< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
eseu de Răzvan-Alexandru Petre
Sinteza interviului cu Ian McGilchrist
Teoria
evolutivă
Alte
diferenţe
Societatea preferă emisfera stângă
Adevărul
Dialog
nondualist între emisfere
Concluziile mele
Critica teoriei evolutive
Vederea bidimensională
Neuronii-oglindă – Odeh Turjman
Modulul-interpretor – Michael Gazzaniga
Ierarhia nivelurilor
Ian McGilchrist e un neurolog devenit filosof. Viziunea sa asupra celor două emisfere cerebrale lămureşte diferenţa dintre viziunea ego-ului şi cea nonduală. Deşi pare o abordare materialistă, domnul McGilchrist este profund înclinat spre spiritualitate şi nu are o viziune scientistă. Merită să vedem ce a spus în interviul acordat emisiunii UnHerd.
Dr Iain McGilchrist: We are
living in a deluded world
*
Ce se ştie despre diferenţa dintre emisferele cerebrale?
Păi, există mitul că emisfera stângă este cam plictisitoare, dar de încredere, ca un contabil conştiincios. Ţine bine socotelile, dar nu prea e un tip de gaşcă. Iar emisfera dreaptă este tipul ăla aiurit, pasional şi creativ. Însă nu e deloc corect să le privim în felul acesta.
Cercetările au început cu procedurile medicale prin care cele două emisfere au fost separate funcţional.
Există o snop de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere, numit corpus callosum (corpul calos). În cazul bolnavilor de epilepsie netratabilă, secţionarea sa completă i-a făcut să reziste la atacurile de epilepsie. Dacă apărea o furtună electrică într-una din emisfere, ea nu se mai răspândea şi la cealaltă, astfel că pacientul putea rămâne conştient şi să-şi vadă de treburi.
Au urmat multe alte experimente interesante cu aceşti „preţioşi” pacienţi corpus-callosotomizaţi. Medicul se putea adresa doar uneia dintre emisfere sau celeilalte. Iar pe această bază au apărut tot felul de mituri ştiinţifice cum sunt cele menţionate la început. Dar în anii ‘70, ‘80, ‘90 experimentele au continuat şi s-a descoperit că aceste clişee erau greşite. Aşa că savanţii s-au cam dezumflat, ceea ce a fost la fel de grăbit şi dogmatic.
*
În primul rând, funcţia principală a creierului este de a face conexiuni. Există miliarde de neuroni conectaţi, iar puterea creierului constă în aceste conexiuni. Dar oare de ce natura ne-a înzestrat cu această gigantică reţea, având însă la mijloc doar o mică conexiune între emisfere?
În al doilea rând, creierul este asimetric, fiecare emisferă având propriul său specific. Oare de ce? Cutia craniană nu este asimetrică, deci de ce ar fi creierul?
În al treilea rând, acest corp calos, în cel puţin jumătate din timp, transmite mesaje celeilalte emisfere de genul „Tu nu te băga, mă ocup eu de asta”. Deci mai mult inhibă comunicarea decât o facilitează.
Deci acestea ar fi nişte întrebări...
*
Apoi, cercetările de neuroştiinţă au stabilit că există diferenţe semnificative între emisfere, dar nu conform acelei scheme simpliste (că stânga s-ar ocupa de raţiune şi limbaj, iar dreapta, de emoţii şi imagini). Amândouă emisferele se ocupă de toate acestea, dar într-un mod diferit. Ceea ce este foarte important. Amândouă contribuie la raţiune şi limbaj şi emoţii. Emisfera stângă nu este detaşată şi rece, ci este înclinată către furie şi agresiune, nu-i deloc calmă. De asemenea, tinde să sară la concluzii mai repede decât emisfera dreaptă. Aceasta din urmă a fost poreclită „avocatul diavolului”.
Emisfera stângă este menţionată în literatura spirituală ca „mintea maimuţă”. Se grăbeşte să verbalizeze, să judece lucrurile, în loc să le permită să se exprime şi să se manifeste pe de-a-ntregul.
*
La majoritatea dreptacilor, limbajul şi vorbirea se datorează 97% emisferei stângi. La stângaci, procentul e doar de 60% în stânga, iar restul în dreapta. Dar asta nu semnifică mare lucru.
Pentru a articula nişte idei în cuvinte e nevoie de un anumit grad de analiză şi categorizare. Dar lucrurile cu adevărat importante în viaţă sunt inefabile: divinul, iubirea, muzica, frumuseţea – toate acestea devin extrem de limitate prin limbaj, cu excepţia poeziei. Prin poezie, limbajul se subminează, se păcăleşte singur, ea depinde mult de emisfera dreaptă, necesitând metafore, nuanţe şi asocieri de idei etc, la care emisfera stângă nu se prea pricepe.
În general, creativitatea depinde de abilitatea de a aduna şi menţine mai multe lucruri împreună care nu par a avea multe în comun.
Emisfera stângă vrea să ştie „ce este asta”. Iar omul creativ nu spune „a, înţeleg ce este asta”, fiindcă de îndată ce o faci, ai trântit-o în cutia emisferei stângi, cu o etichetă pe ea. Trebuie să te abţii şi să laşi lucrurile să curgă şi abia atunci devine un poem adevărat, nu doar nişte versuri, acolo.
(NB: Vezi şi poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga)
< Sus >
Cercetările au arătat că cele două abordări au legătură cu tipul de atenţie. Dacă eşti atent într-un fel, vezi ceva. Dacă eşti atent în alt fel, vezi altceva. Deci atenţia modelează lumea pe care o percepem, iar aceste două tipuri de atenţie au apărut dintr-un important motiv evolutiv.
Nu numai creierul uman este asimetric. Toate creierele creaturilor, păsări, reptile, amfibieni, insecte, toate au ganglioni nervoşi sau creiere care sunt distincte, stânga şi dreapta, şi asimetrice. Până şi cel mai vechi organism dispărut acum 700 de milioane de ani, nematostella vectensis, are o reţea neuronală asimetrică.
Deci ce anume solicită această asimetrie?
Dilema pe care trebuie să o rezolve fiecare creatură: cum să fac să mă hrănesc fără a deveni eu hrană pentru altcineva...
Creatura trebuie să fie capabilă să găsească o ţintă, pe care să o urmărească foarte exact, iar pentru aceasta are nevoie de o atenţie focalizată, dar de scurtă durată. Căci mai are nevoie şi de o atenţie distributivă, ca să poată vedea şi prădătorul care-i dă târcoale sau partenerul sau progeniturile care au nevoie să fie hrănite.
Prin urmare, a fost nevoie de două centre de atenţie. Emisfera stângă foloseşte un fascicul de atenţie îngust, ca să vadă clar prada. Ea are abilitatea de a apuca şi controlează mâna dreaptă, motiv pentru care majoritatea dintre noi suntem dreptaci.
În schimb, emisfera dreaptă are o vigilenţă largă, deschisă, menţinută permanent, care urmăreşte totul fără prejudecăţi.
Deci, pe de o parte, emisfera stângă produce o lume de mici fragmente care nu par a fi conectate unul cu celălalt, extrase din context, abstractizate, care devin exemple fixe într-o categorie de obiecte. „A, ştiu, e unul din acele lucruri gustoase, aşa că-l voi mânca”.
În schimb, cu emisfera dreaptă vedem că nimic nu este complet separat de orice altceva, că toate lucrurile sunt interconectate, că totul, mai degrabă, curge şi se schimbă, nu e deloc fix şi static. Că totul este ce este datorită contextului. Indivizii sunt unici, sunt nişte persoane distincte.
Emisfera dreaptă vede unicitatea, pe când cea stângă vede doar ceva de care se poate folosi.
< Sus >
Pentru emisfera stângă, lumea este lipsită de viaţă, pe când, pentru cea dreaptă, este o lume animată. La ora actuală, se poate dezactiva temporar una din emisfere la modul experimental, fără dureri, şi se poate remarca faptul că emisfera stângă vede lucrurile vii ca pe nişte mecanisme. Când funcţionează emisfera dreaptă singură, ea vede lucrurile considerate, de obicei, neanimate ca fiind vii. Soarele este viu, se mişcă prin ceruri, dă căldură etc.
Şi încă o diferenţă, pentru emisfera dreaptă lucrurile devin prezente treptat. Lucrurile nu sunt statice, ci pe măsură ce le oferim atenţie, ele se întâmplă pentru noi. Dar asta nu înseamnă că mintea noastră inventează totul. Nu e chiar aşa de simplu, la fel cum nu e adevărat nici că lumea exterioară există la modul complet pasiv. Există o relaţie între minte şi lume, o permanentă construcţie. Emisfera dreaptă e conştientă de asta şi „pune umărul” la asta. (NB. Poate de aceea spunea Isus „Celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua.”)
Cea stângă vede doar re-prezentări, care înseamnă literalmente „prezente iarăşi”, adică după ce lucrurile nu mai sunt prezente.
*
Emisfera dreaptă este lumea reală în care trăim, iar cea stângă este o hartă, o schemă, o diagramă, o teorie, ceva în doar două dimensiuni. Şi nu are acea bogăţie din emisfera dreaptă. Nu-i nimic greşit în asta, fiindcă orice hartă e folositoare. Iar pentru ca harta să fie utilă, ea nu trebuie să includă toate detaliile, ci doar cele esenţiale, simplificând astfel lumea.
Deci, pe de-o parte avem o lume compusă din lucruri mecanice, utile, neanimate, reductibile la părţi, abstractizate, scoase din context, moarte; iar pe de altă parte, avem o lume care curge, complexă, vie, schimbătoare şi cu calităţi care fac ca viaţa să merite a fi trăită.
Societatea noastră funcţionează predominant din emisfera stângă.
Avem încredere în sistematizări, raţionalizări şi că, dacă am avea puţin mai multă putere (care e raţiunea de a fi a emisferei stângi – să apuce, să obţină), dacă am putea manipula ceva mai mult, am putea rezolva totul. Dar, în acelaşi timp, asta produce atâtea încurcături şi necazuri în lume. Distrugem natura şi chiar umanitatea. Ceea ce este un efect trist al acestei emisfere stângi „atotcunoscătoare”.
Unul din motivele pentru care ea a devenit atât de căutată şi potentă este că te poate îmbogăţi. Cu ea apuci şi obţii, e simplu şi direct. Un alt motiv este că prezintă o logică simplă şi la obiect: dacă faci asta, te va conduce la aia.
În schimb, emisfera dreaptă vede totul ca pe un sistem complex, care înseamnă altceva decât complicat. Un avion este un sistem complicat, dar nu şi complex. Un sistem complex este acela care este imprevizibil. Nu este dezordonat, dar nu este nici determinist, nu poţi spune că, dacă faci A, vei ajunge la B, care te va conduce la C.
Există viziuni mai adevărate decât altele. Dar nu că ar exista acolo ceva pe care trebuie să-l prindem cu un lanţ al raţiunii. Ci e ceva spre care trebuie să ne croim drum şi atunci devine tot mai viu, mai real. Este o reacţie la o relaţie. Dar nu poţi fi niciodată absolut sigur de nimic, ci doar te apropii de adevăr.
Nu există reguli de a defini ce este exact adevărat. Noi idolatrizăm regulile şi procedurile şi credem că, dacă ele nu există pentru ceva, atunci acel ceva nu e real. Numai că niciun lucru real nu poate fi redus la proceduri.
Emisfera stângă vrea să aibă certitudini. Logicianul Wittgenstein a popularizat o imagine care înfăţişează o raţă sau un iepure, depinde de cum o priveşti.
Emisfera dreaptă le poate păstra pe amândouă, pe când cea stângă nu poate: ori este o raţă, ori este un iepure. Are nevoie de ordine, o gândire în alb şi negru, dogmatică, nenuanţată, cu o sete de certitudini. În schimb, emisfera dreaptă e un fel de avocat al diavolului, spunând „da, dar poate că nu, haide să privim şi din alt punct de vedere”.
*
Dacă urmăreşti stăruitor adevărul, la un anumit nivel al realităţii vei ajunge să te contrazici. E ceea ce se numeşte „coincidenţa opuselor”. Dacă te îndepărtezi prea mult într-o direcţie, începi să constaţi că te apropii de lucrul de care sperai să scapi. Chinezii au, în teoria lor yin-yang, aceeaşi idee, anume că extremul yin se transformă în yang şi extremul yang se transformă în yin.
*
Anumite aspecte din cultura noastră astăzi vociferează iraţional, dogmatic, orgolios: „Numai aşa e corect, iar oricine spune altfel greşeşte”. (apropo de doctrina woke, dar şi altele). Exact aşa îi place emisferei stângi, ca totul că fie ordonat, în alb şi negru. Însă emisfera dreaptă vede nuanţele, gradaţiile, binele şi răul din aproape orice.
*
Postmodernismul se reduce la a spune că „nu există nimic, totul e invenţia noastră, prin urmare, nimic nu contează”. Adevărul este că nici nu inventăm noi totul, dar nu e adevărat nici că nu avem nicio contribuţie. Primul este un idealism naiv, celălalt este un realism naiv. De fapt, este o relaţie, asta face conştiinţa noastră când se află în faţa unei experienţe, intră într-o relaţie.
*
Orice religie care susţine certitudini este o dogmă, o doctrină. Marii gânditori teologi şi misticii au subliniat că nu există doar un singur mod de a gândi la Sacru sau de a-L realiza sau de a-L percepe. Fiecare trebuie să-şi croiască propriul său drum într-acolo.
*
Ascultarea muzicii este o experienţa intuitivă. La majoritatea ascultătorilor care nu sunt muzicieni profesionişti, muzica este receptată cu emisfera dreaptă, adică melodia şi armonia. Emisfera stângă se pricepe oarecum la ritm, dar ritmurile complexe, sincopate sunt mai bine procesate tot de emisfera dreaptă.
Dar există comunicare între cele două emisfere, nu există o rupere radicală între ele. Însă fiecare emisferă are propria sa personalitate şi preferinţe, fără îndoială.
Dreapta vede că „Totul este viu, lumea e insăşi Viaţa. Totul e viu, e întreg, totul doar se întâmplă. Nimeni nu moare, fiindcă nimeni nu a fost născut.” Nu împarte în sine şi ceilalţi.
Stânga divide, separă, măsoară, vede lumea ca o hartă, ca reprezentări, îi scapă întregul, dă atenţie dualităţii. E un mod de a supravieţui.
Când creierul se înclină tare spre dreapta, şi apare brusc viziunea nondualităţii, nimic nu e separat, eul nu există.
În schimb, din emisfera stângă e imposibil să înţelegi ce vrea să spună un nondualist când afirmă că „totul este Acasă”.
- Totul e o energie fără limite.
- Ba nu, eu văd obiecte, lucruri.
- Nu există nimeni care priveşte.
- Ba nu, eu sunt eu şi cu siguranţă că văd nişte lucruri.
- Totul e iubire necondiţionată. Există doar Asta.
- Ba nu, e asta şi încă multe alte lucruri, fără legătură cu iubirea.
- Nu se întâmplă nimic.
- Pe naiba, nu! ba sigur că se întâmplă multe.
În concluzie, o discuţie despre nondualitate este ca o secţionare a corpului calos, punând apoi emisferele să se contrazică degeaba.
SURSA: Ideile de
mai sus provin din interviul :
Dr Iain McGilchrist: We are
living in a deluded world
< Sus >
Descoperirile şi concluziile filosofice ale savantului Ian McGilchrist ne ajută să privim mai cu detaşare, mai relaxaţi „conflictul” dintre ego şi Sine, sau dintre viziunea dualistă şi cea holistică, nondualistă. O putem privi ca disputa naturală dintre cele două emisfere.
Se poate întâmpla, la un moment dat, ca emisfera dreaptă să preia controlul total asupra fiinţei, caz în care se numeşte trezire nonduală sau iluminare. Domnul McGilchrist (ca şi U.G.Krishnamurti, dar în alt context) consideră că are o cauză biologică, cerebrală şi că nu ar fi un fenomen spiritual, metafizic.
(Schizofrenia, dimpotrivă, ar fi un caz în care emisfera stângă funcţionează excesiv, iar cea dreaptă nu este deloc ascultată, ceea ce conduce la iluzii şi halucinaţii.)
Totuşi, deşi ne aduce o relativă linişte şi relaxare, această teorie nu acoperă nici pe departe întreg domeniul spiritual. Putem însă afirma că, atâta vreme cât deţinem un creier, deci suntem fiinţe vii, viziunea noastră despre lume va fi o combinaţie între dualismul reducţionist al emisferei stângi şi nondualismul holistic al emisferei drepte. Nu putem şti cum vede lumea o fiinţă imaterială (spirit, înger, duh, fantomă etc.).
Deci, faptul că avem un creier uman ne oferă o deschidere imensă, o licărire a nemuririi şi infinitului şi unităţii tuturor lucrurilor, dar ne şi limitează percepţia şi înţelegerea. Dacă n-am fi avut acest minunat creier, n-am fi ajuns niciodată să spunem că corpul e doar o aparenţă, o iluzie... Ce mai paradox!
*
Din perspectivă nondualistă, am putea spune că, totul fiind UNA, era normal să apară şi o diferenţiere biologică, materială, între viziunea dualistă şi cea nondualistă. Şi ea a luat forma de care am discutat aici. Iar acest lucru e valabil în toate privinţele.
Există o corespondenţă materială pentru orice fenomen imaterial, pe principiul holistic. De aceea, cei care cercetează materia sunt siguri că pot descoperi secretele universului. În schimb, misticii şi paranormalii spun că universul are multe niveluri ascunse de ochii materiali. Şi ei au, neîndoielnic, dreptatea lor.
După cum afirmă chiar domnul Ian McGilchrist, primatele au mai mulţi neuroni inhibitori decât orice alt mamifer, iar oamenii au cei mai mulţi neuroni inhibitori (funcţia corpului calos), cam 19% din totalul lor. Aceasta vine, cumva, în întâmpinarea următoarei observaţii:
Cercetările de etologie au arătat că numai primatele (urangutani, cimpanezei, gorile) şi delfinii, orcile, elefanţii se pot recunoaşte individual în oglindă, atestând astfel că au o conştiinţă-de-sine. Nici măcar toate exemplarele din aceste specii nu au această capacitate, ci doar cele mature.
Deci, apariţia eu-lui conştient survine târziu în evoluţie, nicidecum odată cu diferenţierea emisferelor cerebrale. Eul NU este un efect al nevoii de a apuca prada; şi nu se limitează la emisfera stângă.
Mai degrabă, dacă vrem să fim fideli teoriei, eul ar fi un efect al înmulţirii numărului de neuroni inhibitori (ai comunicării dintre emisfere) la speciile cele mai avansate.
Asta ar fi o primă incoerenţă a teoriei domnului Ian McGilchrist.
*
A doua problemă apare când comparăm această teorie cu alte descoperiri ale neuroştiinţei (vezi articolul „Neuroştiinţele şi nondualitatea”), care pun apariţia eu-lui pe seama Reţelei Neuronale Implicite (Default Network), care însă nu e localizată numai într-o anumită emisferă. Prin urmare, deşi concluzia pare identică – anume că eul are o bază neuronală – totuşi, cele două teorii nu se confirmă reciproc.
*
A treia problemă rezultă din comparaţia nepotrivită dintre un pacient supus la corpus callosotomie şi un iluminat. În primul caz, s-au raportat comportamente ciudate, de genul, omul îşi încheia nasturii de la cămaşă cu o mână şi, imediat, cealaltă mână venea în urmă şi îi descheia!!! E doar un exemplu de inexistenţă a unui centru decizional unitar. Acest lucru nu se întâmplă în cazul iluminaţilor, care au un comportament absolut normal (fiindcă nu sunt lobotomizaţi!).
Sindromul Balint este o afecţiune rară care face pacienţii să vadă lumea ca pe o serie de imagini bidimensionale, ca şi cum ar privi un ecran plat. Sindromul Balint este cauzat de leziuni în zonele parieto-occipitale ale creierului, care sunt responsabile pentru integrarea informaţiilor vizuale şi spaţiale.
Ceea ce apare pe retină nu este ceea ce vede creierul. Pe lângă faptul că integrează imaginea provenită din cei doi ochi (stereoscopia) şi ne oferă astfel adâncimea de câmp (tridimensionalitatea), creierul completează uneori informaţiile vizuale lipsă şi măreşte contrastul imaginii, făcându-ne astfel să credem că ceea ce vedem este absolut real. Asta face parte din opera naturii de a construi realitatea, ba chiar de a o simula.
Iluminaţii relatează că, uneori, ei văd realitatea ca pe un desen animat, adică bidimensional. Dar desigur, asta nu înseamnă că ei suferă de sindromul Balint! Este doar o percepţie trecătoare sau chiar simultană cu vederea normală, care însă are, probabil, rolul de a întări senzaţia că realitatea din faţa ochilor este iluzorie. Este (apărând în adâncime) şi nu este (apărând plată, ca pe un ecran).
Prin urmare, este un ecou în creier al unei trăiri rafinate, profunde, de pe un nivel subtil. Afirmaţia abstract-filosofică „lumea e un vis, o iluzie, un film de desene animate”, devine o percepţie vizuală concretă. Observăm şi în acest caz că iluminarea nu este produsă de fenomene cerebrale, dar, cu siguranţă, se reflectă în funcţionarea creierului; pentru că totul este unitar, nu există experienţe separate, adică doar trăiri subtile fără corespondent în grosier. Orice trăire se manifestă pe toate planurile. Cauza iluminării nu este în creier, dar ea poate fi detectată măsurând parametrii cranieni.
*
Alt exemplu. Prima trezire nonduală te umple de extaz, o prea-fericire care poate dura luni de zile. Atunci creierul secretă hormonii fericirii (endorfine, dopamină, serotonină) în cantităţi uriaşe.
Dar cu timpul, trăirea se estompează şi omul revine la un relativ normal. Păstrează o „beatitudine mocnită”, adică la un nivel mai uşor de integrat în viaţa obişnuită. Iar asta se datorează scăderii cantităţii respectivilor hormoni.
E adevărat deci că creierul provoacă fericirea, dar cine provoacă creierul?
< Sus >
Iată însă că Odeh Turjman (muzician de profesie, dar în urma unei treziri spirituale recursive, devenit şi pasionat cercetător în neuroştiinţă) a găsit legătura dintre Reţeaua Neuronală Implicită şi „sistemul neuronilor-oglindă” sau SNO.
În emisfera stângă există un SNO care învaţă cum să vorbească – prin imitaţie (de aici şi numele de neuroni oglindă sau ecou) – apoi să recunoască propria voce, iar în final, ea devine acea voce internă care ne vorbeşte mereu în cap, numită „eu”. Noi nu înţelegem ce spun ceilalţi decât trecându-le mesajul prin propria noastră voce internă. Deci nu ne recunoaştem decât propria voce, indiferent ce vorbesc ei.
SNO colaborează cu Reţeaua Implicită pentru a readuce amintiri senzoriale, astfel că apare un alt aspect al ego-ului, cel care ne face să „ştim” sau să recunoaştem conştient ce anume percepem.
Deci există două aspecte ale eu-lui uman: primul este conştiinţa-de-sine pre-reflexivă sau subiectul cunoscător, iar al doilea este conştiinţa-de-sine reflexivă sau obiectele cunoscute. Aceste două aspecte sunt clar diferenţiate la nivel cerebral. Primul aspect este vocea internă, identitatea de sine. Al doilea aspect este eul gânditor, care pune etichetele şi ne umple capul cu un şir interminabil de gânduri despre ele.
Toată această cercetare plină de ipoteze a domnului Turjman duce în final la concluzia că Sinele Real nu este decât un alt SNO din emisfera dreaptă, care e responsabil cu recunoaşterea propriei feţe, după ce, iniţial, a învăţat să recunoască feţele altor persoane. Se ştie că copiii mici nu se pot recunoaşte în oglindă, fiindcă abia învaţă să recunoască alte figuri umane şi nu şi-au interiorizat propria faţă.
Când SNO din emisfera stângă este disfuncţional, deci ego-ul moare (dispărând vocea internă şi gândurile auto-referenţiale, precum şi toate etichetele), rămâne sentimentul Prezenţei, Martorului, precum şi a prospeţimii percepţiei, oferit de SNO din emisfera dreaptă. Vidul lăsat în urmă de dispariţia ego-ului este simţit simultan cu rămânerea în prezentul continuu (în afara timpului), de unde i s-a dat numele de Conştiinţă Pură.
Atenţie! acest „martor” este însă considerat de alţi experţi spirituali tot un eu, dar mai subtil, care trebuie şi el depăşit!
Încă o dată atenţie! Experţii în sănătate mentală spun că dezidentificarea de vocea internă nu duce la „eliberarea de minte”, ci la halucinaţii verbal-auditive, pe care nu le mai putem controla.
Asta arată că nu vorbim de aceleaşi lucruri şi că am ajuns într-o confuzie şi mai mare decât la începutul discuţiei. Lucrurile nu sunt deloc atât de simple pe cât ar vrea mintea noastră.
Odeh Turjman concluzionează: căutarea Realizării de Sine sau a Iluminării este inutilă, din cauză că nu există niciun fals sine de care să ne eliberăm şi niciun Sine Adevărat pe care să îl realizăm. Sinele fals sau ego-ul nu este o entitate sau un construct psihologic, ci un sub-produs a două sisteme neuronale care ne permit să funcţionăm inteligent în lume.
Pe de altă parte, aşa-zisul Sine Real nu e altceva decât un proces de oglindire neuronală a propriei figuri, care nu poate realiza nicio transformare de niciun fel. Prin urmare, momeala Realizării de Sine îl conduce pe căutătorul spiritual într-un cerc vicios, în care experienţele iluzorii ale Sinelui Real şi falsului sine se întăresc reciproc.
< Sus >
«Emisfera dreaptă este specializată în recunoaşterea feţelor umane, focalizarea atenţiei şi diferenţierea percepţiilor. Emisfera stângă este intelectualul, specializat în limbaj, vorbire şi comportament inteligent. Emisfera dreaptă are propria sa viaţă mentală bogată, însă diferită de cea stângă.» ~ Michael Gazzaniga, savant, profesor implicat direct în studiile de neuroştiinţă
Progresul cercetărilor de neuroştiinţă a dezvăluit că există mai multe module/conştiinţe în cadrul fiecărei emisfere.
Unul din module (modulul interpretor) din emisfera stângă găseşte întotdeauna motivaţii la deciziile luate „intuitiv” de emisfera dreaptă, chiar dacă explicaţiile nu au legătură cu realitatea. Acest modul se pare că ne conduce gândurile, justificându-ne deciziile care apar, de fapt, „de aiurea”. Chiar dacă nu acest modul a creat eul mental, totuşi, îl întăreşte cu fiecare justificare raţională (numită „raţionalizare” în psihologie) a alegerilor venite din „inconştient” prin emisfera dreaptă.
(Eul se mândreşte cu capacitatea sa raţională. Dacă nu-i mai oferim prilejuri de a se mândri, îşi va diminua aplombul cu care se afirmă mereu. Umilinţa, smerenia îi diminuează forţa eu-lui, chiar dacă nu îl pot dizolva complet, rămânând în stand-by.)
De fiecare dată când vrem să găsim o raţiune la un fapt sau eveniment sau alegere etc., dar nu avem suficiente informaţii, atunci intră în funcţiune modulul interpretor, care ne serveşte pe tavă o posibilă explicaţie (dar care este, foarte probabil, o simplă fabulaţie).
Singura noastră şansă de a ajunge la o explicaţie mai apropiată de adevăr este să fim serviţi mai prompt şi ferm de raţiunea divină (adică cea corect-intuitivă).
Prin urmare, modulul interpretor din emisfera stângă este intens utilizat în domeniile mai imprecise, cu puţine informaţii clare şi uşor verificabile, cum ar fi filosofia, religia, spiritualitatea, neuroştiinţa. 😃
*
Există mai multe astfel de module în creier (numite în psihologie sub-personalităţi). Fiecare ia propriile decizii, nu se ştie cum şi de ce. Oricum, prin scanările fMRI s-a aflat că decizia e luată de creier înainte de a deveni noi conştienţi de ea. Deci, când spunem „Iată ce decid!”, decizia era deja luată cu câteva fracţiuni de secundă sau chiar secunde înainte.
De aceea, nu trebuie să ne legăm identitatea personală, conştientă, de gândurile pe care le avem. E greu să-ţi schimbi ideile când le legi de identitatea ta profundă, şi atunci devii rigid în gândire, rob al obişnuinţelor.
Apoi, nu e cazul nici să ne tot justificăm deciziile, raţionalizându-le. De pildă, rănim verbal pe cineva, ne pare rău, dar apoi intră modulul interpretor pe fir: „te simţi rău şi asta are legătură cu acel tip; înseamnă că tipul trebuie să fi făcut ceva rău”. Şi aşa sfârşeşti prin a avea resentimente, ciudă, ostilitate faţă de persoana pe care tu ai rănit-o! E o nebunie, dar o facem aproape toţi. Mereu ne justificăm comportamentele şi viciile sub pretextul confortului sau protecţiei etc.
Sursa de inspiraţie:
The
Surgery That Proved There Is No Free Will
< Sus >
Voi pleca tot de la o afirmaţie a domnului Michael Gazzaniga:
«Indiferent de cum funcţionează creierul la nivelul său biologic, există un nivel superior, al interacţiunilor sociale. Iar la acel nivel, suntem responsabili, nu putem da vina pe biologie sau pe forţe inconştiente care ne conduc comportamentul. Astfel de argumente nu au greutate în sălile de tribunal.»
În comunitatea ştiinţifică are loc o dezbatere despre cum anume apare un nivel superior dintr-unul inferior. Filosofii şi savanţii s-au împărţit în două tabere. Unii spun că, pe baza legilor ce guvernează un nivel, am putea deduce cum va arăta următorul nivel care va emerge din acesta.
Un exemplu care-mi vine imediat în minte este încercarea nereuşită a lui Oparin şi a multor altor savanţi sovietici de a demonstra că viaţa nu are nevoie de un Creator şi că este suficient să pui laolaltă o grămadă de molecule organice în condiţii optime de temperatură, umiditate şi presiune, ca viaţa să se autocreeze din această „supă organică”. Bineînţeles că nimeni nu e reuşit să creeze nici măcar un proto-organism după acest algoritm... Dar mai sunt şi astăzi unii care speră.
Cealaltă tabără susţine că următorul nivel nu are legătură cu nivelul inferior, deşi se bazează pe el pentru a exista. Adică legile care îl guvernează nu pot fi deduse din legile nivelului inferior. Iar acest lucru mi se pare că este destul de evident. Legile biologice sunt total diferite de legile fizico-chimice. Legile sociale sunt total diferite de legile biologice etc.
*
O chestiune înrudită dezbătută azi în comunitatea filosofilor este problema minte-creier. Cum anume, din nişte simple sinapse neuronale, se naşte conştiinţa umană? Creierul e un mecanism închis într-o cutie întunecată şi, totuşi, aici apare conştienţa spaţiului şi timpului, a luminii şi culorilor, care pare identică la fiecare dintre noi. Cum se face trecerea de la nivelul biologic-neuronal la nivelul perceptiv-psihologic?
Iar apoi, de la nivelul psihologic individual, prin convieţuirea în societate, omul devine un fel de „neuron” într-o vastă reţea socială, care îşi generează propriile ei reguli. Ei bine, la acest nivel, liberul-arbitru este o regulă de bază, deşi la nivelul psihologic-individual nu era o miză. Omului care trăieşte în solitudine completă îi este total indiferent dacă are sau nu are liber-arbitru – nici măcar nu îi trece prin cap această noţiune.
Însă pentru a apărea senzaţia libertăţii de alegere, omul trebuie să capete în prealabil un eu sau ego. Iar acest eu apare doar la mamiferele cele mai evoluate şi doar la exemplarele mature, după cum am menţionat mai devreme. Dar numai viaţa socială complexă, aşa cum este societatea umană, pune în valoare acest eu, dându-i libertate şi responsabilitate.
Există însă un nivel şi mai înalt, care apare prin fenomenul iluminării nonduale, adică al pierderii acestui eu sau ego individual. Şi desigur, el pleacă de la nivelul anterior, deci iluminarea trebuie să se întâmple unor oameni integraţi în social. Dacă ea s-ar petrece unui solitar, fără niciun contact uman, ea nu ar avea niciun efect care să conteze.
Legile nivelului social-iluminat diferă, după cum era de aşteptat, de legile sociale comune, aşa cum le ştim astăzi. Afirmaţiile misticilor şi iluminaţilor sunt clare în acest sens: nu există niciun eu, totul e UNA, totul e legat de totul, etc. Aceasta e viziunea nondualistă, care duce la nişte paradoxuri ce năucesc mintea comună. Şi, desigur, ar fi contraproductiv să întrebăm, de pe nivelul inferior social, „dar cum ar merge înainte societatea dacă am fi cu toţii iluminaţi?”. Am ajunge imediat la răspunsuri utopice.
Asta ar fi, prin analogie, la fel ca şi cârcoteala unor bieţi atomi înghesuiţi de forţele electromagnetice, care s-ar întreba, zeflemitori, cum ar fi posibil să existe nişte organisme de milioane de ori mai mari şi mai complexe, care să se menţină sub forma unei structuri vii, ba să facă şi progenituri similare?!? Parcă îi şi aud: «Energie cheltuită degeaba. Uite ce frumos e organizată lumea complexă a atomilor, doar pe baza forţelor electromagnetice...! Ce folos are să mai apară şi „viaţa” asta super-complexă?! O bătaie de cap inutilă... Eu rămân ce-am fost mereu: un atom fidel lumii atomilor.» 😃
Răzvan A. Petre
21 decembrie 2024
< Sus >