< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Capitole:
Şase stadii ale Trezirii | Avertismente pentru căutătorii spirituali | Cu maestru sau fără? | Cu efort sau fără? | Ca să găseşti iluminarea, caut-o cu lumânarea! | Relatări ale unor episoade iluminatorii
Spiritualitatea are câteva repere generale, pe care le voi reprezenta grafic mai jos. Ea începe chiar cu 1) starea „nespirituală” a omului obişnuit, prin care absolut toţi trecem.
Apoi, după ce omul îşi dă seama că prilejurile de bucurie oferite de lume sunt trecătoare şi de mică intensitate, el caută adevărata fericire. Şi descoperă 2) învăţăturile spirituale sau trăirile paranormale, care îi deschid un orizont vast, necunoscut înainte.
Un moment important este 3) Iluminarea sau trezirea spirituală. După această revelaţie, conştiinţa umană revine la poziţia sa de supraveghetor al minţii şi are cel puţin două opţiuni: fie se opreşte din progresul spiritual, speriată de amploarea transformărilor, fie continuă să aprofundeze apropierea de Spirit.
Un element descurajator poate fi apariţia 4) „nopţii negre a sufletului”, adică o disperare adâncă, cauzată de perceperea exagerată a propriilor defecte. Poate că ele sunt exagerate tocmai de comparaţia cu perfecţiunea percepută în experienţa de vârf a iluminării. Cea mai bună scăpare este să continui practica ta spirituală, oricare ar fi ea, şi să-ţi păstrezi luciditatea şi detaşarea.
Mici dezamăgiri spirituale vor surveni la tot pasul. În funcţie de optica de moment, le vei percepe fie ca şi cum Dumnezeu nu-ţi dă ceea ce credeai că meriţi; fie ca o expresie a neputinţei tale de a te ridica la înălţimea idealului pe care l-ai ales. Astfel de poticniri sunt inevitabile, căci alchimia transformării interioare trebuie să decapeze straturi groase de obiceiuri mentale, adunate de mulţi ani (ego-ul). Acest lucru va dura ceva timp şi numai perseverenţa poate garanta succesul.
În final, va apare 5) eliberarea definitivă de ego şi poveştile sale. E vorba de o perfectă comunicare dintre Spirit şi om. Apoi, e vorba de Trezirea conştiinţei umane la adevăratul său potenţial divin, precum şi detaşarea de obsesiile minţii.
Totuşi, „anatomic”, conştinţa umană va continua să rămână în corp pe timpul somnului când Spiritul se aventurează în lumea astrală, a spiritelor. Unirea definitivă dintre suflet şi Spirit va surveni abia după moartea trupului, dar până atunci, fiecare îşi va vedea de sarcinile proprii. Desigur, deoarece comunicarea dintre Spirit şi suflet este perfectă, vehiculul uman va exprima perfect dorinţele Spiritului său – ceea ce este o performanţă ideală pentru această încarnare...
«Ideea că toate Trezirile sunt la fel este ridicolă. Nu toate Trezirile au aceeaşi profunzime. Pot varia enorm. Dar a atinge chiar puţin din Realitate înseamnă, totuşi, a atinge Realitatea. Să nu subestimăm importanţa oricărui nivel de Trezire. De fapt, orice grad de Trezire este extraordinar. Are o valoare incredibilă.» (Adyashanti)
< Sus >
Un iluminat american (J.C. Lemay) a creionat harta procesului numit “trezire spirituală” în felul următor:
Stadiul 1. Există doar zgomot mental, vârtejul şi neliniştea identificării cu trupul. Organismul uman este condus de inconştient, din cauza condiţionărilor şi autocentrării existente în mintea care gândeşte compulsiv.
Stadiul 2. Începi să observi, să fii martor al minţii. Observarea este deja o fază mai liniştită. Apare o distanţă între observator şi mintea psihologică. În acest stadiu începe călătoria către Fiinţa pură sau Tăcere.
Stadiul 3. Atenţia se retrage tot mai mult de la zgomotul minţii şi se întoarce către sine. Învăţăm să ne adâncim tot mai mult în interior, să ne abandonăm, să ne eliberăm de zgomotul minţii, acel mic “eu” psihologic.
Stadiul 4. Începem să avem, când şi când, experienţa liniştii pure. Fiinţa pură rămâne în sine, nu mai există un “eu” şi nici mintea autocentrată. Totuşi, rămâne o subtilă dualitate, în care liniştea pură (sau fiinţarea pură) pare a fi experimentată de "cineva". Există conştiinţa stării pure sau tăcerea. Se simte pace, neclintire, odihnă, totalitate, unificare. Dar încă nu e de ajuns.
Stadiul 5. Continuăm să ne scufundăm. Ne afundăm tot mai mult în tăcere, lăsându-ne la o parte conştiinţa de sine şi orice fel de dualitate. Contrar celorlalte stadii, acesta este pasiv. Nu mai putem spune că “eliberăm” sau că ne “retragem”, pentru că nu mai există acum niciun agent capabil de a “face” aceasta. Doar ne abţinem de a ne agăţa de ceea ce a rămas, de fiinţă, conştiinţă, atenţie, linişte, pace, odihnă, totalitate. Iar eliberarea se petrece de la sine.
Stadiul 6. Aici nu putem descrie nimic. A rămas doar liniştea (ca să-i dăm un nume), dar fără conceptul de linişte, fără cineva care o experimentează, fără a fi o experienţă, fără vreo conştiinţă a ei. Aceasta este starea originală absolută dinainte de fiinţă sau non-fiinţă, dinainte de dualitate şi non-dualitate. Aici chiar şi sentimentul de “Eu” se întoarce la sursa lui.
Aceste 6 stadii indică şi cum se rafinează “efortul omenesc”. Stadiul 1 este fără efort, în sensul că este aproape în întregime automat şi condiţionat. Încă nu se depune niciun efort pentru eliberare. Stadiul 2 este stadiul efortului în forţă. Apoi, acesta se rafinează progresiv de-a lungul stadiilor 3, 4, 5. Şi devine atât de subtil, încât devine lipsit de efort în stadiile 5 şi 6.
Desigur, nu e totul chiar atât de liniar. Am putea fi încă în stadiul 2, dar să avem sclipiri din stadiul 4 sau chiar intuiţii din stadiile 5 şi 6. În acest moment, căutătorii care merg pe cont propriu (neavând un învăţător sau maestru spiritual) deseori se păcălesc singuri, clamând pe baza acestor scurte intuiţii că “Eu sunt lipsa de efort”. Acesta este un truc al minţii egotice, care te împinge să renunţi prematur la a mai depune eforturi.
Sau am putea fi destul de bine stabilizaţi în stadiul 4, dar încă să experimentăm momente de identificare cu mintea-corp specifice stadiului 1. E absolută nevoie să perseverăm în continuare.
«Trebuie să faci un imens efort ca să realizezi Sinele. E foarte uşor să te opreşti pe cale şi să recazi în ignoranţă. Trebuie să depui un efort foarte hotărât ca să rămâi pe vârf odată ce l-ai atins, dar în cele din urmă, va veni şi timpul când vei fi pe deplin stabilit în Sine. Atunci nu vei mai putea cădea. Ai atins destinaţia şi nu mai sunt necesare alte eforturi. Dar până vine acel moment, e nevoie de o practică spirituală constantă.» (Annamalai Swami)
< Sus >
Pentru a veni în ajutorul căutătorilor spirituali de tip new-age şi, mai ales, neo-advaita, iată câteva avertismente ale autorului J.C. Lemay şi motivele pentru care el şi-a lansat website-ul:
- Căutătorii subestimează şi minimalizează puterea ego-ului de a interfera, distorsiona şi corupe calea spirituală.
- Căutătorii, aproape tot timpul, bagatelizează şi chiar resping necesitatea de a manifesta efort, disciplină şi devotament pe calea lor spre „trezire”.
- Căutătorii, de cele mai multe ori, nu fac niciun progres real pe cale, nu se transformă deloc, nu au o idee clară în ce etapă se găsesc şi se cred a fi cu mult mai pregătiţi, capabili, purificaţi, maturi, serioşi şi sinceri decât sunt în realitate.
- Căutătorii, sub influenţa a nenumăraţi autodenumiţi învăţători, folosesc cuvintele „trezire” şi „iluminare” într-un mod atât de uşurel, simplist şi superficial, încât nu doar că le-au golit de esenţă, dar îi face să ia drept „trezire” orice mică înţelegere intelectuală sau vreo sclipire a adevărului ocazională şi trecătoare.
- Căutătorii deturnează conceptele spirituale şi deseori sunt prinşi în capcana vreunui „absolutism” (agăţându-se de ce cred ei că ar putea fi „adevărul ultim”) cu care-şi ung un mecanism de evitare a adevărului şi îşi neagă starea lor interioară reală. De exemplu, se complac deseori în ideea că „ego-ul” este o iluzie, dar aceasta numai pentru a-şi oferi un motiv pretins „raţional” de a nu descoperi, înfrunta şi elimina aspectele întunecate ale acestui „ego” şi umbrele naturii lor umane. (traducere din „A Spiritual Journal by Sri Clownananda - Foreword”)
Ca un ajutor suplimentar pentru căutătorii contemporani ai adevărului, autorul a creat o colecţie de citate importante ale unor mari înţelepţi: Quotes From The Source
Traducere Răzvan Petre
< Sus >
Un maestru spunea că sunt două categorii de iluminaţi: primii, care se iluminează singuri, şi ceilalţi, care se iluminează cu ajutorul unui maestru. „Dacă te-ai fi putut ilumina singur, n-ai mai fi ajuns să apelezi la mine”, spunea maestrul respectiv. E absolut logic. Există, totuşi, şi altă perspectivă.
Oare de ce, când căutăm un lucru, îl găsim tocmai în ultimul loc unde-l căutăm?!
Dacă trebuie să te iluminezi, o vei face cândva – fie singur, fie în preajma unui maestru deja iluminat. Dar nu e mai frumos să te iluminezi sub oblăduirea unui maestru?! Se creează o legătură sufletească nemuritoare, un suflet de grup, o şcoală spirituală care va avea o forţă de impact social mult mai mare decât ar fi putut-o avea fiecare iluminat de unul singur. Oamenii, ajutându-se reciproc, învaţă iubirea.
Ramana Maharishi spunea că „Maestrul exterior are rolul să trezească Maestru interior”. Dar dacă Maestrul interior, Spiritul n-ar fi deja trezit, cine te-ar împinge să cauţi un Maestru exterior? Spiritul tău te conduce treptat pe calea ta spirituală, unică. La un moment dat, îţi aduce în faţă un Guru. Acesta îţi va oferi Graţia sa.
Dar de ce nu ţi-o oferă însuşi Spiritul interior?
Se întâmplă aşa, poate, pentru că Spiritul interior este trezit, dar neputincios deocamdată. Are nevoie de ajutorul îngerilor nevăzuţi şi al unui guru fizic pentru a căpătă controlul fiinţei umane în totalitate. Acum Spiritul e ca un consilier la umbra minţii. Trebuie însă să devină prim-ministru sau preşedinte în exerciţiu. Iar mintea şi trupul să asculte toate ordinele sale.
Deci Maestrul exterior are un rol sacru de jucat, iar dacă îl joacă bine, el se apropie de Dumnezeu. Toate spiritele au ca unic scop să se apropie de Dumnezeu. Niciodată nu e de ajuns, mereu mai e o distanţă până la Perfecţiunea Ultimă. A juca desăvârşit rolul de Guru este o modalitate extraordinară pentru un spirit să se înalţe în rang. Iar Spiritul tău te aruncă în braţele Gurului şi pentru a-i oferi ocazia să te ajute.
Deci, inversând sensul frazei lui Ramana, am spune, fără a greşi, că: „Maestrul interior te împinge către Maestrul exterior pentru a-l ajuta pe acesta din urmă să se apropie şi mai mult de Absolut”.
Totuşi, nenumăraţi oameni s-au Trezit „din senin”, fără nicio pregătire, fără maestru, fără metodă, în cele mai ciudate momente şi moduri. A fost alegerea Spiritului şi a lui Dumnezeu, care întotdeauna ştie ce face.
Iată de ce, potenţialul există deja în cei "aleşi", dar iluminarea se petrece deseori alături de un maestru. Se spune că este „câmpul de forţă” al maestrului cel care te-a elevat. Cei pregătiţi nici nu au nevoie de o anumită tehnică predată de maestru, ci doar prezenţa lui este de ajuns. Totuşi, mulţi alţii stau în preajma acestuia fără a face un progres remarcabil. Deci nu e de ajuns energia maestrului, nu e de ajuns metoda predată de maestru, ci esenţial este ca discipolul să fie copt pentru marea experienţă.
< Sus >
Cât efort e nevoie să depui pe drumul spre iluminare? Prima iluminare ar putea veni prin abandonul de sine (de ego), atunci când îţi dai seama, de exemplu, că metoda folosită şi puterea ta interioară nu sunt de ajuns pentru a străpunge vălul iluziei atotputernice. Sau când eşti copleşit de necazuri şi suferinţe şi înţelegi că nu controlezi nimic în realitate. Numai Graţia divină poate debloca acel potenţial divin interior. (Vezi mărturisirea lui Craig Holliday.)
Nicio tehnică, oricât de intens practicată, nu poate ţine locul Voinţei lui Dumnezeu. Dacă ar fi existat o astfel de tehnică, s-ar fi aflat până acum. Apoi, oamenii ar fi pus-o deja în locul lui Dumnezeu. Ar fi fost logic. Din moment ce Dumnezeu era imprevizibil şi incognoscibil, iar tehnica de a atinge starea supremă era la îndemână şi da rezultate certe, tu pe cine ai fi ales?! Acesta este argumentul pentru care afirm răspicat că iluminarea depinde în primul rând de Graţie.
Sigur, este posibil ca trezirea să se producă în timpul unei tehnici oarecare. Dar nu te lăsa păcălit! Nu este datorită valorii ei intrinseci sau ca răsplată pentru osteneala ta! Chiar dacă există şi aceste merite (din punct de vedere omenesc), ele niciodată nu ar fi de ajuns în sine. Nu idolatriza o cale sau un maestru. Chiar şi cel mai mare maestru nu îţi va acorda atingerea Iluminării decât dacă este împins de Dumnezeu şi având Graţia s-o facă. Altfel, vei sta lângă el o viaţă întreagă aşteptând zadarnic.
Iată trei exemple de iluminaţi. Primul, mai tânăr, având un ego avid de distracţii, suferă la un moment dat o ridicare spectaculoasă a energiei Kundalini care, dintr-o dată, îl transformă într-un om spiritual. Al doilea, cu un ego spiritual ambiţios, exersează tenace diverse practici spirituale şi, la un moment dat, trăieşte iluminarea. Al treilea, mai bătrân, după o viaţă în care doar a studiat diverse doctrine spirituale, fiind convins de existenţa lui Dumnezeu, în final, primeşte darul iluminării când se aştepta mai puţin.
Dar fiecare iluminare are o poveste proprie, diferită de la om la om...
< Sus >
Nu eşti scutit de efort. Dacă vrei să permanentizezi şi să aprofundezi prima iluminare sau doar micile sclipiri şi intuiţii, trebuie să-ţi dai silinţa. Acum ai o motivaţie clară, ştii ce anume cauţi să păstrezi. Nu mai e o căutare vagă, o simplă credinţă în maestru sau învăţătură. Ştii ce ai avut şi s-a dus, pentru că, după prima iluminare, urmează inevitabil revenirea la starea obişnuită. Şi acum ai libertatea de a alege ce doreşti: fericirea cerească sau existenţa banală dinainte. Iar în acest moment crucial, iluminaţii se împart în ambele tabere. Vrei să trudeşti pe calea spre eliberare, spre stabilizarea în starea de iluminare 24/24? Desigur, vei mai primi şi alte forme de Graţie, dar numai dacă optezi ferm pentru a te adânci în extazul cu ochii deschişi. Iar în primele faze, mai ales, trebuie să te străduieşti constant cu tine însuţi.
Dar chiar şi înainte de prima iluminare, dacă ai luat contact cu spiritualitatea şi eşti atras ca un magnet de Dumnezeu, nu vei putea sta degeaba. Dimpotrivă, te vei arunca cu entuziasm în diverse practici, cu speranţe imense. Vei munci spiritual pentru autocunoaştere, optimizare şi autocontrol, pentru elevarea gândirii şi comportamentului, pentru disciplinarea emoţiilor şi micşorarea egocentrismului. Toate acestea înseamnă să dedici efort, timp, energie (care se numesc TAPAS în yoga).
Dacă vreun „maestru” ţi-ar sugera în acest stadiu incipient că nu trebuie să faci nimic, ci doar să aştepţi pomana cerească, înseamnă că vrea să te fraierească. Vrea ceva de la tine: supunere, cotizaţii, sponsorizări, dependenţă psihică etc. Dar nu, osteneala personală este inevitabilă chiar de la început. Studiul teoretic, dar serios al spiritualităţii, este tot un sacrificiu de timp şi energie, care va da roade mai târziu.
Totuşi, când vei înţelege că Voinţa lui Dumnezeu este suverană, atunci te vei înfiora şi te vei smeri cu adevărat. Vei pricepe că "efortul tău" e absolut nimic faţă de ceea ce vrei să obţii.
«Fără efort nu vei ajunge niciodată, iar cu efort nimeni nu a ajuns vreodată. Depune toate eforturile de care eşti capabil, pune-ţi toată energia şi sufletul în ceea ce faci, iar într-o bună zi vei putea spune: Văd că efortul nu mă poate duce nicăieri. Iar în acea zi, nu tu îl vei opri, ci efortul nu va mai fi necesar. Iar când efortul se întrerupe de la sine, atunci începe meditaţia.» (Osho)
Sadhguru spune că există multe căi de a te eleva de la nivelul lui Muladhara chakra la Ajna chakra. Dar de la Ajna la Sahasrara nu mai există nicio cale. Nondualitatea se experimentează abia la nivelul lui Sahasrara chakra. Spaţialitatea Conştiinţei se poate trăi şi la nivelul lui Ajna, dar maeştrii aflaţi pe acest nivel nu sunt cu adevărat “nonduali”, ci mai păstrează o urmă de ego. Nu e neapărat un lucru rău, dar încă se păstrează riscul unor alunecări spre devieri spirituale. Sahasrara este ultimul refugiu şi cel mai sigur.
Spiritualitatea nonduală mai este numită “calea fără cale”, fiindcă e vorba de trăirea directă a unui salt inimaginabil, deci imposibil de prognozat şi pregătit.
Din perspectiva absolutului, nu există decât El, unica Fiinţă, nu există chakre şi alte fenomene specifice relativului. Totuşi, în lumea relativului, experienţa non-duală nu e posibilă fără activarea lui Sahasrara chakra, în diverse grade: de la simpla înţelegere teoretică a noţiunilor non-duale, apoi primele sclipiri de trezire, până la stadiul de stabilizare în iluminare (eliberarea).
Aş mai adăuga următoarele argumente de ce se numeşte “calea fără cale”:
- Te poţi trezi dacă tu cauţi sau nu cauţi iluminarea spirituală.
- Te poţi trezi urmând o cale spirituală sau doar urmându-ţi propria intuiţie, dar cu aspiraţie.
- Te poţi trezi având un maestru sau neavând niciunul.
- Te poţi trezi în timpul unei tehnici spirituale sau în cu totul alt moment nepremeditat.
- Te poţi trezi cu ajutorul lui Kundalini sau fără ajutorul lui Kundalini.
Trezirea însăşi caută să se trezează în timp ce are o experienţă într-un corp uman (agregat biologic). De la acest paradox primordial apar nenumărate alte ciudăţenii. Ceea ce apare drept contradicţie în lumea fenomenelor relative este normalitate în lumea absolutului. Şi invers: lumea relativă este o ciudăţenie (vis, iluzie etc.) când e privită din poziţia absolutului. Dar numai aşa poate lumea creată funcţiona separat de Cauza Primă.
De aceea, când toţi oamenii se vor ilumina, ar mai putea exista lumea la fel ca astăzi? Atunci Pământul va fi translatat într-o dimensiune superioară (eterică). Mai exact, populaţia iluminată va fi translatată în Noul Pământ, iar cei rămaşi la vechiul mod de funcţionare vor rămâne în dimensiunea actuală. (Vezi amănunte în articolul "Viitorul omenirii în date".)
< Sus >
Într-o zi de toamnă, Wendy Rose-Neill lucra în grădina ei din Buckinghamshire. Cu toate că este de profesie psihiatru şi redactor la o publicaţie medicală, având pe deplin capacitatea de a comunica, Wendy a putut relata cu foarte mare dificultate cele trăite.
«Grădinăritul a fost întotdeauna o activitate odihnitoare, iar eu în aceea zi eram într-o dispoziţie contemplativă. Îmi amintesc că, treptat, am devenit cât se poate de conştientă de tot ceea ce mă înconjura: cântecul păsărilor, foşnetul frunzelor, adierea vântului care îmi mângâia pielea, mireasma ierbii şi a florilor. Am simţit o nevoie bruscă de a mă aşeza în iarbă, cu faţa în jos şi, în timp ce mă aşezam, mă simţeam străbătută de un fluid energetic, ca şi cum aş fi devenit parte din pământul de sub mine. Senzaţia de separare faţă de tot ceea ce mă înconjura începuse să se estompeze. În chip straniu, eram împletită cu pământul, într-o unitate totală, ca şi cum aş fi fost alcătuită din el şi el din mine. Am devenit conştientă de firele de iarbă care îmi atingeau faţa sau îmi răsăreau printre degete; mă simţeam copleşită de o forţă ce parcă pătrundea în cea mai intimă parte a fiinţei mele.
Era ca şi cum aş fi venit la viaţă în acea clipă, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc şi îndelungat şi mă aflam acum în lumea adevărată. Îmi amintesc că am simţit cum un văl îmi era ridicat de pe ochi şi cum mă puteam focaliza asupra a tot ceea ce mă înconjura, cu toate că încă eram aşezată cu capul în iarbă. Mi-am dat seama că eram învăluită de o tainică energie a iubirii şi că totul, însufleţit sau neînsufleţit, este ţinut laolaltă, cu o forţă atotputernică, de un fel de conştiinţă greu de descris în cuvinte.
Deşi nu cred că totul a putut dura mai mult de câteva minute, mie mi s-a părut nesfârşit, ca şi cum aş fi rămas suspendată într-o eternă stare de înţelegere. Când am revenit la starea obişnuită, am rămas nemişcată şi liniştită în iarbă, urmărind să aprofundez cele trăite şi încă uluită că totul fusese aievea. Îmi amintesc că în acele clipe extraordinare am fost pătrunsă de un sentiment profund de bucurie şi pace interioară. Nu mă simţeam câtuşi de puţin în stare să comunic cuiva cele petrecute şi nici nu m-am străduit să fac aşa ceva. Câteva luni mai târziu, însă, am trăit ceva asemănător, în împrejurări diferite.
Era primăvara, din nou într-o zi însorită şi călduroasă, conduceam maşina pe un drum liniştit de ţară, nu prea departe de casă. Drumul cobora într-o pantă lină pe o distanţă cam de o jumătate de milă, cât să pot vedea în zare clădirea unui conac ivindu-se printre vârfurile copacilor. Din nou m-am simţit cuprinsă brusc de un fascicul de forţă uluitoare ce mă înconjura, îmi amintesc cum străfulgerarea puternică a luminii copacilor şi a câmpului se desfăşura în timp ce conduceam. Totul s-a terminat când am ajuns la intersecţia de la capătul drumului de ţară, unde era nevoie să o iau la dreapta. Ultima jumătate de milă, sau cam aşa ceva, am parcurs-o în condiţii normale, doar că aveam acelaşi sentiment de pace interioară ca data trecută.
Cele două experienţe trăite de mine mi-au apărut drept revelaţii uimitoare, iar eu mă simţeam atunci pusă în acord cu o vibraţie misterioasă, de care până atunci nu fusesem conştientă. Citisem relatările altora despre experienţe asemănătoare, dar nu am împărtăşit nimănui ceea ce trăisem eu. De-a lungul anilor, experienţa trăită a revenit sub diferite forme, mobilizându-mi întreaga fiinţă într-un chip extraordinar. Câteodată ea durează mai multe ore sau chiar zile în şir, timp în care constat că potenţialul meu energetic este foarte mare. Mă simt totodată în contact apropiat cu ceilalţi şi cu tot ce mă înconjoară, iar gândurile mele sunt cât se poate de focalizate. În general, experienţele trăite au avut rolul de a-mi îmbogăţi viaţa, dându-i sens şi continuitate, ceea ce m-a ajutat să trec peste o perioadă de criză, în care mi se părea că totul se prăbuşeşte în jurul meu. Ele m-au îmbogăţit cu un profund sentiment de uimire şi mister şi mi-au deschis o nouă viziune despre pământ şi universul în care trăim, umplându-mă de un tot mai adânc respect faţă de toate formele de viaţă.»
< Sus >
Cunoscutul scriitor Arthur Koestler relatează în cartea sa "Scriitura invizibilă" experienţele avute ca prizonier într-o celulă, în timpul războiului civil din Spania. Elementul declanşator al experienţei sale iluminatorii l-a constituit ceea ce autorul considera ca fiind o reconfirmare a teoriei lui Euclid, potrivit căreia numărul numerelor prime este infinit. Koestler crede că a ajuns la acest adevăr scrijelind anumite semne pe zidul celulei, cu ajutorul unei bucăţi de sârmă. Iată cum descrie el starea sa de extaz dumnezeiesc:
«Semnificaţia acestei intuiţii m-a luat pe sus, asemenea unui val. Verbalizarea intuiţiei fusese de natură să nască valuri, aceasta resorbindu-se însă îndată, lăsând în locul ei doar o esenţă fără cuvinte, un iz de eternitate, o vibraţie uşoară a săgeţii în albastrul cerului. Probabil că am rămas acolo vreme de câteva minute, cuprins de transă, fiind conştient dincolo de cuvinte că «totul este perfect – perfect», până când am început să simt cum o uşoară dezordine mentală mă deranjează – evenimente lipsite de importanţă perturbau liniştea desăvârşită a momentului.
Mi-a venit atunci în minte sursa acelei uşoare indispoziţii: mă aflam, fără îndoială, în închisoare şi aş fi putut fi executat. Drept răspuns, am fost cuprins de un sentiment care s-ar fi tradus în cuvinte: «Şi ce dacă? Doar atât ? Nu există ceva mai important care să te îngrijoreze?». Răspunsul a venit atât de spontan şi amuzant, încât mica indispoziţie ce se infiltrase în mintea mea nu conta mai mult decât pierderea unui nasture de la guler. Apoi am simţit cum plutesc pe spate într-un fluviu de pace, pe sub poduri de linişte. Apele izvorau de nicăieri şi se revărsau nu se ştie unde. În cele din urmă, râul şi cu mine nu mai eram. Eu-l limitat încetase să mai existe.
Când spun că «Eu-l încetase să mai existe» mă refer la o experienţă concretă, dar atât de incomunicabilă pe cale verbală ca şi trăirile generate de un concert de pian, trăiri care sunt totuşi reale. De fapt, aceste stări sunt mai reale decât tot ceea ce trăisem înainte – aveam pentru prima oară sentimentul că vălul căzuse şi că puteam fi în contact cu «realitatea cea adevărată», cu ordinea ascunsă a a ceea ce există, cu radiografia ţesăturii întregii lumi, de obicei ascunsă sub straturi de evenimente lipsite de importanţă.
Aceste experienţe mi-au oferit din plin certitudinea că există într-adevăr o ordine superioară a realităţii, aceasta singură dând un sens întregii noastre existenţe.» (sursa traducerilor)
< Sus >
Răzvan A. Petre
21 februarie 2020