EGOUL ILUMINATULUI

Se spune că privirea unui animal radiază mai puternic Sinele decât un om, pentru că nu are ego, la fel ca un bebeluş sau copilaş. Şi nouă, maturilor, ne place să ne uităm la ei ca în oglinda sufletului. Ar trebui să ne comportăm fără ego, asemenea lor...

Dar am observat anumite comportamente ale animalelor pe care le-am atribui egoului dacă le-am vedea la un om... Prin urmare, există un ego natural (să-i zicem, instinct de supravieţuire) şi altul dobândit prin socializare? Adică un ego pozitiv şi altul negativ?!...

Adyashanti explică foarte frumos că, atâta vreme cât va exista un corp al iluminatului, va exista şi o coajă de individualitate, un ego golit de miezul său dur. Înţelepţii sunt şi ei pe diverse trepte de golire de ego. Golirea de sentimentul că tu ai fi făptuitorul şi gânditorul te face să te simţi un simplu instrument în mâna Divinităţii. Asta nu-ţi diminuează responsabilitatea faptelor, ci dimpotrivă. La fel, asta nu-ţi micşorează bucuria de a trăi, ci dimpotrivă. Iluminatul/eliberatul ştie că individualitatea nu-i aparţine, ci este jocul Divinului, care se ascunde de Sine Însuşi. Identificarea cu mintea-corp este o iluzie, dar una dorită de Creator. La fel cum şi ieşirea din această iluzie este dorită de Creatorul ascuns în fiinţa evoluată.

Să nu vezi niciun rău în lume este o mare eliberare. Fie că cineva te scuipă, fie că te binecuvântează. Toate vin de la El și sunt drepte și dumnezeiești. Nu ai pe cine să te superi. Înțelege că peste tot numai El există. Ce faci? Te cerți cu Domnul? Nu ai nicio șansă.

(Marius Ghidel - Fragment din cartea „SHANGRI-LA. Frumusețea fără margini a Divinului. Calea către fericire”)

În experienţa lui Eckhart Tolle, iluminarea a constat în luarea unui văl de pe ochi, rezultând o privire proaspătă asupra realităţii înconjurătoare. De parcă ego-ul ar fi fost tocmai acel filtru obturant care opacizează frumuseţea lumii (unii îi spun „mintea critică”). Dumnezeu este îndrăgostit de creaţia Sa, iar această iubire o simte imediat iluminatul, când i se ia „pata” de pe ochi.

Totuşi, oameni diferiţi au povestit iluminarea în termeni diferiţi. Unii au povestit despre stări cosmice grandioase. Nu putem să ne bazăm pe ele pentru a defini ego-ul. Mai ales că iluminarea este un proces evolutiv, cu stadii tot mai avansate. Iar stadiul final s-ar numi „eliberare” de ego...

Eliberatul încă mai păstrează anumite programări mintale şi de comportament. Nisargadatta Maharaj, de exemplu, nu se putea lăsa de fumat. Asta era „programarea lui” anterioară, dar care nu rănea pe nimeni. Ramakrishna nu suporta banii. Discipolii i-au pus pe ascuns nişte bani sub pernă, iar sfântul nu a putut dormi. Asta era „programarea lui” din tinereţe, dar care nu rănea pe nimeni. Tot Ramakrishna, după ce a trăit Realitatea Ultimă a lui Brahman Unicul, în viaţa de zi cu zi s-a întors la adorarea Mamei Kali. El avea o fire de copil.

Deci şi înţelepţii îşi păstrează unele condiţionări, obişnuinţe omeneşti. Care nu ar fi egotice în sens negativ, ci doar le alcătuiesc personalitatea. Prin contrast, i s-ar putea spune ego pozitiv, dar, mai degrabă, ego nedăunător.

În acord cu limbajul cibernetic modern, le-am putea împărţi în: hard-ego şi soft-ego....

Ce este deci ego-ul negativ sau hard-ego sau ego-ul liber, necontrolat de Conştiinţă? Nu e doar o simplă condiţionare. Din cauza lui, o atracţie sau o repulsie se transpun într-o atitudine şi un comportament AGRESIV, chiar dacă bine mascat. Este un pas mic pentru om, dar mare pentru non-eliberare. Cine NU-l face este un preafericit. Subiectul merită o analiză mai profundă: cum să NU transformi o programare mentală benignă într-o obsesie, agresiune, coşmar...

Fericirea nu este plăcere. Şi S.N. Lazarev, şi Marius Ghidel, şi mulţi alţii subliniază rolul nefast al plăcerii în evoluţia spirituală. Pare un paradox. Oare nu pentru a ne bucura de plăcere a inventat-o Dumnezeu?! Dar ei se referă la exagerare, la dependenţă, adică la agresivitatea creată de lipsa plăcerii. Cu alte cuvinte, te poţi bucura în voie de ea, dar când lipseşte, chiar dacă suferi puţin, să nu te simţi frustrat, dispus la violenţă pentru a o redobândi. Dacă e, e, dacă nu, nu. Plăcerea nu poate dura prea mult, aşa este ea gândită de Dumnezeu, are un scop anume în natură. Numai ego-ul uman ar vrea să o eternizeze, să o facă un scop în sine, hedonist.

De fapt, Dumnezeu ne îndeamnă în acest fel tacit să căutăm adevărata plăcere care nu dispare, nu e trecătoare şi e mereu proaspătă: aceasta este plăcerea de a fi împreună cu Domnul, de a trăi fericirea divină. Ea devine posibilă atunci când ne dăm seama, după îndelungi experienţe amare, că nu trebuie să mai suferim dacă ne lipsesc plăcerile omeneşti, care sunt întotdeauna însoţite de contrapartea lor dureroasă...

Animalul de casă se bucură de hrană şi chiar o cerşeşte umil. Dar dacă hrana lipseşte, el RABDĂ fără a se lamenta, fără a-şi plânge de milă, fără a pretinde cu violenţă şi ameninţându-şi stăpânul. E o nuanţă importantă. Ego-ul negativ este agresiv. Dacă nu-i agresiv, îl poţi trece cu vederea. Dar numai la înţelepţi poţi vedea aşa ceva: un surogat de ego.

În general, când eşti supus durerii, sfatul înţelepţilor este să suferi cu nobleţe. Adică, să nu adaugi la durerea inevitabilă şi o suferinţă psihică suplimentară, o întristare adâncă, o poveste dramatică - ce depinde numai de gândurile pe care tu însuţi le adaugi durerii, de nimeni şi nimic altceva.

Filosoful Alan Watts vorbea despre „Legea inversării”, care ar suna cam aşa: A dori o experienţă pozitivă este o experienţă negativă; a accepta o experienţă negativă este o experienţă pozitivă. Ideea este că, cu cât cauţi tot timpul să te simţi foarte bine, cu atât devii mai puţin satisfăcut, aceasta pentru că, urmărind obsedant să obţii ceva, îţi întăreşti sentimentul interior de lipsă a acelui ceva. Cu cât doreşti cu disperare să devii bogat, cu atât te simţi mai sărac şi nevaloros, indiferent de câţi bani faci. Cu cât vrei neapărat să fii sexy şi dorit, cu atât mai urât începi să te vezi, indiferent de fizicul tău real. Cu cât ţii cu disperare să fii fericit şi iubit, cu atât mai singur şi mai temător devii, indiferent de cei care îţi sunt aproape. Cu cât vrei mai tare să te iluminezi spiritual, cu atât mai egocentric şi meschin devii încercând să ajungi acolo...

MINTE > PERSONALITATE > INTELECT > EGO

În spiritualitate, unii folosesc, în loc de "ego", cuvintele minte sau personalitate sau intelect. Acest lucru nu este greşit, dar ar putea introduce anumite confuzii. Voi reprezenta, în planşa de mai jos, cum sunt incluse unele în altele aceste noţiuni.

Cel mai larg concept este cel de MINTE, care le include şi pe celelalte. În plus, MINTEA se ocupă cu simţurile biologice, homeostazia organismului, instinctele etc.

Cuprinsă în minte este PERSONALITATEA, care deţine în plus faţă de celelalte incluse în ea: temperamentul, caracterul moral, aptitudinile.

În personalitate este inclus INTELECTUL, din care inteligenţa operativă şi creativitatea (pentru rezolvarea de probleme) îi sunt specifice numai lui.

În intelect se ascunde EGO-ul sau inteligenţa personală. Un exemplu binecunoscut ar fi gâdirea deziderativă (din limba engleză, wishful thinking), prin care noi nu gândim la rece, ci prin prisma dorinţelor noastre, care pretind de la minte o justificare, o "raţionalizare" şi nicidecum o critică lucidă.

În virtutea celor dezbătute mai sus, ne referim la Hard-ego, partea considerată dăunătoare în spiritualitate, deoarece este agresivă, în scopul autoapărării ego-ului însuşi. Inteligenţa personală se poate purifica, „îmblânzi” prin autoobservaţie, autocontrol, autoeducaţie. Poţi ajunge să ai un ego spiritual blând, mânăstiresc, dar căruia îi va sări ţandăra când cineva „apasă pe butonul sensibil”.

Soft-ego sunt particularităţile personale nedăunătoare, acceptabile în relaţiile umane şi în spiritualitate – în general, reunite sub termenul pozitiv de „personalitate”.

Scopul spiritualităţii este să micşoreze agresivitatea nucleului mental definit ca Hard EGO, care iradiază în aproape toate gândurile şi emoţiile noastre. Unii consideră că acesta ar fi aşa-zisa „minte critică” (în limba engleză, judgemental).

Să analizăm un exemplu despre cum se ascunde EGO-ul în spatele personalităţii. Să zicem că un om este repezit, iute în gânduri şi fapte. Din acest motiv, alegerile sale pot fi uneori proaste. Motivul aparent ar fi că s-a grăbit şi nu a avut timp să analizeze atent situaţia. Da, dar cine l-a îndemnat să se grăbească? „Temperamentul”, va răspunde ego-ul imediat. De fapt, tocmai ego-ul, acest mic sabotor interior, l-a îndemnat pe bietul om să se pripească exact în momentul când trebuia să cugete mai atent. Se poate lua o decizie corectă şi într-o secundă, aşa că nu rapiditatea este problema. Problema este că ego-ul i-a tulburat mintea exact în secunda în care trebuia să delibereze cu discernământ. Soluţia la îndemână ar fi fost să mai stea încă 10 secunde ca să verifice suplimentar corectitudinea deciziei. Deci ego-ul s-a folosit de un mic truc pentru a-i înşela vigilenţa.

Dar ce ar avea de câştigat ego-ul din asta? Perpetuarea propriilor scheme de acţiune şi gândire acumulate în decursul timpului, adică acel „aşa sunt eu şi nu mă pot schimba”. Pare o logică strâmbă, dar e reală. Exact ăsta este ego-ul: „mai binele este duşmanul binelui”.

Dacă omul are altă trăsătură de temperament, pe aceea o va specula ego-ul în scopul manipulării deciziei în favoarea lui, adică ceea ce crede ego-ul că îl favorizează şi nu îi periclitează existenţa. Nu aspectele personalităţii sunt de vină, ci "acela" care profită de ele pe ascuns.

Fig. Minte > personalitate > intelect > ego

Deci, ego-ul este o parte din intelect; ego-ul este o parte din personalitate; ego-ul este o parte din minte. Doar o parte, spunem noi...

PROCESELE MINŢII

A depăşi sau transcende ego-ul nu este o sarcină simplă. Se pare că există o ierahizare a proceselor mentale, după cum urmează: ego > emoţii > sentimente > gânduri > gândire.

GÂNDIREA înseamnă dezvoltarea de către intelect a unor GÂNDURI care ne parvin de mai sus de ego (fie de la propriul Spirit, fie de la o sursă exterioară - greu de stabilit exact de unde vin...). GÂNDUL vine sub formă de imagine sau cuvânt. De exemplu, cuvântul "examen", va fi urmat aproape instantaneu de o întreagă poveste despre: studiu individual, nopţi nedormite, cărţi de procurat, fiţuici de redactat etc. Aproape orice cuvânt sau imagine poate declanşa acest proces automat de dezvoltare a gândului, cu ajutorul MEMORIEI şi IMAGINAŢIEI. Dar cu puţină atenţie introspectivă şi voinţă putem opri din faşă aceste poveşti pe care ni le spunem singuri, dacă nu dorim să ne capteze conştiinţa în acest moment.

Cu şi mai multă atenţie, putem rări ritmul în care ne sosesc gândurile. Nu le putem împiedica să apară, dar observând că între ele există o pauză şi continuând observarea lor în paralel cu blocarea gândirii (dezvoltării gândurilor), vom observa că pauzele dintre gânduri se lungesc tot mai mult. Aceasta este deja o mare realizare personală, obţinută prin introspecţie!

SENTIMENTUL ar putea fi aproximat ca fiind o EMOŢIE sau un cumul de EMOŢII pietrificate. El s-a format de-a lungul timpului sau cândva în trecut. Are deci o puternică legătură cu memoria. Putem încerca să ne schimbăm sentimentele nedorite cu ajutorul unor gânduri opuse, repetate de nenumărate ori, refăcând în imaginaţie trecutul, dar nu aşa cum a fost, ci cum ne-am dori să fi fost. Este un proces dificil, pentru că o emoţie este mult mai puternică decât un gând. Sau să căutăm emoţii noi de sens opus, generând astfel un nou sentiment compensator. Dar dacă acel sentiment primar era indus dintr-o sursă exterioară sau de la propriul Spirit, sarcina se cam complică.

EMOŢIA este aproape imposibil de controlat sau schimbat. Poţi reuşi să nu te exteriorizezi, dar să împiedici din start apariţia unei emoţii "normale" pentru tine este o adevărată magie. Pe lângă imprevizibilitate, se adaugă şi enorma energie cu care se manifestă. Totuşi, prin lucrul psihologic şi spiritual cu tine însuţi, poţi ajunge să îţi moderezi emoţiile, cât de cât. De exemplu, tracul, este o emoţie previzibilă şi există căi de a lupta cu el.

Toate cele de mai sus - gândirea, gândurile, sentimentele şi emoţiile - pot fi controlate cu ajutorul ego-ului, în urma unor eforturi mai mici sau mai mari. De exemplu, ego-ul poate reuşi să îşi tempereze anumite porniri violente sau meschine, devenind astfel un ego ceva mai spiritual. Este o realizare extraordinară, minunată. Dar egocentrismul a rămas acolo şi poate izbucni sub o formă deghizată.

Atunci, cine îl poate controla complet pe ego? În principiu, el este autonom la omul obişnuit. Numai la cei evoluaţi spiritual, ego-ul poate fi supus, dar nu cu forţa. A-l supune cu forţa ar fi ca şi cum boxezi cu umbra ta sau ca şi cum te ridici trăgându-te de păr în sus. În aparenţă, tu eşti ego-ul şi de aceea nu poţi lupta cu el, fiindcă îţi ştie dinainte toată strategia. Este un miracol când cineva reuşeşte să îşi transceandă ego-ul, de pe un etaj superior, impersonal, unde Spiritul se manifestă plenar. Cum poţi ajunge la acel nivel, este o chestiune mult mai delicată...

EGO-UL ŞI CONŞTIINŢA

Ego-ul ar fi GÂNDUL obsesiv şi omniprezent că "Eu sunt corpul", precum şi SENTIMENTUL grijii absolute pentru păstrarea integră a acestui trup - împreună cu GÂNDIREA şi EMOŢIILE aferente. Ego-ul a apărut din necesitatea apărării împotriva unor manifestări presupus ostile, naturale sau a unor semeni. De aceea, o caracteristică esenţială a sa este agresivitatea. Ea poate lua diverse forme, inclusiv cea de orgoliu, un alt semn distinctiv agresiv. Ego-ul nu va dispărea atâta timp cât există corpul fizic.

Ego-ul inteligent îşi dă seama că, dacă trupul este muritor, atunci şi propriul său rol este temporar. Ce rost ar avea perpetuarea ego-ului după dispariţia trupului?!

Ateismul este doctrina impusă minţii omului de un ego imatur pentru a-şi justifica propria agresivitate. Şi totuşi, doctrinele spirituale, ale religiilor, precum şi unele mărturii atestă fără dubiu că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea. De aceea, ego-ul maturizat îmbrăţişează ideea că va supravieţui morţii, iar pentru a-şi pregăti un locşor călduţ, se supune de bunăvoie tuturor ritualurilor şi canoanelor impuse de religie, îşi limitează din agresivitatea naturală sub imboldul regulilor morale. Acest lucru este extrem de binevenit.

Totuşi, de dragul adevărului obiectiv, trebuie să spunem că ego-ul (numit şi suflet) va supravieţui morţii trupului doar de la câteva zile până la câteva săptămâni, atât. Apoi va suferi "glorioasa moarte de-a doua". Evenimentul prăznuit de creştini la 40 de zile după Paşti şi numit "Înălţarea la Ceruri" chiar asta simbolizează: părăsirea definitivă a preocupărilor omeneşti, datorită înglobării sufletului în corpul spiritual, adică reîntregirea Spiritului aşa cum era înainte de întrupare, dar îmbogăţit acum cu experienţa vieţii terestre abia încheiate.

După cercetările dr. Michael Newton, reîntregirea Spiritului poate avea loc în diverse etape post-mortem. De exemplu, în timpul Judecăţii sufletului, dar cel mai frecvent se întâmplă odată cu întoarcerea la grupul spiritual din care face parte (cu care rezonează).

Pentru a înţelege cum ar putea fi transcens ego-ul chiar din timpul vieţii, trebuie să remarcăm că mai există un etaj psihic superior numit Conştiinţă. Concret, oricine poate simţi existenţa acesteia atunci când are mustrări de conştiinţă, regrete pentru faptele comise. Conştiinţa umană este o părticică "detaşată" din eterna Conştiinţă spirituală pentru a supraveghea îndeaproape activitatea ego-ului. Conştiinţa umană primeşte şi trimite automat şi perpetuu informaţii către Conştiinţa spirituală, dar este orientată unidirecţional către ego, încercând să-i modereze acţiunile agresive. Din acest motiv, noi (Conştiinţa) credem că suntem ego-ul, ne identificăm cu acesta.

Abia în urma întoarcerii Conştiinţei umane către propria sursă - Conştiinţa spirituală - îi revine luciditatea a ce este ea cu adevărat: părticică din Conştiinţa divină a Spiritului. Din acel moment, ego-ul îşi va pierde influenţa totală asupra ei. Momentul de Graţie a recunoaşterii Sinelui din care provine îi oferă şansa şi puterea Conştiinţei umane de a se elibera din carcera ego-ului.

Acum înţelegem că ego-ul a fost păcălit să creadă în nemurire chiar de către influenţa ascunsă a Spiritului invizibil. Nemuritoare este numai Conştiinţa, nu şi ego-ul. Toată munca Conştiinţei se reflectă în transformarea spirituală a ego-ului. Este minunat acest efect pentru vieţuirea omului pe Pământ. Ego-ul a fost necesar, dar la un moment dat, trebuie să ne detaşăm de el. Aflându-ne acum la momentul adevărului, nu mai e cazul să ne identificăm cu corpul fizic. Avem ocazia - dacă suntem pregătiţi, cu ego-ul dat la minim - să ne expansionăm Conştiinţa în infinit şi impersonal, acolo unde îi este locul şi se simte ea fericită.

DUMNEZEU E "CE NU ŞTIM CĂ ŞTIM" (ferestra Johari)

Vă prezint mai jos o variantă a celebrei "ferestre Johari", adaptată la Ştiinţa Psihologiei (înţeleasă în sensul său cel mai larg cu putinţă).

1. Psihologia BEHAVIORISTĂ (de la engl. behavior, comportament) consideră că studiul omului se încheie odată cu descoperirea legăturii dintre stimulii exteriori şi răspunsurile instinctive sau învăţate social. Se urmăreşte stabilirea unor metode eficiente de manipulare a comportamentului oamenilor. Pe aceeaşi direcţie se plasează şi studiul CREIERULUI (neuroştiinţele). Din toată această abordare ştiinţifică se trage concluzia filosofică că omul este la fel ca un computer şi poate fi programat într-un mod similar.

2. PSIHANALIZA şi cercetările conexe ulterioare au descoperit că cea mai mare parte a activităţii psihice se petrece în SUBCONŞTIENT. Acesta este un fel de "cutie neagră" în care savanţii îndeasă tot ceea ce observă indirect că există, dar nu pot defini şi nici înţelege încă. Conştientul ar fi doar vârful aibergului, iar restul de 95% este format din "subconştient".

De exemplu, fenomenele ce se petrec sub hipnoză NU pot fi explicate fără introducerea noţiunii de "observator subconştient", adică o instanţă inteligentă existentă sub pragul conştienţei obişnuite.

Dr. Elena Gabor, specialist în hipnoterapie, spune: "... noi născuţii şi bebeluşii nu au minte conştientă la naştere, iar subconştientul lor este deschis, accesibil. Ca urmare, până li se formează mintea conştientă, ei sunt în starea de hipnoză." (sursa) De aceea, probabil, copiii învaţă totul extrem de uşor şi repede. Din alt punct de vedere, pe parcursul unei şedinţe de hipnoză spirituală, putem scurtcircuita ego-ul, mintea conştientă.

3. Făcând un pas îndrăzneţ înainte, psihologia TRANSPERSONALĂ se aliniază tradiţiilor spirituale de pretutindeni şi filosofiei perene, postulând existenţa şi chiar promovând metode de percepere directă a SINELUI SUPERIOR sau SPIRITULUI DIVIN din om. Paradigma ştiinţifică este complet schimbată aici, considerându-se că instrumentul de explorare unic şi de neînlocuit este propria Conştiinţă umană. Exclusiv cu această Conştiinţă putem intui Sinele Superior (sau supraconştientul) şi experimenta stări modificate de conştiinţă.

Când atingem Sinele, ne dăm seama că El era dintotdeauna acolo, că noi suntem Acela, dar habar nu aveam ce Fiinţă miraculoasă eram, suntem şi vom fi etern, fiindcă trăim sub o formă de hipnoză cosmică ce ne ascunde propria Divinitate.

Concluziile acestei direcţii psihologice sunt bulversante şi confirmă spusele înţelepţilor, anume că centrul fiinţei umane nu este nici creierul material, nu este nici subconştientul (înţeles ca fiind partea principală din mintea imaterială), ci este acea Forţă şi Inteligenţă Universală care a creat totul, ştie totul, poate totul, iubeşte totul. Dumnezeu este ceea ce, deocamdată, nu ştim că ştim.

4. Psihologia viitorului îndepărtat ar putea descoperi multe alte lucruri interesante pe care nu ni le putem nici măcar imagina, deocamdată.

CONDIŢIONĂRILE

Motto: Omul e ca o bloc de piatră: spiritul îl sculptează, natura îl erodează, iar trecătorii îl scrijelesc.

Dumnezeu este conştient de toate lucrurile şi fiinţele prin prezenţa Conştiinţei Sale universale în fiecare lucru şi fiinţă. Dar, dintre toate, numai omul este capabil de a privi, cu ajutorul conştiinţei sale, înapoi spre Sursa conştiinţei (fenomenul de iluminare spirituală).

Oricine suferă de cele patru tipuri de condiţionări. Dar, spre deosebire de omul comun, înţeleptul înţelege că el este o scânteie din Dumnezeu care Îşi acceptă aceste limite tocmai pentru că singur Şi le-a pus. Dumnezeu Se autolimitează prin fiecare creatură. Iluminarea (ieşirea temporară de sub hipnoza cosmică, visul că ai fi separat de Dumnezeu) şi eliberarea nu sunt meritul omului, ci tot Voinţa Divină manifestată în respectivul individ.

Chiar dacă se iluminează spiritual şi apoi se eliberează de ego, omul nu este scutit integral de cele patru tipuri de condiţionări generale. Totuşi, mintea lui este purificată de foarte multe reziduuri ale trecutului. El rămâne o creatură printre celelalte, dar cu conştiinţă de Dumnezeu.

Şi aici apare un paradox greu de înţeles şi de acceptat. Cum să fie Dumnezeu un biet om?! Iată mai jos un mod de a înţelege şi accepta această idee năstruşnică.

OMUL – DUMNEZEU

Omul obişnuit se gândeşte la Dumnezeu ca la Creatorul care le ştie pe toate şi poate absolut orice. Dar, să zicem, că nu cu acest Dumnezeu-Totul (dual, Conştiinţă-în-mişcare) este unit în conştiinţă iluminatul sau eliberatul. El atinge Conştiinţa lui Dumnezeu Transcendent (adică Necreator!), care este Dumnezeu-Nimic (non-dual, Conştiinţă-în-repaus).

Omul obişnuit va zâmbi condescendent când îi vei spune că eşti una cu Nimicul. Se va simţi superior. Te va înţelege. Dar dacă îi spui că eşti una cu Dumnezeu-Totul, se va simţi ameninţat de potenţiala ta „atotputere şi atotştiinţă”. Ego-ul lui crede că te lauzi sau îl ameninţi şi răspunde agresiv... Pentru că Nimicul este umilinţa totală, se va relaxa şi îi vei părea chiar simpatic.

Acum, să fim corecţi până la capăt: Conştiinţa cu care eliberatul vede universul este aceea a lui Dumnezeu Creatorul, căci El se interesează iubitor de Creaţie. Celălalt, Dumnezeu Transcendent, nici nu este conştient de Creaţie. Dar eliberatul poate avea, câteodată şi temporar, şi acea perspectivă complet detaşată. În realitate, Cei Doi sunt unul şi acelaşi, ca cele două feţe ale unei monede. Iar Conştiinţa ar fi metalul din care este alcătuită moneda, aparţine amândurora... Ce mare mister!

Explicaţia de mai sus s-ar putea să-ţi încurce logica. Şi asta pentru că tu vrei să înţelegi raţional ceea ce depăşeşte cu mult cadrul mental. Mintea este o creaţie cu un rol limitat, deci cu puteri limitate. Dumnezeu nu poate fi înţeles cu mintea, ci doar indicat aproximativ.

DUMNEZEU N-ARE MINTE

„Dumnezeu este infinitul incognoscibil. El este simpla Prezenţă neasociată niciunui gând. Orice formă de cunoaştere este o limitare, despre care gândul îşi închipuie că e nelimitată. Dumnezeu este sfârşitul oricărei cunoaşteri şi reînceputul eternei Tale iubiri! Iubirea de A FI este chiar Dumnezeul cel viu! Doar mintea, în rătăcirea ei, îşi imaginează că şi Dumnezeu are o minte, eventual una „universală”, prin care „înţelege” suferinţa minţii umane la milisecundă - suferinţa de cea mai cumplită boală, numită „separarea de Dumnezeu”. Dar Întregul Absolut, fiind neschimbător, veşnic acelaşi, are totul în el şi, atunci, la ce i-ar trebui o minte, ce să facă cu ea?! A crede că Dumnezeu are o minte înseamnă a-l schilodi, a-l reduce la un gând limitat. Orice gând, imagine, experiență pe care o ai despre “Dumnezeu” e doar CHIP CIOPLIT!

Doar lasă mintea să se dizolve în tăcere, în vidul preaplin de viață veşnică a inimii Prezenței, şi atunci vei recunoaşte că Tu eşti Dumnezeu, că doar Dumnezeu este Real, iar mintea a lipit peste Tine eticheta separatistă şi neputincioasă de om. Îți imaginezi, halucinezi că eşti om. Visezi că Tu, totul din întreg, Te-ai limitat la un corp efemer!”

(Sursa: Atmaji Maharaj, Facebook 20 martie 2019)

ELIBERATUL ŞI ANTIGRAVITAŢIA

Chiar şi cel mai deplin eliberat trebuie să fie ţinut pe Pământ cumva, printre semenii săi, şi asta cu ajutorul unei mici dependenţe, iluzii, atracţii. De exemplu, Sri Ramakrishna nu avea altă plăcere omenească decât mâncarea gustoasă. La un moment dat, un vizitator mai cinic i-a reproşat că un sfânt ca el nu ar fi trebuit să fie dependent de niciun lucru material, precum mâncarea. După câteva zile, Ramakrishna a murit, era deja bolnav de cancer. El înţelesese că, prin vocea acelui păcătos, îi vorbise Dumnezeu, pregătindu-l să-l ia la El.

Fără nicio atracţie lumească, cât de mică şi nevinovată, sfântul nu mai are nimic în comun cu lumea şi, prin urmare, ar fi natural s-o părăsească fără niciun regret. Poate tocmai de aceea, aproape nimeni nu se eliberează complet şi nimănui nu i se dezvăluie dintr-o dată toate tainele Cerului. În felul acesta, el este ţinut în viaţă automat printre păcătoşii cu care nu are nimic în comun.

Un alt exemplu în acest sens este al lui Swami Vivekananda, căruia abia în ultimele câteva luni de viaţă i-a permis Dumnezeu să-şi petreacă timpul în extaz divin, suferind o transformare puternică. Dacă ar fi trăit această etapă mai devreme, cu siguranţă că nu şi-ar mai fi putut desfăşura intensa activitate de misionar, ci s-ar fi retras în contemplaţie solitară…

Privind lucrurile din perspectivă umană, eliberatul se află într-o situaţie dramatică, în care Infinitul este obligat să coexiste armonios cu Finitul, jucându-şi rolul de creatură până la finalul vieţii, deşi el se simte a fi una cu Creatorul. Este o situaţie nemaiîntâlnită la celelalte fiinţe şi pe care numai omul o poate trăi.

De aceea, cel mai adesea, iluminatul /eliberatul spiritual nu este înţeles de ceilalţi oameni când li se destăinuie. El este condamnat să îşi trăiască măreţia şi binecuvântarea în singurătate. Singura „soluţie” este ca el să-şi apropie nişte discipoli care se vor strădui să-l înţeleagă şi să-l respecte. Acest lucru îi va da un sens concret vieţii sale umane. Căci altfel, scopul suprem a fost deja atins: recunoaşterea Sinelui-Dumnezeu. De acum încolo, va face numai Voia Lui, şi anume cea de a-i trezi, prin exemplul personal, pe alţi semeni „chemaţi” de Dumnezeu. Ce alt sens ar mai putea avea viaţa acestui eliberat?!

BARIERA EGO-ULUI LA ILUMINAŢI

Învăţătorul de meditaţie nonduală Gary Weber spune că a observat o regulă: majoritatea elevilor săi care trăiesc experienţa iluminării o dată, de mai multe ori, nu mai continuă cu practica, se opresc definitiv. Ei vor „să înţeleagă”, dar nu reuşesc nicicum să explice cu mintea trăirile iluminării. Nici nu vor putea s-o facă, nimeni n-a făcut-o niciodată, le spune maestrul. Dar toate argumentele le trec pe lângă ureche, ceva profund şi inconştient se opune ca ei să meargă până la capăt.

Pentru că a merge până la capăt, repetând experienţa iluminării, înseamnă disoluţia ego-ului. Aceasta este adevărata eliberare. Or, cine sau ce altceva decât ego-ul se opune din interior?! Iată deci cât de real este acest mecanism-viu şi cum deturnează el pe mulţi elevi spirituali de la realizarea completă!

Învăţătorul Adyashanti spune, şi el, că elevilor săi spirituali le este teamă să nu-şi „piardă personalitatea” în urma iluminării. Este o falsă temere, inspirată de cine oare credeţi?! Fiecare experienţă iluminatorie „rupe hălci” din ego. Iar practicanţii meditaţiei nu îşi mai găsesc motivaţiile anterioare de acţiune şi se întreabă ce îi va mai mişca înainte. E un fel de paralizie volitivă, însă o fază trecătoare. Unii i-au spus „noaptea neagră a sufletului”.

Este normal să fii puţin dezorientat, fiindcă suporţi un proces transformativ, eşti o fiinţă nouă după iluminare. Face parte din procesul de trezire completă. Dar vor dispare numai dorinţele, hobby-urile care erau autocentrate, dedicate sau întărite de ego. Noi motivaţii de acţiune vor veni şi ele la timpul lor. Personalitatea, unicitatea este un dar de la Dumnezeu pentru fiecare fiinţă, care nu ne este luat.

Prin urmare, unii preferă să oprească procesul de eliberare şi nu mai continuă meditaţiile contemplative. Putem vedea însă şi partea bună: Nimeni nu este forţat să cunoască Adevărul. Poate oricând renunţa să-L (mai) vadă. Ai libertatea de a pleca de la Dumnezeu chiar şi după ce ţi-ai odihnit capul în poala Lui iubitoare, simţind că nicăieri nu mai poţi găsi acea fericire. Şi totuşi, să vrei să te întorci la bucuriile iluzorii… Nu e minunată şi jucăuşă libertatea asta?!

Totuşi, să nu ne închistăm în concepte! Poate că nu numai ego-ul este cel care se opune progresului acestor "norocoşi". Poate că tocmai Spiritul nu doreşte ca omul în care este întrupat să avanseze prea mult spre planurile spirituale. Asta l-ar putea deturna de la misiunea sa de viaţă. În fond, viziunile spirituale ale omului sunt importante doar în măsura în care acestea îl ajută să respecte Voinţa Spiritului. Dar ar putea, la fel de bine, să îl scoată din normalitate, dintre semeni, ceea ce acel Spirit poate că nu doreşte în acest moment...

Într-un filmuleţ din satsangul Maestrului Mooji, un discipol spunea că, nemaisimţindu-le rostul, a renunţat la relaţiile sociale inutile şi mâncătoare de timp, a renunţat la cariera profesională, dar uneori, când nu este centrat în Sine, se întreabă "totuşi, ce am de făcut?". Pare imposibil să foloseşti recunoaşterea Sinelui (iluminarea) în viaţa cotidiană, fiindcă absolutul şi relativul nu au nicio legătură. Cum să „profiţi” de această cunoaştere transcendentă sau cum să o foloseşti spre binele altora? Sunt dileme autentice la început.

Mooji era cam jenat şi repeta: What to do, what to do? În starea de eliberare nu apare această întrebare prostească. Mintea îţi poate livra îndoială numai când există loc pentru ea. Eliberatul este 100% sigur de sine, inspiraţia curge dinspre Sine. Nu are îndoieli, nu are întrebări, va face mereu ce trebuie. De fapt, cine acţionează? Nimeni. Se acţionează prin tine.

Iată deci care este diferenţa dintre un iluminat şi un eliberat: iluminatul încă mai are un ego, care-i poate juca feste când se aşteaptă mai puţin.

Spiritualitatea nonduală este o treabă foarte serioasă. Nu toţi cei care citesc teoria o şi cred pe de-a-ntregul, fiindcă mintea îi deturnează sensul, ca şi cum ar fi acolo doar nişte metafore. Dar faptul că „totul este o iluzie, un vis, un joc” nu este deloc o metaforă, ci o descoperire şocantă. Un joc cu milioane de reguli şi fără un termen de încheiere. Faptul că „Tu eşti nenăscut” nu este o metaforă, ci purul adevăr, dacă nu te mai identifici cu corpul.

Abia în urma iluminării, discipolul vede realitatea promisă cu proprii lui ochi. Se cutremură de intensitatea fenomenului şi constată incompatibilitatea celor două situaţii: cea de Conştiinţă pură şi cea de Conştiinţă umbrită de un ego. E ca şi cum ai vrea să pui laolaltă un punct şi infinitul. Cum să le alături, cum să le compari? Unii consideră că le este prea greu, ca oameni, să îmbine cele două stări, să le trăiască simultan. Şi renunţă la infinitatea eternitate-iubire-adevăr ca să trăiască liniştiţi în punctul lor!

EGO-UL ILUMINATULUI

EGO-UL NEGATIV