii înţelepţi ai diverselor religii au fost şi sunt liber cugetători, chiar dacă la exterior ei afişează credinţa formală pe care au parcurs-o până atunci. Liber cugetătorii sunt atipici şi liberi să se manifeste după cum îi îndeamnă conştiinţa. Un războinic al luminii se bizuie doar pe propriile puteri spirituale, nu pe oastea de adunătură! Nu pe teoriile altora, nici pe presiunea anturajului, ci pe propriile trăiri şi concluzii cât mai bine fundamentate spiritual.

Vestea proastă este că liberul cugetător este supus unui risc mai mare de a se îndoi de Dreptatea, Puterea şi Iubirea lui Dumnezeu. Se ştie că Satan îi vânează cu nesaţ pe cei dezamăgiţi spiritual, ca să îi atragă spre tabăra adversarilor lui Dumnezeu.

Materialistul duce o viaţă banală şi fără idealuri elevate. Credinciosul încearcă să îşi sacralizeze viaţa după normele divinităţii sale. Liber cugetătorul spiritualist revine la o viaţă obinşuită, dar spiritualizată, privită şi trăită din perspectiva Spiritului. Acesta este ciclul natural surprins de koanul Zen: "Să vezi muntele! Să nu mai vezi muntele! Să vezi iar muntele!".

Cel mai important este însă a urma calea binelui, orice ai fi. Nu contează eticheta pe care ţi-o pui, ci atitudinea şi faptele tale, care ar trebui să fie inspirate doar de iubire şi înţelepciune.

De multe ori, devine liber cugetător spiritualist cel care a suferit o dezamăgire spirituală. Totuşi, efectele ei se pot manifesta abia în următoarea încarnare, când acel om se va simţi suprasaturat sau chiar revoltat împotriva erorilor unui crez sau religii practicate anterior, ale cărei subtilităţi le va recunoaşte intuitiv. Intră aici în joc şi dorinţa spiritului de a nu repeta aceeaşi experienţă religioasă. (În general, spiritelor le place să varieze cât mai mult specificul vieţilor terestre, pentru a câştiga cât mai multă experienţă în timpul petrecut printre păcătoşi.)

Cunoaşterea se oferă fiinţelor treptat şi pe niveluri mereu crescătoare de profunzime. De aceea, este normal ca la un moment dat să nu mai fim mulţumiţi de paradigma folosită, aspirând la alta mai cuprinzătoare. Universul însuşi este structurat pe niveluri din ce în ce mai subtile şi mai rafinate de vibraţie. Adevărul de pe un nivel nu mai corespunde la sferele superioare, el fiind doar o mică parte a unui Adevăr mai larg.

DEZILUZII PRIN CREDINŢĂ - EXEMPLE

Iată câteva exemple de deziluzii din cauza credinţei sau imaginaţiei necontrolate, culese din diverse medii sociale şi religioase, ce ne arată că fenomenul este unul general-uman şi nu doar religios.

- Argumentul forte al majorităţii ateilor este următorul: "Dacă există un Dumnezeu bun şi drept, cum de îngăduie El atâta suferinţă?" Prin urmare, ateii sunt, de obicei, credincioşi dezamăgiţi. Cei cu nobleţe sufletească încearcă să corecteze "neputinţele" lui Dumnezeu, devenind ei înşişi medici, filantropi, magistraţi excelenţi ş.a.m.d.

- Cineva spunea că, în urma unor practici de genul radiestezie, reiki, divinaţie simţea că a atins perfecţiunea, că este conectat cu Universul. Dar tocmai atunci a căzut, ca azvârlit din Rai, într-o depresie profundă, din care nu a mai putut ieşi.

- Altcineva mărturisea că, inspirat de "îngeri păzitori" (cum îi considera), şi-a părăsit destinul profesional care îi oferea satisfacţii materiale şi intelectuale, pentru a-şi deschide un cabinet parapsihologic. S-a dovedit a fi o aventură din care nu a câştigat nimic spiritual, pierzând în schimb bani şi locul de muncă care-i asigura existenţa.

- O femeie foarte credincioasă mergea mereu la Biserică, ca să o apere Dumnezeu de toate relele. Dar copilul născut de ea s-a îmbolnăvit cronic şi apoi a murit, în ciuda acatistelor, pelerinajelor, slujbelor şi moaştelor sărutate de mama îndurerată.

- Un tânăr adept al unei şcoli spirituale new-age a descoperit că "maestrul" spiritual este un profitor şi păcătos. Teoriile sale par a fi bine puse la punct, dar de ce "maestrul" nu le respectă? Ori nu sunt chiar atât de bune, ori învăţătorul nu este deloc întruchiparea perfecţiunii, a dedus tânărul.

- Un slogan creştin mult proferat este "Isus vine!". De 2000 de ani se repetă acelaşi refren, iar Isus nu mai vine. Cel puţin nu sub forma în care Îl aşteaptă oamenii. Este unul din motivele serioase pentru care credinţa creştină are tot mai puţină credibilitate. Adevărul este că Isus nici nu a plecat vreodată. El este prezent printre noi ca spirit, la fel ca şi îngerii care Îl slujesc pe El şi pe noi, păcătoşii.

- Un alt slogan perimat al crezului creştin este: "Aştept învierea morţilor!". Acest eveniment absurd nu se va petrece niciodată în lumea terestră, fiindcă se referă la supravieţuirea conştiinţei în afara trupului. Nu vin morţii la noi, ci noi mergem în lumea drepţilor. Dar pentru a împlini dorinţa celor care au vrut să vadă "învierea morţilor", industria cinematografică a lansat numeroase filme horror, cu cadavre îngrozitoare hălăduind printre pământeni…

- Un "profet" modern anunţa cu surle şi trâmbiţe că în anul 2000 va veni sfârşitul lumii. La sorocul stabilit, discipolii săi au avut o mare surpriză. În schimb, profetul, bolnav de cancer, s-a sfârşit din lume. Au fost mulţi astfel de profeţi şi naivii lor adepţi, chiar şi în preajma lui 2012...

- Un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc, fiind siguri că şi-au găsit sufletul-pereche în celălalt. Nimic nu pare să le poată tulbura împlinirea. Dar peste ceva timp, apar certuri, nemulţumiri, necazuri. Cum e posibil? Nefericirea părea a fi doar pentru "ceilalţi", cei fără "sufletul-pereche".

- Sfinţii religiilor aduc atâta bine prin vorbe şi fapte, prin gânduri şi rugăciuni şi chiar prin simpla lor prezenţă fizică...! De ce atunci Dumnezeu permite ca sfinţii să se îmbolnăvească şi să sufere ca nişte mari păcătoşi? Este o întrebare firească, pe buzele tuturor, dar orice răspuns raţional îl va scoate pe Dumnezeu din discuţie.

- Practicanţii de yoga au fost puternic dezamăgiţi aflând că marele filosof şi yoghin Sri Aurobindo s-a reîncarnat în cântăreţul Michael Jackson. Ei credeau că yoghinii realizaţi se reîncarnează doar sub forma unor mari avatari, tulku, fiinţe desăvârşite spiritual. Iniţiaţii ştiu însă că un Spirit înalt poate nimeri într-un mediu inferior prin reîncarnare. Că o zestre spirituală bogată nu aduce neapărat o nouă viaţă de sfinţenie sau de glorie spirituală. Că nu teoriile omeneşti decid sub ce formă se va reîncarna, ci doar Spiritul respectiv o poate face, urmărindu-şi interese sale secrete.

- Multe femei au rămas însărcinate, medicii recomandându-le să nu ducă sarcina la capăt, din cauza riscurilor. Unora le-a fost teamă de "pedeapsa lui Dumnezeu" pentru avort şi, în ciuda, avertismentelor medicale, au avut credinţă că va fi bine. În final, copilul s-a născut cu boli grave sau femeia a murit la naştere.

- Un alt dezamăgit de practica şi maestrul său spiritual, trecând de la Yoga la Advaita, scria următoarele cuvinte: "Nu poţi accede la un anumit nivel al iniţierii fără a fi mai întâi exaltat şi apoi dezamăgit de anumite perspective sociale, culturale şi religioase... abia după ce-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa şi constaţi că El, la un moment dat, este complet nepăsător (precum a fost cu Isus chinuit pe cruce), abia atunci ai iniţierea. Atâta timp cât omul nu va fi propriul lui guru şi totodată propriul lui discipol, se va amăgi pe sine şi pe alţii că este liber, că l-a realizat pe Dumnezeu; în realitate, este captiv în propria lui imaginaţie şi nu s-a eliberat de complexul minte-corp, ca să observe detaşat ceea ce Este!"

Spre finalul articolului puteţi citi care este mecanismul psihic prin care ne autocreăm iluziile de tot felul.

ILUMINAREA PRIN DEZILUZIE

Deziluzionarea spirituală (numită în anumite contexte şi "noaptea sufletului") este un posibil semn al ILUMINĂRII. O traumă necesară. Ai nevoie de mult curaj să înaintezi pe calea spre desăvârşire. Nu din cauza luptelor cu "dragonii astrali", ci a propriei descurajări, care va veni când nu te aştepţi… Aceasta este o învăţătură potrivită numai discipolilor spirituali avansaţi, nu novicilor! La început de drum spiritual, nu îţi va spune nimeni cu francheţe: nu trebuie să te aştepţi la minuni, eşti la fel ca orice om de rând, fără privilegii, dar cu obligaţii morale suplimentare; munca spirituală serioasă şi îndelungată te va schimba interior, dar nu te va feri de agresiunea mediului şi a karmei, nu îţi va aduce averi şi nici glorie terestră. La prima boală gravă sau eveniment dramatic vei înţelege că aderarea la credinţă NU te face mai "special" şi că nu trebuie să te bazezi pe minuni, chiar dacă ele nu sunt imposibile…

"Iluminarea" este un termen spiritual cu două înţelesuri radical diferite. Unul este psihologic, celalalt, parapsihologic. Foarte des, iluminarea e considerată o stare paranormală, de pierdere a conştiinţei terestre şi percepere a unei realităţi supradimensionale imposibil de descris în cuvinte. Se spune că uneori ea ar putea predispune la obţinerea celuilalt gen de iluminare, cea psihologică. Aceasta din urmă poate apărea însă şi ca urmare a unui şoc existenţial sau treptat, prin acumularea de înţelepciune sau ardoare religioasă în viaţa de zi cu zi.

Consider mult mai potrivit să ne gândim la faptul că ILUMINAREA nu este o stare paranormală. Altfel, ar fi mai uşor de obţinut nu printr-o disciplină spirituală îndelungată, ci cu molecula extazului DMT (text sau video), LSD sau alte substanţe psihofarmacologice. Cineva care a studiat experienţele DMT afirma, cu bun simţ: "Cei mai buni exploratori psihedelici sunt cei care realizează că până şi adevărurile pe care ei le văd într-o călătorie psihică nu sunt adevăruri, ci noi modele, noi întrebări, cadre alternative." În schimb, pe o cale spirituală, psihicul se modelează treptat nu doar să poată accede şi interpreta unele experienţe din alte dimensiuni, ci mai ales să perceapă cât mai corect semnalele venite din partea realităţii fruste, cotidiene.

Iluminarea autentică nu este o ieşire din realitatea banală, ci dimpotrivă, o mare luciditate cu care înţelegi "banalitatea". Să observi mecanismele psihice care te condiţionează permanent şi să te fereşti eficient. Să îţi purifici subconştientul. Ceea ce necesită multă muncă spirituală şi psihologică... După moarte, nu vei rămâne cu nimic din avuţiile materiale, dar nici din experienţele psihedelice! Vei rămâne cu experienţa de om. Pentru asta ţi s-a dat trupul şi sufletul. În lumea de apoi vei avea parte numai de "paranormal"... Deocamdată, exploatează oferta, aparent "banală", dar plină de învăţăminte perene, a vieţii pămâneşti!

MIRACOL ŞI ÎNŢELEPCIUNE

Dumnezeu nu face minuni?

EL face minunile pe care le consideră necesare. Dar raţiunea lor ne rămâne ascunsă. Nici nu le putem obliga să apară când vrem sau în forma preferată de noi. Nu ne putem bizui pe ele. Şi nici nu e sănătos să o facem. Sigur, în situaţii disperate, ne putem hrăni speranţa cu optimismul cel mai nebun. Dar în situaţiile comune, să ne amintim că înţelepciunea este mult mai uşor şi mai sigur de obţinut decât miracolele. Stăpânirea tehnicii miracolelor este un vis al multor adepţi căzuţi în exaltare religioasă sau magică. Dar ea nu are prea multe în comun cu înţelepciunea. Aceasta din urmă ne îndeamnă să facem minuni prin simple acţiuni omeneşti, angrenându-ne inteligenţa, fantezia, îndrăzneala, răbdarea, bunătatea.

Dumnezeu ne iartă păcatele?

Se spune în Biblie: "Cere şi ţi se va da!". Puterea gândului personal este de netăgăduit şi ea poate "muta munţii din loc". Pentru a ne debloca capacităţile psiho-mentale este util să gândim pozitiv şi să invocăm, dacă e nevoie, apariţia unei minuni. Uneori, am putea avea succes. Dar să nu ne bizuim mereu pe asta. Oricând putem da greş în treaba cu miracolele. Să ne amintim că până şi magicienii fac bani din spectacole, nu din aer...

Nu doar gândul nostru mişcă lucrurile în lume... Există, printre altele, cauze generate în urmă care acum îşi vădesc efectele. De ce tocmai acum? Nu putem şti, putem doar suporta această "karmă", care nu înseamnă neapărat "pedeapsă", ci multe influenţe de tot felul. Legile universului sunt straşnice...

Nimeni nu ne poate "mântui" de karma rea! Doar noi, prin fapte bune şi înţelegerea greşelilor. "Dumnezeu îl ajută pe cel care se ajută singur"! De ce să ne facă nouă vreo favoare, eventual în ciuda altora sau dând un exemplu nedrept?

Dumnezeu iartă pe toată lumea, e adevărat. Dar trecutul nu iartă pe nimeni! Dumnezeu NU opreşte discreţionar curgerea firească a efectelor provenind din cauze trecute. Putem doar învăţa să le suportăm în prezent. Şi putem schimba viitorul, acţionând corect ACUM, în armonie cu legile universului. Trebuie să învăţăm, răbdători, să privim lucrurile în timpul extins, venind dinainte de naştere şi prelungindu-se după moarte. Să nu punem în pericol un viitor minunat din cauză că prezentul ne umple de frustrări!

Eşti singur, cu echipa ta spirituală!

Nu renunţa la căutările spirituale! Se spune că metodele tradiţionale sunt mai sigure decât cele necanonice sau abia inventate. Fii însă prevenit: credinţele oarbe te pot duce la deziluzie, fiindcă toate sunt clădite pe scheme mentale. Nici o reţetă spirituală nu este un panaceu pentru golul din suflet, care nu poate fi umplut decât de Sinele tău sau Adevărul personal.

Odată cu dezamăgirea spirituală, vei pricepe că eşti singur. Dar apoi va veni iluminarea, înţelegând că eşti legat de Spiritul tău, deci nu eşti singur! El este un "alter-ego" al tău aflat într-o dimensiune paralelă, acolo unde se află tot ce îţi doreşti, unde nu există teamă şi totul este posibil. Dacă există Dumnezeu, atunci El este activ în acest Spirit care te sprijină în toate treburile tale omeneşti. De ce ar face Dumnezeu miracole în viaţa ta când poate să le facă Spiritul tău? Cu ajutorul tău. De ce ar face Dumnezeu miracole în general, când El a proiectat desăvârşit Universul, dând fiecărei fiinţe tot ce are nevoie pentru a supravieţui şi progresa – în primul rând un Spirit divin care o animă?

Pe lângă Spirit, în aceeaşi echipă se mai află îngerii tăi păzitori, care te ajută să devii cât mai desăvârşit, îndeplinind ordinele Divinităţii. Şi să nu-L uiţi niciodată pe Cristos, puternicul tău prieten de nădejde, maestru şi model de urmat, sprijin în lupta cu răul exterior şi interior...! Colaborând cu echipa ta spirituală, vei intui mai bine contextul evenimentelor neplăcute, vei înţelege la ce ataşamente ar trebui să renunţi, ca să nu te mai chinuieşti, vei căpăta puterea de a te schimba. Miracolul stă uneori într-o simplă schimbare a viziunii asupra lucrurilor, doar prin repoziţionare. Înţelepciunea este precum antigelul turnat în mecanismul îngheţat al gândirii omeneşti.

MECANISMUL AUTOINDUCERII ILUZIEI

A ne autoinduce idei false, prejudecăţi, dependenţe este un lucru foarte comun. Acest lucru îl face oricare minte umană în mod curent. Iată ce se întâmplă.

Prima dată, în psihic apare o idee sau imagine a unui obiect, persoane, eveniment, concept abstract. Cele mai multe idei sau imagini sunt neutre emoţional, nu ne trezesc trăiri subiective. Le privim la adevărata lor valoare morală, estetică, filosofică, umană etc. Altele însă suferă un proces de colorare subiectivă cu emoţii, pozitive sau negative, capătă semnificaţie personală, un fel de personalitate. Este greu să ne dăm seama când anume în trecut s-a petrecut contaminarea. Putem doar să constatăm procesul şi eventual să îl stopăm de acum încolo. Vezi figura de mai jos.

Să presupunem că o imagine, un fapt sau o persoană ni se pare că ne va aduce fericirea sau nefericirea. De ce? Poate fiindcă aşa am văzut la alţii, poate fiindcă am moştenit de undeva acest impuls, poate din experienţa noastră anterioară sau din cine ştie ce alte motive. Urmarea este că vom deveni selectivi şi receptivi de fiecare dată când acea imagine/fapt/persoană răsare printre printre multe altele. Nu vom mai putea fi indiferenţi la ea, trezindu-ne automat emoţia corespondentă (pozitivă, bucuria sau negativă, frica), care ne va îndemna la o acţiune impusă, neliberă. Chiar dacă nu acţionăm corporal imediat, există cu siguranţă o mişcare interioară, psihică, ce se manifestă prin secreţia de hormoni, modificarea parametrilor fiziologici şi ivirea unui set de idei corespondente.

În felul acesta apare iluzia, deformarea subiectivă a realităţii, precum şi acţiunea eronată, deviantă. Vedeţi ce uşor putem greşi? Şi totul a început cu ataşarea unei emoţii de o imagine, idee, persoană etc.

Dar ce e rău în a ne înconjura de sugestii pozitive, create de lucrurile din jur?

Desigur, unele astfel de iluzionări ne sunt necesare pe drumurile vieţii, ele îmboldindu-ne să acţionăm cu elan. Problema este că ar trebui să conştientizăm fenomenul şi să putem alege ce iluzii păstrăm printre favorite şi pe care nu, ca fiind periculoase pentru sănătatea noastră psihică sau spirituală. Emoţiile sunt bune dacă le folosim înţelept!

Dacă dorim să facem un pas înainte spre evoluţia spirituală, trebuie să ne decondiţionăm mental, să ne supraveghem permanent gândurile şi emoţiile, ca să depistăm printre obiectele psihice pe cele care ne promit fericirea sau suferinţa. Ce facem mai departe este alegerea noastră. Putem alege să rupem treptat acea legătură emoţională sau să păstrăm lucrurile aşa cum sunt, pentru că ne simţim bine sau pentru că numai aşa putem acţiona eficient în sensul dorit de noi sau cel just (uneori "frica păzeşte pepenii"). În cazul unei dependenţe puternice, am putea, temporar, să înlocuim energia de fond obişnuită cu cea opusă ei. Altfel spus, în urma unei alegeri mature şi a unui efort conştient, să înlocuim mental "bucuria" cu "neplăcerea" întâlnirii obiectului dependenţei noastre.

Nu este prea obositor să ne urmărim gândurile în permanenţă?

La început este important să ne analizăm selectiv doar reacţiile care ne deranjează pe noi sau pe cei din jur. Cu timpul, iscodirea de sine va deveni un obicei şi o voluptate nouă: cea de a descoperi, în timp real, pârghiile ascunse prin care ne manipulează propria minte şi cum să devenim mai buni şi mai puternici. Este o bucurie spirituală de negăsit altundeva!

OBIECTUALIZAREA FERICIRII

Falsa fericire

Definţii:

Obiect psihic = aici, reprezentarea psihologică pentru o idee, persoană, fapt, obiect exterior, gest sau obicei personal

Obiectualizarea fericirii = aici, investirea de fericire într-un obiect psihic

Orice obiect psihic este iniţial neutru (de aceea l-am colorat în gri în desen). Dacă însă îl contaminăm cu emoţia fericirii, pentru noi, obiectul devine sinonim cu FERICIREA. La fiecare reapariţie a sa, ne vom comporta compulsiv. Practic, ne vom fi pierdut libertatea, căci depindem de nişte scheme de gândire (prejudecăţi) şi comportamentale (reflexe condiţionate). Nimeni nu poate rezista fericirii! De fapt, este o falsă fericire, doar o sugestie a ei, tot aşa cum fotografiile cu mâncare nu ţin de foame. Omul caută mereu Fericirea pentru că este mereu nesătul de ea. Şi este nesătul pentru că a îngurgitat numai surogate cu "aromă artificială de fericire".

Am exemplificat cu o emoţie pozitivă, din două motive. În primul rând pentru că articolul de faţă vorbeşte despre credinţă, care se bazează pe emoţia pozitivă. În al doilea rând, pentru a sublinia că, în final, aceasta duce tot la dependenţă, precum emoţia negativă. Dependenţa se manifestă atât prin ataşamente ("zăhărelul"), cât şi prin repulsii ori frici ("biciul"). În budism şi yoga, ambele sunt obstacole de percepere a Adevărului Pur.

Societatea umană este interesată să rezolve mai ales aversiunile, generatoare de suferinţe psihice. Dar, de exemplu, adicţiile tratate medical nu sunt decât dependenţe psihice exagerate. Căci fiecare om are propriile sale dependenţe psihice "normale". Poate de aceea marii iluminaţi spirituali au spus că întreaga lume este "nebună": fiindcă aproape nimeni nu se consideră bolnav, deşi cu toţii suntem dependenţi psihic de atâtea lucruri mărunte. Unele texte spirituale atribuie acestei dependenţe generalizate şi inconştiente numele de "EGO negativ" sau, pe scurt, "EGO".

FERICIREA NECONDIŢIONATĂ DE OBIECTELE PSIHICE

  Fericirea în stare pură (vezi figura de mai sus)
 

Cei interesaţi de spiritualitatea de înalt nivel vor căuta FERICIREA pură, neataşată de lucrurile  acestei lumi efemere (care nu pot să ne dea decât iluzia fericirii pe durate scurte de timp, din când în când).

Dar putem găsi fericirea în stare pură? Da, bineînţeles. Din moment ce deseori colorăm în mod inconştient obiectele psihice cu emoţia fericirii, înseamnă că ea deja există în noi, ascunsă acolo, în inconştient.

De unde vine fericirea pură? Din sferele cele mai înalte ale Creaţiei. Fericirea este Dumnezeu.

Cum o putem simţi la modul necondiţionat, de nivel superior? Urmând sfaturile Îngerilor, spiritelor elevate, maeştrilor spirituali, înţelepţilor din toate epocile şi purificându-ne cât mai mult mintea de tendinţele inferioare, instinctuale, gregare, egoiste! Făcând astfel, ne vom îmbunătăţi şi înălţa firea într-atât încât vom spune – precum stareţul Ioan de la Sihăstria Rarăului – "eu cred mai mult în Existenţa Lui decât în propria mea existenţă". Şi asta pentru că energia Binelui şi Fericirii există în mod autonom de mine, ea creând Universul; în schimb, existenţa mea este fragmentată în mai multe centre de voinţă. Care este adevăratul meu Eu şi care, Ego-ul, dependenţele?

Aceasta este calea iluminării blânde prin înţelepciune.

O alternativă la iluminarea forţată prin suferinţă.

RĂZVAN PETRE
1 martie 2014