Intrarea în „zonă”
Prima etapă a iluminării: Golul
A doua etapă: Plinul
Eul grosier, după moarte
Iluminatul, după moarte
Evoluţia omenirii< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Eu grosier şi eu subtil
Intrarea în „zonă”
Prima etapă a iluminării: Golul
A doua etapă: Plinul
Eul grosier, după moarte
Iluminatul, după moarte
Evoluţia omenirii
Experimentele de hipnoză au arătat că, în momentul inducţiei hipnotice, este suspendat eul conştient, iar mintea-corp ascultă de toate indicaţiile hipnotistului fără nicio împotrivire şi cu o atenţie focalizată. Totuşi, rămâne acolo un observator intern, un martor care, de obicei, încuviinţează toate ordinele primite din exterior, ca şi cum ar fi o joacă inocentă. Dar în cazul unor comenzi foarte periculoase, observatorul intern al subiectului va refuza să le execute, prin simpla pasivitate tăcută.
Ceva similar se întâmplă în cazul somnambulilor, care aparent sunt treji şi fac unele acţiuni obişnuite cu deplin control, deşi sunt adormiţi. Controlul însă nu este conştient, ci inconştient – adică este exercitat de acel observator ascuns şi tăcut. Uneori, acesta dovedeşte că are acces la simţurile astrale (de exemplu, vede cu ochii închişi).
Concluzia evidentă desprinsă din aceste fapte este că omul dispune de (cel puţin) două instanţe decizionale: eul conştient (ego-ul grosier) şi eul subtil (observatorul tăcut, detaşat, aşa-zisul inconştient).
Această concluzie este confirmată şi de iluminaţi, acei oameni treziţi din hipnoza cosmică. Unii dintre ei spun că procesul iluminării s-a derulat, în cazul lor, în două etape, pe care le putem boteza, simplu: Golul şi Plinul.
Prima etapă a iluminării constă în pierderea sau dizolvarea eu-lui grosier. Ea are ca efect dispariţia gândurilor personale, ceea ce duce la senzaţia de „Gol”. De asemenea, se percepe baza vidă a realităţii, căci singura realitate adevărată este Vidul absolut. Acest vid nu este „ceva” gol, ci absolut nimic, ceea ce-i imposibil de imaginat.
A doua etapă a iluminării constă în senzaţia de unificare cu toată manifestarea creată, uniune descrisă ca „iubirea necondiţionată a tot ce există” sau senzaţia de „Plin”. Ea este posibilă odată cu dispariţia inclusiv a eu-lui subtil. Acum manifestarea iluzorie a lumii nu mai este respinsă, fiindcă e ireală, ci îmbrăţişată cu iubire, ca fiind propria Ta creaţie jucăuşă.
< Sus >
Ramesh Balsekar a făcut distincţia dintre mintea „gânditoare” şi mintea „lucrătoare”. Prima este ego-ul grosier, care gândeşte prin prisma propriei persoane. Acest mod de gândire are la bază gândul de „eu”, iar restul gândurilor provin din acesta şi sunt subordonate lui.
Prima fază a iluminării constă în dispariţia gândului de „eu” şi a tuturor celorlalte care îi succed. Deci dispare mintea „gânditoare”, dar rămâne în funcţiune cealaltă minte, cea operativă sau lucrătoare, care se ocupă cu rezolvarea sarcinilor curente.
Deci când iluminatul spune că „mi-a dispărut mintea”, asta nu înseamnă că omul a devenit o legumă inertă. 😊 (Gândiţi-vă la câtă inteligenţă dovedesc animalele pentru a supravieţui, deşi nici ele nu au conştiinţă de sine, adică un „eu personal”! Numai dintr-un orgoliu prostesc, oamenii îi spun „instinct animal”...)
Eckhart Tolle dădea nişte procente aproximative. După iluminare, gândurile dispar în proporţie de 80%. Cu alte cuvinte, numai 20% din gândurile pe care le are omul obişnuit sunt utile, iar celelalte constituie un simplu dialog interior, o cicăleală care poate lipsi. Iar când vocea asta interioară lipseşte, omul se simte cu adevărat bine. Unii o numesc „intrarea în zonă” sau „starea de flow”, când totul decurge automat şi sincronizat.
Unii sportivi şi muzicieni caută metode de a „intra în zonă” pentru a obţine performanţe deosebite. De pildă, ingerează diverse droguri, ceea ce are şi multe efecte negative. Dar ei pot apela la coaching psihologic (mai ales folosind hipnoza sau autohipnoza) care îi ajută să „intre în zonă”. Se urmăreşte astfel eliminarea obstacolelor mentale puse de eul conştient (prejudecăţi, blocaje, îngrijorări, frici etc.).
Merită amintit aici cazul alpiniştilor şi a căţărătorilor cu mâinile goale. Pentru ce îşi riscă ei viaţa pe munţi, o aventură total inutilă?! Unii au spus-o: datorită bucuriei pe care o simt atunci când sunt total focalizaţi. Riscând imens, corpul nu-şi mai permite vagabondajul gândurilor („opera” eu-lui grosier) şi atunci rămâne minunatul sentiment al goliri de eu... Sunt şi ei căutători spirituali, mai bine zis, nişte „căţărători spirituali”... 😊
Totuşi, trebuie precizat că orice metodă, inclusiv cea hipnotică, are efecte limitate în timp. Deci eul conştient este suspendat numai temporar. De pildă, în hipnoză, de obicei hipnotizatorul, la sfârşitul şedinţei, dă comanda de revenire a eu-lui conştient. Se poate însă întâmpla câteodată să nu o dea, ceea ce nu are niciun efect negativ. Dacă subiectul ajunge acasă în acea stare hipnotică, se culcă seara, iar a doua zi dimineaţă se trezeşte automat cu acelaşi eu conştient dintotdeauna.
Unii căutători spirituali şi-ar dori-o, dar nu există nicio soluţie omenească de rămânere definitivă în starea fără de eu, nici exterioară (prin hipnoză, droguri, magie ş.a.), nici interioară (autosugestie, tehnici spirituale ş.a.). Ea este un produs exclusiv al Graţiei divine.
De fapt, tot ce fiinţează şi se întâmplă este Voinţa divină, inclusiv eul personal şi inclusiv căutarea iluminării, căci totul e Dumnezeu... Dar asta-i o altă discuţie...
< Sus >
Revenind acum la procesul iluminării în două etape, în general, faza de „gol” aduce o uşurare psihică, de eliberare de griji şi responsabilităţi, dar nu tuturor subiecţilor. De pildă, unii se simt atât de goliţi pe dinăuntru, încât apelează la sprijinul psihiatrilor, care îi diagnostichează cu „tulburare de depersonalizare / derealizare”. Alţii, chiar dacă nu se plâng nimănui, totuşi, resimt un disconfort psihic sau măcar o plictiseală – fiindcă golul interior este atât de profund, o linişte totală, neîncetată, dublată de senzaţia de singurătate.
Trebuie subliniat că, în cele mai multe cazuri, ego-ul grosier revine în corp după ce s-a trăit o experienţă temporară de „iluminare”, omul ştiind acum că există o stare minunată, din altă lume, rămasă cumva estompată în amintire. El (eul conştient) vrea să o recapete, lucru imposibil atâta vreme cât eul conştient este activ. De aici, un conflict interior de nerezolvat, care creează nemulţumire şi o căutare spirituală frenetică.
Deseori, ego-ul rezolvă această disonanţă cognitivă pretinzând că el însuşi ar fi deja „iluminat” – ceea ce este un fals, căci nimeni nu poate fi iluminat, iluminarea fiind starea naturală impersonală.
Desigur, există nenumărate variaţii individuale la aceste descrieri...
Dar chiar dacă eul conştient dispare definitiv împreună cu gândurile personale, totuşi starea de „gol” nu este cea mai plăcută posibilă. Unii iluminaţi cred că ar fi adevărul ultim, starea supremă, dar asta doar fiindcă nu au ajuns la etapa a doua a iluminării. (De fapt, în fiecare experienţă spirituală omul crede că a atins ultima treaptă posibilă. Mai târziu însă, poate avea surpriza să fie ridicat pe următoarea treaptă, care-i depăşeşte imaginaţia...)
< Sus >
În a doua fază a procesului de iluminare nonduală, la un moment dat, prin Graţie divină, omul se simte una cu tot universul. Deşi el ştia deja că lumea este iluzorie (fiindcă doar Golul este real), totuşi abia acum simte cu adevărat Iubirea universală. Şi nu mai respinge iluzia lumii ca pe o „minciună”, ci o acceptă ca pe un „joc”. Abia acum iluminarea nonduală este resimţită ca o adevărată binecuvântare şi omul vede plenitudinea pretutindeni.
Această fază a fost descrisă astfel:
Jim Newman vorbeşte de dispariţia unei contracţii energetice din tot corpul, de care nu şi-a dat seama că exista în trup decât după ce ea a dispărut.
Ellis spune că a simţit cum ceva ca un stol de fantome i-a părăsit trupul.
Adyashanti spune că atunci când s-a ridicat de pe canapea, a avut impresia că persoana sa a rămas pe canapea, el simţind în acel moment o mare uşurare, care nu l-a mai părăsit niciodată.
Fiecare individ o simte şi descrie în felul său, dar există o caracteristică comună, anume dispariţia unei legături apăsătoare cu trupul fizic. Abia în această fază trupul e simţit ca un apendice, un element decorativ, fără nicio legătură cu adevărata Fiinţă care eşti. E adevărata detaşare spirituală...
Trebuie totuşi să menţionăm că cele spuse mai sus sunt doar o schemă simplistă a procesului iluminării nonduale. Nu în toate cazurile se respectă această etapizare, existând numeroase variaţii. Am dorit doar să sugerăm că există anumite tipare valabile la mulţi indivizi, dar poate că nu în toate cazurile. Pentru detalii, citiţi studiul lui Jeffrey Martin...
< Sus >
Acum, se pune întrebarea dacă descrierile de mai sus îşi menţin valabilitatea şi după moarte. Fiindcă, dacă toate acestea se întâmplă doar cât omul este în viaţă, înseamnă că nondualismul nu atinge transcendenţa. (Desigur, iluminaţii pot spune că, pentru ei, moartea nu există sau că au murit deja, dar asta nu-l linişteşte cu nimic pe cititor...)
Spiritualismul a propus deja anumite scenarii, în funcţie de autor şi revelaţie, despre ce se întâmplă după moarte. Cum stau lucrurile în acord cu nondualismul? Şi aici, diverşi iluminaţi pot avea diverse opinii, conform educaţiei şi culturii lor, dar vă prezint concepţia mea din acest moment, care combină armonios ambele paradigme:
Majoritatea oamenilor îşi păstrează eul grosier imediat după ce trec „dincolo”. Ca dovadă, din relatările celor care au trăit experienţe de moarte clinică sau de dedublare astrală, aflăm că în lumea de dincolo gândeau exact aşa cum o făceau pe Pământ. Adică, priveau lucrurile din perspectiva ego-ului.
(Desigur, în unele cazuri, trăirea a fost complet lipsită de ego, dar când povesteşte ulterior, omul interpretează prin prismă personală acele evenimente epifanice.)
O altă dovadă, poate chiar mai solidă, o constituie amintirile din viaţa anterioară a unor copii mici. Vezi rubrica din site "Dovezi despre reîncarnare". Pe scurt, există cazuri, destul de rare, de copii mici care îşi amintesc în detaliu viaţa lor anterioară. De obicei, amintirile se estompează odată cu trecerea timpului, mai ales dacă sunt descurajaţi de părinţi. Fenomenul poate fi interpretat astfel:
După decesul fizic, ego-ul a rămas viu, iar reîncarnarea s-a produs rapid, după săptămâni sau luni de la decesul iniţial. Ca urmare, noul corp-minte conţine acelaşi ego ca al decedatului, păstrând intacte aproape toate amintirile decedatului. Popular, spunem că e acelaşi „suflet”.
Din relatările despre viaţa de apoi, Purgatoriul este tocmai această fază în care ego-ul nu a dispărut, ci se chinuie, mai mult sau mai puţin, cu aceleaşi dihonii care l-au marcat pe când avea un corp fizic. Purgatoriul nu e altceva decât împotrivirea de a-ţi pierde ego-ul.
Ceva oarecum similar se petrece după iluminare, în timpul vieţii. Încadrarea în noua structură psihică nu se face uşor la toţi iluminaţii. Unii au mari probleme de adaptare la noua stare a fiinţei. E acelaşi efort pe care îl fac şi sufletele decedaţilor care se zbat „între cele două lumi” (lumea ego-ului şi cea fără de ego). Singura diferenţă este că iluminaţii se zbat în planul fizic, iar decedaţii, în lumea astrală.
Dar se întâmplă ca, după moartea fizică, eul grosier să dispară relativ repede, rămânând însă eul subtil. Acesta trăieşte în planul astral, într-un fel de existenţă similară cu somnambulismul terestru – adică fără grijile, tensiunea şi stresul produs de conştiinţa de sine a ego-ului grosier. Tradiţional, i se spune Paradis.
Iar la un moment dat, acest eu subtil (un suflet mai „pur” decât în cazul celălalt) se va reîncarna fără nicio amintire din viaţa anterioară. Şi e normal să nu existe amintiri din încarnarea precedentă, din moment ce a dispărut ego-ul grosier, care era magnetul pentru ele.
Eul subtil sau astral este foarte detaşat de existenţa pământească, având o viziune mult mai largă asupra vieţii. Eul subtil este acelaşi lucru cu observatorul intern de care pomeneam la început că supervizează pe tăcute în situaţia hipnotizării eu-lui conştient, fiind dispus să-şi asume riscuri pe care eul conştient nu şi le-ar fi asumat. Dar nu o face din inconştienţă (deşi e botezat „inconştient” de psihologie), ci tocmai pentru că ştie că nu i se poate întâmpla nimic rău corpului. Dimpotrivă, eul conştient nu ştie niciodată nimic şi de aceea este mereu precaut.
< Sus >
Iluminarea completă constă în cele două faze amintite, Golul şi Plinul. Cu alte cuvinte, întâi dispare eul grosier (conştiinţa de sine), apoi dispare chiar şi eul subtil (observatorul tăcut).
Ce se întâmplă cu oamenii care s-au iluminat nondual în timpul acestei vieţi?
Logic, ei „trec dincolo” fără eu grosier şi fără eu subtil. Asta înseamnă că au acces la planul cel mai înalt spiritual, unde lipseşte orice urmă de eu individual. Devin „spirite pure”. Asta ar fi şi definiţia spiritului: fără eu individual, precum îngerii. (Desigur, nu există niciun „dincolo”, decât în imaginaţia umană. Totul se petrece într-un Aici care-i nicăieri şi un Acum veşnic, adică în Conştiinţa divină.)
Dacă spiritul e însoţit de un eu subtil, va trăi automat în planul astral, deci pe un nivel intermediar – şi acolo îi putem spune „suflet”. Iar când spiritul se încarnează în planul fizic, automat capătă şi un ego sau eu conştient, grosier – aici îi spunem „om”.
Cu alte cuvinte, când omul moare, îi rămâne sufletul viu. Asta afirmă spiritualismul. Iar când sufletul moare (în planul astral), îi rămâne spiritul viu. Deci omul este o triadă formată dintr-un spirit (pur), un suflet (sau eu subtil) şi un corp fizic (cu eu grosier), băgate unul într-altul precum păpuşile ruseşti.
< Sus >
Se pare că specia umană este singura suficient de evoluată ca să poată găzdui un ego. Animalele nu pot. Şi totuşi, nondualismul vorbeşte tocmai de renunţarea la ego, ceea ce pare un paradox.
Atunci, este oare ego-ul un semn de progres sau de regres?
Oamenii se mândresc cu conştiinţa lor de sine, adică eul conştient sau ego-ul grosier. Toată cultura şi realizările umane au la bază acest eu conştient. Şi totuşi, nondualismul afirmă că se poate trăi foarte bine şi fără ego, ba chiar mai bine.
Deci care e sensul evoluţiei: către dobândirea unui ego sau către pierderea ego-ului?
Exact aşa, sensul este întâi către ego şi apoi către dizolvarea lui. Nu-i nicio contradicţie. Asta, dacă acceptăm că ar exista vreo evoluţie... Fiindcă există indicii că pe Pământ au existat în trecutul îndepărtat civilizaţii mult mai avansate decât cea actuală...
Nondualistul nu-i deloc convins că ar exista vreun scop al vieţii sau al universului. Totul e un joc divin, deci nimic nu are un scop în sine, totul e o aventură sau experiment al Divinităţii. Nu există nicio miză, nicio tragedie, niciun vinovat, fiindcă totul e însăşi Divinitatea, care nu-i separată de Creaţie, ci este însăşi Creaţia. Asta înseamnă nondualitate.
Şi totuşi, la scara lui redusă, omul vrea să creadă că există un sens al evenimentelor, că totul conduce către o finalitate...
Din moment ce universul este etern, nu poate exista nicio finalitate, ci doar perpetue transformări. Omul e obişnuit cu ideea de început şi sfârşit, care ţine de iluzia timpului. Dar timpul nu există din perspectivă nondualistă, deci conceptul de început/sfârşit este fals. La fel, conceptul de cauză/efect, ca şi cel de scop/mijloc.
Să luăm exemplul pomenit mai sus, al alpiniştilor şi căţărătorilor. Întrebat de ce-şi riscă viaţa pentru a cuceri munţii, un alpinist celebru a răspuns: „Fiindcă sunt acolo”. Şi, într-adevăr, acesta e adevărul divin. Dumnezeu, unicul care există, îşi pune singur obstacole şi apoi le depăşeşte. Nimeni altcineva nu decide nimic. Totuşi, alpinistul este motivat de acea bucurie indescriptibilă de a se simţi golit de minte. Prin urmare, aparenta cauză individuală (plăcerea psihică) coexistă cu acauzalitatea divină, care face toate lucrurile să se întâmple fără niciun scop "raţional uman". Ba, mai mult, lanţul cauzelor şi efectelor este doar o iluzie resimţită de creaturi, fiindcă însăşi Creaţia este o iluzie pe care şi-o permite Vidul Creator Divin.
În general, nimic din ce poate concepe mintea nu corespunde realităţii absolute. Mintea oferă doar o interpretare pe specific uman, care să-i permită individului să trăiască aşa cum ştim acum. Dacă însă am schimba paradigma sau „filtrul”, atunci viaţa s-ar schimba dramatic, văzând o cu totul altă faţetă a aceloraşi lucruri.
De fapt, nici nu există o entitate numită „minte”, ci un flux de gânduri. Mintea nu e un substantiv, ci un verb. Ştiinţa avansată afirmă că tot ce există sunt numai procese, iar în cazul minţii chiar putem să verificăm afirmaţia asta pe cont propriu.
Oare este iluminarea următoarea etapă a dezvoltării omenirii?
Se tot spune că ne aşteaptă o mare trecere sau transformare planetară, dar nu putem şti în ce va consta ea. Nondualiştii, unii dintre ei, afirmă că noua omenire va fi una iluminată. Alţi nondualişti afirmă că asta-i doar o poveste spirituală, ca multe altele, şi că trezirea nonduală este destinată numai celor puţini. Dar oare nu-i şi acest scenariu limitativ o altă poveste?!...
Oricum ar fi, trebuie să fim cu toţii de acord că o lume bună pentru toţi, paradisul pe Pământ nu se poate crea decât printr-o mutaţie de conştiinţă generală. Atâta timp cât oamenii sunt conduşi de impulsurile egotice, nu va putea exista acea lume perfectă la care visează omenirea de milenii.
Cu alte cuvinte, oricâte inovaţii tehnologice sau reforme sociale şi politice am face, ele nu vor crea o lume definitiv mai bună. Se spune că niciun om nu e perfect, prin urmare, nici conglomeratul de oameni nu poate fi.
Dar ce înseamnă „om perfect”?
Putem defini omul perfect ca fiind acela fără un eu personal. Într-o lume în care toţi am fi iluminaţi, fără „eu”, ar fi mult mai plăcut de trăit, deşi ar arăta cu totul diferit de lumea actuală.
Motivaţiile egotice au produs mult rău, dar şi multe lucruri interesante pe planetă. Odată cu dispariţia ego-ului şi a hachiţelor sale, oamenii s-ar calma şi ar trăi în armonie cu natura. Unele profeţii spun că aşa se va întâmpla la un moment dat... şi vom intra în Epoca de Aur.
Dar, desigur, nici Epoca de Aur nu va dura la infinit, ne-o garantează Cartea Apocalipsei, ci doar „1000 de ani”. Şi asta, pentru că, aşa cum spuneam, nu există nicio finalitate ultimă în univers, ci doar eterne transformări.
Stabilitatea adevărată poate fi găsită doar în Vidul nondual, lipsit de forme şi mişcare, în liniştea desăvârşită, neutră, neschimbată. Manifestarea este veşnic dinamică, schimbătoare, imprevizibilă, mişcată de dualitatea yin-yang.
Şi totuşi, nondualitatea înseamnă că atât mişcarea veşnică, cât şi nemişcarea veşnică sunt una. Efectiv, nu se pot separa, la fel cum nu putem separa trupul de piele...
Iar dacă nu poţi înţelege acest paradox, să ştii că nu eşti singurul. 😊 Raţiunea este „inventată” de Nondualitate doar ca un aspect al ei limitat şi limitativ. Ea nu poate cuprinde totul. Ordinea nu poate înţelege haosul, libertatea. Şi nici haosul nu suportă ordinea. Dar amândouă sunt acelaşi unic Dumnezeu...
< Sus >
Răzvan A. Petre
24 aprilie 2025