< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Eul există pentru experienţe
Timpul există dacă i se dă energie
Nu există un adevăr ultim
Ego-ul şi suferinţa apar simultan
Totuşi, de ce trebuie să suferim?
Perfecţiunea
Eul e "păcatul originar"
Trăim în eternul necunoscut
Prevestirile sunt pentru eu
Karma şi animalele
Karma e lipită de sufletul personal
Inventarea binelui şi răului
Din punctul de vedere al celui trezit nondual, într-adevăr, când dispare eul, dispare şi suferinţa psihologică. Iar noi, adormiţii care-l ascultăm, ne punem problema ce şi cum să facem ca să ne dispară şi nouă eul, pentru a nu mai suferi.
(Să fie limpede: chiar şi iluminatul trece prin unele emoţii considerate „negative”, cum ar fi enervarea, tristeţea ş.a., dar diferenţa majoră este că ele nu durează, nu tărăgănează, nu se solidifică în sentimente dureroase.)
Dar cum se împacă cele de mai sus cu o altă afirmaţie nondualistă, anume că „nu există liber-arbitru, din cauză că nu există niciun eu”! Cum rezolvăm acest paradox?... Există sau nu există vreun „eu”? Şi se poate face ceva sau merită a-l dizolva?
Neuroştiinţa afirmă clar şi răspicat că alegerile pe care noi le facem „conştient” sunt, de fapt, o simplă informare din partea inconştientului – care este adevăratul decident. Cu alte cuvinte, eul conştient este doar informat după circa o secundă de decizia deja luată în inconştient.
Şi atunci, care mai este rolul eu-lui, dacă el nu alege şi nu poate nimic? Oare nu este evident că eul este doar un „ornament”...?! Dar pentru ce?
< Sus >
Adevărul este că ego-ul apare doar ca să poată exista drama!... şi, de aceea, nicio „metodă de iluminare”, adică de dizolvare a eu-lui, nu are eficienţa preconizată. Ar contrazice însuşi mersul firesc al lucrurilor.
Cu alte cuvinte, în mod normal, considerăm că ego-ul e cauza, iar suferinţa psihică este efectul. Uităm însă de cealaltă legătură cauzală, de la scop la mijloc. Adică, scopul divin este, incredibil!, spectacolul psihic, iar mijlocul prin care devine posibil este tocmai eul.
«Mintea separatoare (eul) produce trauma. Memoria traumei este furie. Dorinţa de a pedepsi este ostilitate. Auto-învinovăţirea îţi produce vină şi ruşine. Golirea de energie produce depresie. Toate astea, ca rezultat al existenţei sinelui separat (eul). Cele trei principii ale lui Buddha sunt: Sinele separat (eul) nu există. Totul se degradează (îmbătrâneşte, moare, putrezeşte). Nirvana este suprema realitate.» (Deepak Chopra)
Totuşi, să nu uităm că tot datorită eu-lui este posibil să ne bucurăm intens de plăcerile omeneşti. Asta nu înseamnă că iluminaţii nu se bucură, ba chiar dimpotrivă! Dar este o altă bucurie, un gen de beatitudine mocnită şi detaşată, din altă lume.
Bucuriile „omeneşti” provin din identificarea minţii cu trupul şi cu iluzia de a fi o persoană separată. Ele nu dispar după ce a dispărut senzaţia de eu, căci mintea-corp le păstrează modul de funcţionare. Dar nu te mai agăţi de ele, nu le mai consideri o raţiune de a trăi. Şi nici nu mai au intensitatea dinainte, fiindcă nu se mai investeşte aceeaşi cantitate de energie în ele.
Înainte, energia dominatoare a eu-lui căuta mereu o îmbunătăţire (proprie sau a mediului înconjurător), care să-l facă fericit (aşa credea el). Însă acum acţionează o altă psihologie. Acum eşti îndrăgostit lulea, dar nu de cineva anume, ci de simplitatea vieţii. Ai dat de libertatea după care tânjesc, inconştient, toţi oamenii. Iar asta nu-i posibil decât dacă se pierde falsa persoană care te simţi a fi, deocamdată.
EUL este o restrângere şi separare a conştiinţei divine „în scopul” sau „având efectul” de a avea anumite experienţe imposibile altfel.
Eul este ca un cub în care intră Conştiinţa divină. Este o binecuvântare, fiindcă O găzduieşte înăuntru. Este un blestem, din cauză că ţine restul infinit al Conştiinţei în afara sa.
< Sus >
„Timpul nu există” este o afirmaţie a celui trezit nondual, deşi are şi el amintiri şi îşi face planuri. Doar că nu investeşte emoţional în acestea. Iar asta e posibil deoarece nu-şi crede niciun gând. Nici măcar ideile legate de prezent – nu le dă nicio valoare sau importanţă. Se foloseşte de ele în contextul vieţii curente, dar nu le pune la inimă, nu crede în producţiile mentale. Are opinii şi preferinţe, ca orice om, dar e gata să renunţe la ele dacă situaţia o cere, deoarece nimic nu are importanţă realmente.
Asta înseamnă „detaşare” şi asta înseamnă să „trăieşti în prezent”: să scapi din fălcile minţii, dar folosindu-te de ea totodată. Mintea egotică e scufundată, înecată în trecut şi viitor. Şi nu poţi scoate capul la suprafaţă din oceanul timpului dacă există un „eu”, adică senzaţia de centru separat de univers, a unei picături separate de ocean...
Eul pune energie în amintiri şi în speranţe, şi astfel le dă o aparentă soliditate. Trecutul şi viitorul devin reale. Dar când nu te mai ancorezi în ele, trecutul şi viitorul rămân exact ce sunt: nişte abstracţiuni ireale.
Din punct de vedere nondualist, totul este o unitate, deci şi timpul este „dintr-o bucată”. Adică viitorul e legat de trecut, iar dacă trecutul este unic, şi viitorul va fi tot unic. Prin urmare, toate posibilele variante de viitor sunt doar nişte speculaţii ale minţii, care cu asta se ocupă – cu speculaţii. În realitate, şi viitorul este tot unic, adică este deja „scris” în viziunea divină. Însă nu-l poate citi cineva, fiindcă viziunea divină este total impersonală.
Ar putea fi citit numai de o non-persoană, adică de Nimeni (!). Iar dacă i se împărtăşeşte o profeţie vreunei persoane, se face adaptat, personalizat, conform tiparelor şi misiunii sale. Nu se dezvăluie orice oricui oricum. Chiar şi spiritele înalte nu ştiu decât ce le "şopteşte" Absolutul.
< Sus >
„Ce ar fi fost dacă...?” este o falsă încercare de control al vieţii. Credem că dacă am fi schimbat cauza, altul ar fi acum efectul. Ideea asta-i greşită, fiindcă acel efect era chiar scopul divin şi nu ar fi putut fi evitat.
Desigur, am tot folosit cuvântul „scop divin”, deşi este inadecvat, dar nu avem altul. Dumnezeu sau Absolutul nu are niciun scop. Apare ca legătura „scop-mijloc” doar pentru psihicul uman. La fel cum apare, simetrică, şi legătura „cauză-efect”, care-i cealaltă jumătate a adevărului. Există impresia unor cauze care fac ca viaţa să pară fluentă şi controlabilă – pentru toate creaturile, nu doar pentru oameni. Controlul se referă întotdeauna la manipularea cauzelor.
E uşor să spunem că „aşa a vrut Dumnezeu”, ca să Îl coborâm la nivelul nostru de înţelegere. De fapt, Dumnezeu nu-i o persoană şi nu-i logic. Sau, în acord cu ce am scris mai sus, este bi-logic. Adică aplică logica în ambele sensuri: direct şi invers, simultan. Sau, dacă vreţi, aplică inteligenţa şi pentru a face lucruri iraţionale. (Asta cam ne duce cu gândul la definiţia satanei... 😊 )
Problema cu logica e că ea cere mereu un singur răspuns unic la orice întrebare, ca într-o relaţie biunivocă. Realitatea absolută însă oferă întotdeauna cel puţin două răspunsuri diferite, ba chiar opuse, amândouă acceptate divin. Dumnezeu nu are intenţia de a înclina creaţia într-o anumită direcţie, de a ne oferi "Unicul Mare Adevăr".
Iar cu asta mintea nu se va putea împăca niciodată, că nu există niciun reper absolut. În schimb, avem repere relative cu duiumul. Problema minţii noastre este tocmai că sunt prea multe. De aceea, ea le filtrează şi are preferinţe fireşti. Şi aşa apare diversitatea infinită a oamenilor...
< Sus >
Altfel spus, în timpul psihologic direct, ego-ul pare a veni primul, iar suferinţa îl urmează. Dar dacă privim din non-timp, din non-dualitate, observăm şi timpul invers, care începe cu scopul divin de a suferi (nu se ştie de ce trebuie să suferim, dar asta-i altă discuţie...). Am putea chiar spune că eul şi suferinţa psihică sunt acelaşi lucru, nu două chestiuni separate, deci n-are rost să dezbatem savanţi cine-a fost primul, oul sau găina... Şi, la fel, cum spuneam mai devreme, eul şi bucuriile omeneşti sunt tot acelaşi lucru.
„Timpul nu există”, spun înţelepţii. Şi totuşi, timpul psihic există şi e definit prin succesiunea de la cauză la efect. Însă, parcă anulând acest timp direct, există şi timpul invers, care merge de la scop la mijloc. Scopul este o cauză care are ca efect un anumit mijloc.
Putem înţelege în acelaşi mod orice lucru şi eveniment. Nu ne limităm la „cauza” directă, evidentă, ci intuim şi ordinea ascunsă care face ca lucrurile să se întâmple exact aşa cum se întâmplă, în virtutea unui „scop”. Şi nu mai încercăm să schimbăm viaţa doar pe baza deducţiilor logico-cauzale comune. Înţeleptul vede că lucrurile nu pot fi decât aşa cum sunt.
Asta nu înseamnă că devenim neputincioşi, pasivi. Ci doar înţelegem că trecutul nu putea avea decât o unică curgere şi că nu există nici vinovaţi, nici merituoşi.
În privinţa viitorului, ne menţinem total deschişi şi disponibili către orice. Totuşi, nu imaginaţia noastră produce viitorul. Imaginaţia este doar instrumentul cu care se joacă eul pentru a-şi crea speranţe sau temeri şi, astfel, a simţi că trăieşte din plin şi că el controlează viaţa. În realitate, nimeni nu controlează nimic, dar e greu să o vezi atâta timp cât te crezi a fi o persoană separată, în permanentă luptă cu realitatea.
< Sus >
Întrebarea „de ce” este o altă capcană a minţii. Ea pretinde un răspuns „logic”. Dar, după cum spuneam mai devreme, logica oferă doar o jumătate de adevăr.
De pildă, moartea absurdă şi plină de suferinţă a Marelui Isus a primit explicaţia „teo-logică” pe care o cunoaşteţi: mântuirea omenirii. Doar că, luată la puricat, această dogmă pică încă de la prima analiză logică. Şi asta e valabil cu toate religiile – încearcă să îmbrace în raţiune nişte procese iraţionale. De aceea, nicio dogmă nu poate rezista odată cu evoluţia intelectului. Adevărul este că tot ce există nu are o explicaţie ultimă şi intelectul nu va ajunge vreodată la „Adevărul Ultim”, care este doar un mit al minţii.
Să continuăm cu exemplul de mai sus. Moartea lui Isus – inexplicabilă, fiind nedreaptă. Învierea – inexplicabilă, fiind un fenomen paranormal. Scopul aparent al tragediei – apariţia creştinismului, cu înclinaţiile sale umaniste. Se pare că învierea inexplicabilă a compensat moartea la fel de inexplicabilă a Divinului Isus, aducându-ne în suflet un soi de echilibru psihologic. Aparent, învierea a avut un tâlc – iniţierea apostolilor în taina morţii (dar oare cât a înţeles creştinismul paulin din ea?!). Şi tot aparent, a avut un scop nobil – înfiinţarea unei religii autentic divine (dar care s-a dovedit plină de absurdităţi şi excese!).
Înţelegem deci că nimic din toate cele de mai sus nu era realmente necesar, ci s-au întâmplat, pur şi simplu, neavând nicio urmare finală şi desăvârşită. Totul curge, lumea se schimbă şi asta fără niciun motiv, fără niciun scop, fără nicio logică umană. Încercările minţii de a justifica logic evenimentele nu sunt necesare. Numai eul mental are nevoie de ele, ca să aibă impresia că el controlează cumva realitatea, măcar prin această cunoaştere.
Dacă Dumnezeu ar fi dorit o religie definitivă şi perfectă, ar fi făcut-o „ca la carte”. Or niciuna nu-i nici perfectă şi nici definitivă. Iar asta e uşor de demonstrat prin însuşi faptul că unii abuzează de religie în scopuri satanice. Nu e "meritul" sataniştilor, ci slăbiciunea inerentă a oricărei dogme, ba chiar a oricărei ideologii.
< Sus >
Perfecţiunea divină nu-i ceea ce ne imaginăm noi prin acest concept. Perfecţiunea divină constă în faptul că tot ce se întâmplă se întâmplă natural, spontan, fără niciun efort. Se întâmplă, pur şi simplu, lin, molcom. Apare din nimic şi nu poate fi altfel decât este deja.
Dacă ar fi putut fi şi altfel, Creaţia n-ar fi fost perfectă, ci doar o variantă. Când ai mai multe variante, poţi vorbi de cea optimă, dar niciodată de una perfectă. În lumea oamenilor vorbim de optimizări, niciodată de perfecţiune, fiindcă totul poate fi îmbunătăţit. Însă e perfect doar ceea ce nu mai poate fi schimbat – şi acesta e cazul cu Creaţia divină. Desigur, formele se pot schimba ulterior, dar natural, ţâşnind spontan din libertatea fără limite.
Deci perfecţiune egal lipsă de alternativă. De aceea, când ne regăsim într-o situaţie fără ieşire sau fără a putea alege este momentul să recunoaştem perfecţiunea şi să pricepem că ea are întotdeauna o formă neaşteptată şi poate chiar nedorită de noi.
În acest sens, fiecare clipă este perfectă. Noi nu suntem deseori mulţumiţi cu ce avem sau există în prezent, din cauză că avem în cap alte alternative mai bune, adică trăim în trecut sau în viitor, care sunt dimensiuni imaginate. Prezentul nu are altă alternativă tot în prezent şi, de aceea, este perfect.
Tot ce iese din mintea Creatorului este de netăgăduit şi de neschimbat, fiindcă deja există. Creatorul nu foloseşte ciorne, nu cunoaşte funcţia „undo”, nu se răzgândeşte. Ce-i făcut, e bun făcut.
Şi nimeni altcineva nu poate schimba ideea Creatorului, din cauză că doar El există şi El singur este totul.
< Sus >
Învăţăturile spirituale ne oferă întotdeauna interpretări şi justificări ale suferinţei. Una din ele este legea karmei. Poate mai rafinată însă este explicaţia nondualistă, anume că suferim din cauză că avem un eu, un simţ al persoanei separate de univers.
Eul este acel „păcat originar” sau cunoaşterea binelui şi răului, din învăţătura iudeo-creştină. Noi, oamenii, preţuim mult această cunoaştere hulită în Grădina Raiului. Ce altceva este ea decât încercarea de a pune ordine într-un univers haotic?! Fără morală, totul s-ar duce de râpă, nu-i aşa?!
Dar spunem asta pentru că haosul ne pare a fi greşit şi că ar trebui corectat prin aducerea la ordine. Numai că haosul şi ordinea coexistă armonios în „mintea” lui Dumnezeu. Care nu-i o minte, fiindcă nu-i doar logică, ci şi ilogică.
Cunoaşterea binelui şi răului este cauza suferinţei omului, din cauză că ne prezintă doar jumătate din realitate, adică e o minciună. (Se ştie că cea mai convingătoare minciună este cea care conţine o jumătate de adevăr. Iar minciuna aduce întotdeauna cu sine suferinţa.)
< Sus >
Prin urmare, la întrebarea „de ce” putem primi răspunsuri, dar să fim conştienţi că niciunul nu acoperă întregul adevăr. Adică, orice răspuns este mincinos în felul său. Mintea minte, dar nu din răutate sau viclenie, ci pentru că e neputincioasă să priceapă iLogica divină... Şi, în definitiv, nici nu se poate pune în cuvinte tot adevărul, care-i întotdeauna paradoxal, nondual, impersonal (fără eu).
Hai să intrăm mai la concret. Legile fizice, chimice, biologice etc. sunt valabile în majoritatea cazurilor. Totuşi, apar şi situaţii de excepţie, când materia se comportă de neînţeles, contrar legilor cunoscute deocamdată. (Vezi videoclipurile cu magie de spectacol.)
De aceea, într-o situaţie nouă nu putem şti cu certitudine niciodată ce se va întâmpla, fiindcă e posibil ca legile normale să fie înlocuite cu excepţii paranormale. Aşa apar miracolele. Dar nici nu putem stabili o „lege a miracolelor”, fiindcă habar nu avem despre ce vorbim.
Un exemplu: se spune în medicina holistică că „nu există boli, ci bolnavi” – adică fiecare caz este o imensă necunoscută, care solicită o cercetare temeinică. Pe de altă parte, are şi medicina clasică dreptatea ei când foloseşte reţete prefabricate pentru toţi pacienţii. Ba, au dreptate şi şamanii triburilor primitive când pun pietricele colorate pe trupul pacientului, care se vindecă, cum naiba? doar prin acest ritual.
În general, spiritualitatea prezintă lucrurile dintr-o perspectivă raţională. Iar dacă se loveşte de zidul neînţelegerii, spune că „ştie Dumnezeu ce face”, ceea ce nu înseamnă că noi am putea vreodată înţelege.
Şi exemplele pot continua, scufundându-ne într-un imens şi inconfortabil necunoscut... Numai cel trezit nondual se simte bine în necunoscut şi nesiguranţă... şi, oricum, doar ele există. 😊
< Sus >
Cel trezit acţionează mereu instinctiv, transformând automat inspiraţiile şi impulsurile în acţiuni. Acesta e modus operandi al său. Ba chiar se poate pomeni că face un lucru pe care nu voia să-l facă cu câteva secunde înainte... (fusese doar un gând, dar cel trezit nu-şi preţuieşte gândurile).
Iar dacă ne referim la acele premoniţii sau revelări ale viitorului, atunci putem spune că cel trezit nu are nevoie de ele. Viaţa lui curge cu fluxul vieţii, indiferent ce ar fi. Doar eul personal simte nevoia de premoniţii, ca să se ferească de temerile sale.
Cel trezit e împăcat cu orice vine, nu simte nevoia să se apere, nu se teme, chiar dacă ar putea veni suferinţe fizice. Şi, într-adevăr, orice s-ar putea întâmpla oricui (inclusiv omului iluminat), chiar în minutul următor... Pe de altă parte, eul individual vrea să supravieţuiască, iar informaţiile despre viitor par să-i ofere un avantaj. Dar pentru cel trezit, astea sunt nişte poveşti care fac parte din scenariul vieţii şi care nu pot schimba realmente nimic.
Şi ce variante ai avea? Ori ţii cont de ele şi te fereşti de pericole (doar fiindcă aşa era scenariul prestabilit, nu fiindcă ai fost tu grozav). Ori nu ţii cont de ele şi ulterior ai putea încasa lovituri (rămânând cu lecţia că soarta ţi-e deja scrisă). Ori nu ţii cont de ele şi nu se întâmplă nimic rău (ceea ce-ţi întăreşte ideea să nu te încrezi în gândurile care-ţi vin).
< Sus >
Karma este legea universală a faptei şi răsplatei, sau a cauzei şi efectului. Faci bine, capeţi bine. Faci rău, primeşti rău. Însă explicaţia foarte logică a karmei nu are sens din perspectivă nondualistă. Karma priveşte lucrurile unilateral, doar de la cauză la efect, şi se întinde peste secole. Dar eludează complet ideea de „scop divin”, care, practic, i-ar anula puterea explicativă şi justificarea.
Oamenii înţeleg prin karmă o corecţie morală şi dreptatea divină, care încurajează oamenii să se comporte virtuos. Astfel, primim o compensare a durerii că lumea nu-i deloc un loc ideal. Karma e un refugiu din faţa nedreptăţilor pe care le suportă omul, o mângâiere psihologică, o evadare din realitatea frustă şi frustrantă.
N-a observat nimeni că animalelor li s-ar aplica „legea karmei”. Trebuie să recunoaştem că legea karmei nu are nicio legătură cu regnul animal. Totuşi, unii îndrăznesc să afirme că legea karmei acţionează oricând un suflet se reîncarnează. Asta ar însemna că şi animalele suportă urmările faptelor lor rele din alte vieţi.
Adică, cândva erau animale de pradă şi omorau vietăţi mai slabe, iar acum trebuie să sufere durere, boli, poate chiar să fie vânate de oameni.
Corect, aşa este. Şi, din perspectiva lui Dumnezeu specia umană nu e superioară altor specii datorită conştiinţei morale. De fapt, pentru El nu există nicio creatură autonomă, căci pe toate le animă El însuşi.
Dacă cercetăm lumea animală, observăm că viaţa omului e similară altor creaturi: naşterea, creşterea, decăderea şi moartea se desfăşoară după un tipar identic şi într-o diversitate infinită de condiţii. Numai că omul, din cauza eu-lui său, crede că el ar fi buricul pământului şi i s-ar cuveni excepţii şi favoruri. Dar, nu, Dumnezeu nu vede nimic şi pe nimeni ca fiind distinct de El, ca având o viaţă proprie...
Şi de aceea, cu toţii ne supunem "capriciilor divine", fie că ne place sau nu, vicioşi sau virtuoşi cum suntem. De exemplu, nenumăraţi sfinţi, maeştri, înţelepţi au murit de boli incurabile sau în chinuri. Nu i-a ajutat acel Dumnezeu ai cărui trimişi pe Pământ se presupunea că sunt. Divinitatea este un veşnic mister, fiindcă n-are nicio logică morală...
< Sus >
Şi totuşi, după anumite evenimente, tragem concluzia, aparent evidentă, că legea karmei funcţionează la oameni. Asta însă numai dacă există un eu, adică o conştiinţă-de-sine care s-o observe.
În articolul anterior „Iluminarea în două trepte”, detaliam că senzaţia de eu are două niveluri: eul grosier şi eul subtil. Eul grosier (sau ego-ul) este mai uşor de remarcat şi cu el se „luptă” aspiranţii spirituali, încercând să devină „persoane mai bune”.
Însă sufletul înseamnă eul subtil, mult mai rafinat, mai eteric. Este corelat cu ceea ce indienii numesc buddhi, sau inteligenţa spirituală. Karma poate acţiona peste veacuri doar dacă există acest element de continuitate, sufletul, care se reîncarnează. Sufletul este senzaţia inefabilă de centru separat de restul universului. Dar, prin iluminarea completă, dispare şi acest eu subtil şi, în consecinţă, karma nu mai are nicio ancoră şi se pierde.
Deci karma coexistă cu ego-ul şi cu eul subtil. Imediat ce apare un eu conştient, automat acţionează şi legea karmei, ca parte din spectacol. Dacă eul dispare, dispare şi karma, automat. Deci legea karmei NU este obiectiv valabilă şi universală, ci e generată de aparenţa unui eu individual. În acest sens, karma NU e totuna cu legea cauzalităţii universale, care pare a acţiona independent de existenţa sau inexistenţa unei persoane.
Se spune că karma are rolul de corector, de impuls spre evoluţie al sufletului. Şi este corect spus, doar atâta timp cât există sufletul. Numai că odată cu iluminarea, sufletul dispare, cu toată povestea sa despre evoluţie. (!!!)
La fel se întâmplă şi cu multe alte calităţi psihice. Cât timp există un aparent eu, există un întreg univers psihic, imposibil altfel. Dar, cum eul este o ficţiune, tot acest univers psihic este şi el o poveste, şi vor dispărea simultan prin iluminarea nonduală.
Iluminarea este ceva extrem de radical, este „ego-calipsa” care rade totul. Trezirea nonduală nu poate fi un ideal spiritual, decât dacă ne închipuim că ar fi altceva decât este – ştiu eu, poate vreo fericire paradisiacă pe placul oamenilor...
Lumea e o scenă pe care se desfăşoară o piesă. Nu e mai mult decât un film. Nimic nu e cu adevărat grav sau important, când e privită cu detaşare. Ideea de dreptate sau corectitudine a unui film este absurdă. Un film artistic este o poveste şi atât. Povestea poate fi tristă sau fericită, dar la final pleci din sala de spectacol şi-ţi vezi de treburile tale.
Priveşte în lumea animalelor şi vezi cât de „crudă şi nedreaptă” este ea! Iar viaţa omului face parte din Viaţa naturală. Omul este o fiinţă ca oricare alta. E doar o ipostază a Divinului. Singura diferenţă faţă de animale este că omul este conştient-de-sine, adică are un eu. Şi astfel, poate suferi dublu, şi fizic, şi exclusiv psihic. Desigur, suferinţa psihică vine la pachet cu bucuria egotică, pentru a fi suportabilă. Aşa se întâmplă cu toate în dualitate.
Dar când dispare eul, se constată că tot ce există pe lume este Dumnezeu, aşa că nimeni nu e superior altcuiva, ci e jocul de lumini şi umbre al Lui. Şi nimeni nu este altul decât celălalt. Ideea de corectitudine este una pur egotică, iluzorie. Eul are nevoie de astfel de concepte ca să suporte mai uşor separarea de Divin. O separare iluzorie, desigur, o senzaţie pe care şi-o inoculează singur Divinul.
< Sus >
Lectura audio a subcapitolului de mai jos
Nondualismul afirmă că eul conştient sau conştiinţa-de-sine este un truc magic al lui Dumnezeu ca să-Şi dea impresia că există diverşi indivizi care produc dezordine în lume. De fapt, dezordinea o produce însuşi Dumnezeu, ascuns în spatele acestor eu-ri umane.
Pentru ca, apoi, tot El să restabilească ordinea. Numai aşa pot apărea fenomene şi evenimente, din contradicţii.
Uneori aşa se pare. Însă, alteori, el joacă şi rolul îngerului bun. Nu te poţi baza niciodată pe eul uman... Nici el nu ştie ce este şi de partea cui joacă.
E un mecanism care funcţionează după cum este manipulat de Dumnezeu, nu are o voinţă proprie.
Sunt invenţii cu care eul conştient îşi justifică existenţa. El asta face toată ziua: împarte totul în bine şi rău, judecă totul prin prisma propriului interes sau al „interesului general”, pe care tot el îl stabileşte. Este considerat „bun”, prin definiţie, ceea ce-l ajută să-şi îmbunătăţească experienţa sau starea de moment. De aceea, persoana aleargă toată viaţa după „bine” şi, apoi, „mai bine”, iar apoi, „şi mai bine”, la nesfârşit, fără a găsi niciodată acel bine suprem mult-visat... Binele îi scapă mereu printre degete.
(Dacă ar fi să imaginăm nişte definiţii: „Binele meu” îl priveşte numai pe individ, „binele nostru” se referă la familie şi cei apropiaţi, „binele general” se referă la etnie, popor, „binele uman” se referă la viaţa omenească, iar „binele vieţii” se referă la viaţa pe planetă.
Mai departe de atât, mintea omenească nu poate merge. Ea nu-i interesată de „binele cosmic” – şi nici nu ştie dacă există. De pildă, nu se poate pronunţa dacă ciocnirea galaxiei Andromeda cu galaxia noastră, preconizată a avea loc peste 4 miliarde de ani, va fi un lucru bun sau rău pentru univers.)
Fără ideea de bine şi rău, omul ar trăi în pace, liniştit, împăcat cu orice i s-ar întâmpla, „bun” sau „rău”...
Într-un fel, da. Dar inteligenţa nu s-ar pierde. Nimic din capacităţile umane nu s-ar pierde, decât poveştile imaginate de conştiinţa-de-sine.
Unora chiar li se întâmplă, deci este realizabil...
Celor cărora le-a dispărut deja eul conştient: cei numiţi „iluminaţi” sau „treziţi”.
Iar dacă acceptăm că binele şi răul sunt o halucinaţie a „eu”-lui, conceptul de răsplată şi pedeapsă devine şi el inutil şi inaplicabil. Pentru că însuşi „eul” este o idee divină şi n-ai cum pedepsi o idee. Şi cine ar judeca-o şi cine ar pedepsi-o, decât alte idei de „eu”...?! Nişte idei care condamnă alte idei... toate, nişte abstracţiuni, închipuiri...
< Sus >
Răzvan A. Petre
25
mai 2025