< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Definiţia iluminării 🗺 Harta iluminării nonduale 🗺 1. Întrezărirea nondualităţii 🗺 2. Tranziţia către nondualitate 🗺 3. Stabilizarea stării nonduale 🗺 Decapitarea ego-ului prin dispariţia eu-lui 🗺 Supraego-ul şi umbra 🗺 Modelul lui Ken Wilber 🗺 4. Întruchiparea Spiritului 🗺 Excepţia anulează regula 🗺 Moarte fizică vs moarte psihologică
Nu contează religia în care ai crescut, care te îndoctrinează cu ideile altora. Însă, la un moment dat, poţi avea o epifanie personală în cadrul acelei religii sau fără legătură cu ea. Atunci începe pentru tine spiritualitatea cu adevărat.
Revelaţia de început poate fi o convingere bruscă intuitivă sau un extaz beatific sau o viziune spiritistă. Mulţi numesc această revelaţie marcantă şi decisivă pentru viaţa lor drept o „iluminare personală”. Mai rar, există şi oameni care toată viaţa lor au avut intuiţii şi clarviziuni, care s-au născut „spirituali”.
Subliniem că nu la astfel de experienţe extraordinare ne gândim când folosim expresia „trezire spirituală” sau „iluminare nonduală”. Am putea face o distincţie lingvistică între iluminarea personală (dobândită de eu) şi iluminarea nonduală sau impersonală (dispariţia eu-lui).
Sugerăm existenţa următoarelor etape ale iluminării nonduale: Spiritualitate, Tranziţia spre nondualitate (cu întrezăriri ale Realităţii), Mutaţia de conştiinţă, Stabilizarea iluminării nonduale, Întruchiparea nondualităţii.
Harta iluminării nonduale
Aceasta ar fi o posibilă hartă sumară a etapelor iluminării nonduale. Totuşi, să nu confundăm harta cu teritoriul! Este posibil, de exemplu, în cazul anumitor oameni, să nu existe etapele Spiritualităţii şi a Tranziţiei spre nondualitate, ci oamenii să se trezească pe neaşteptate în starea fără de eu, total nepregătiţi. Şocul poate fi imens şi, din această cauză, experienţa să nu se mai repete. Sau diverse alte variante. De pildă, unii pot ajunge la iluminare cu ajutorul energiei Kundalini, care oferă o varietate de fenomene energetice, pe care nondualiştii, de obicei, nu le cunosc.
Iluminarea nonduală ori impersonală este o experienţă aparte, prin care percepi că tu nu exişti separat, că eşti o celulă a Întregii Creaţii. Este o senzaţie clară şi de neuitat, în care dispare senzaţia de eu. Totuşi, după câteva secunde, minute, ore sau zile, revii la starea obişnuită, dar îmbogăţit cu o amintire şocantă, care îţi va marca tot restul vieţii. În zen, este numită satori, kensho, iar în yoga este numită samadhi – o întrezărire a adevărului sau o scurtă trezire la Realitate. Nu vezi altceva în plus faţă de ceea ce există deja, dar intuieşti, cu un alt simţ, care se trezeşte acum, că nu eşti separat de nimic. Este o experienţă copleşitoare, uneori chiar devastatoare din punct de vedere psihologic.
Ulterior, vei încerca să înţelegi şi să recreezi acea experienţă, de obicei fără succes. Este posibil şi ca ea să revină pe neaşteptate, ocazional. Aceasta e faza de tranziţie între spiritualitate şi nondualitate, în care aplici metode spirituale pentru a atinge nondualitatea – ceea ce însă nu funcţionează. Pentru unii, devine chiar un calvar, numit de mistici şi „noaptea neagră a sufletului”, fiindcă eşti într-un ţinut al nimănui, neştiind ce te aşteaptă şi fiind conştient că nu poţi controla acest proces misterios. Fred Davis numeşte această stare ca „post-trezire”. Ai avut o trezire spontană şi apoi cauţi metode să o retrăieşti la dorinţă.
Când vorbim de iluminarea permanentă, ne referim la stabilizarea acestei stări, care devine noua normalitate. Se foloseşte uneori cuvântul „mutaţie de conştiinţă”, fiindcă este o nouă stare de fiinţare, nu o simplă experienţă trecătoare.
Ea este definită uneori prin dispariţia „contracţiei energetice” personale. Adică, dispariţia definitivă a senzaţiei de eu sau „persoana”. Alţii preferă să o vadă ca fiind un pas lateral faţă de propria persoană, o detaşare, nu dispariţia completă a eu-lui.
Se poate înţelege, greşit, că ţi-ar dispărea personalitatea, ceea ce este complet fals. Însă este adevărat că începe un proces de rafinare şi epurare a personalităţii de anumite aspecte inutile sau deficiente din perspectiva noii traiectorii de viaţă.
Unii iluminaţi aflaţi în această etapă îşi comunică pe YouTube evoluţia psihologică şi răspund la întrebări. De exemplu, Suzanne Chang, aflându-se la această oră în această etapă, realizează nişte introspecţii foarte penetrante. Dar nu este singura.
< Sus >
Pentru a înţelege acest proces, să convenim a folosi două sinonime, dar cu sensuri distincte: eu şi ego. Am scris un întreg articol detaliat pe această temă: Două ego-uri, aceeaşi idee (2021) Am putea spune că eul se simte ca fiind o entitate cu voinţă proprie, o persoană, o conştiinţă de sine. În schimb, în acest context, ego-ul ar reprezenta obiceiurile, tendinţele automate, tiparele mentale şi emoţionale ale corpului-minte.
Spiritualitatea pune mare accent pe purificarea acestui ego, pe diminuarea trăsăturilor negative. Purificarea va continua chiar şi în perioada de tranziţie, ba chiar şi în faza de stabilizare a iluminării (deşi într-un mod mai diluat, fiindcă motivaţia pare să fi dispărut). Este un proces continuu şi nesfârşit, mai degrabă automat.
Pe de altă parte, eul este un fel de „contracţie energetică”, senzaţia de „persoană conştientă”, care stă la baza psihologiei omenirii actuale. La prima vedere, eul fie există, fie nu există, nu are gradaţii. Am introdus acest termen distinct datorită mărturiei multor iluminaţi conform cărora trezirea spirituală s-a petrecut brusc şi radical, totuşi, rămânându-le un ego până la moarte.
De multe ori, purificarea ego-ului nu înseamnă altceva decât slăbirea de energie, vlăguirea sa. Eul este un fel de catalizator cu care amplificăm şi prelungim plăcerile şi suferinţele care, altfel, ar fi nişte simple fenomene neutre. După iluminare, continuă preferinţele personale, dar putem renunţa mult mai uşor la ele, de parcă nu ar primi suficientă energie. Suntem mult mai uşor disponibili la cerinţele celor din jur sau adaptabili la situaţie. Am putea spune că, de multe ori, caracterul negativ al ego-ului provine din încăpăţânarea sau energia cu care îşi apără preferinţele şi nu atât din preferinţele în sine. (Desigur, afirmaţia nu se pretează la sociopaţi şi psihopaţi sau altor grave tulburări psihice ori disonanţe morale.)
Iluminatul are şi el plăceri şi suferinţe, dar nu le tărăgănează inutil, se lasă trăit de ele, nu le dă o valoare personală. Din această cauză, uneori, suferinţa poate părea chiar mai mare, pentru că nu i se împotriveşte prin nimic. Totuşi, tot datorită acestei atitudini automate de resemnare impersonală, suferinţa durează mult mai puţin şi nu lasă nicio urmă.
În schimb, eul poate prelungi chiar şi un mic "necaz" pentru tot restul vieţii prin ruminaţii, remuşcări, învinuiri.
* * *
Eul poate dispărea (nimeni nu ştie cum şi de ce!) prin ceea ce am putea numi adevărata iluminare, sau începutul Marii iluminări, un drum fără de întoarcere. Dacă în faza de tranziţie ne putem aştepta la tot felul de turnuri şi la tot felul de inţiative năstruşnice, faza de stabilizare are un traseu clar orientat şi automat. Procesul nu mai este la dispoziţia noastră, căci „eul” a dispărut deja (sau este în curs evident de dispariţie).
Interesant însă, ego-ul continuă să ne facă unele dificultăţi, mai mici sau mai mari, în funcţie de norocul fiecăruia. L-am putea numi aici şi corpul-minte, pentru a sublinia natura sa sălbatică şi incontrolabilă. Deci procesul este, de regulă, ireversibil, dar dificultatea sau durata acestei etape depinde de ce avem deja adunat în mintea-corp, de împotrivirea sa automată faţă de proces.
La dispariţia bruscă a eu-lui prin iluminarea nonduală, ego-ul sau corpul-minte rămâne descumpănit, creierul este scos din tiparele lui neurologice. Şi începe o recalibrare, o reconectare a neuronilor după noi scheme. Este ca şi cum ego-ul a fost decapitat, şi-a pierdut conducătorul. Este normal să simţim un oarecare disconfort, dar putem trece peste asta.
În această etapă de stabilizare, uneori, ego-ul jeleşte după eu! Omul poate să deplângă pierderea fostelor vise, speranţe, credinţe, pe care simte că nu le mai poate avea, fiindcă lipseşte eul care le genera. Amintirea fostelor credinţe încă mai există, dar ele nu mai au vitalitate şi se sting văzând cu ochii. Dacă considerăm că ego-ul ar fi balaurul din poveste, după decapitarea lui cu sabia Graţiei, corpul încă va mai avea convulsii şi va da necontrolat din coadă.
Din altă perspectivă, ego-ul poate deplânge pe bună dreptate lipsa entuziasmului, a energiei cu care ne bucuram sau sufeream. Apare un gen de neutralitate – nici prea sus, nici prea jos. Deci are şi viaţa cu eu farmecul ei personal, care nu se aseamănă cu farmecul impersonal al vieţii fără de eu. Niciuna dintre variante nu este superioară celeilalte, ci sunt variaţii pe care le experimentează Unimea.
În această fază a vieţii fără de eu, învăţăm să avem încredere în intuiţie, să ne lăsăm purtaţi de ea atât în vorbe, cât şi în fapte. Practic, constatăm că nu controlăm nimic, că nu ştim ce vom face nici peste un minut, că nu cunoaştem nimic. Şi totuşi, vorbele noastre sunt pline de înţelepciune, faptele noastre au nişte urmări minunate. Ne convingem pe zi ce trece că suntem ghidaţi de Înţelepciunea divină.
Iluminaţii care vorbesc pe YouTube recunosc deseori faptul că ei nu ştiu ce este nondualitatea, că ceea ce spun îi surprinde uneori şi pe ei. Sunt un fel de mediumi sui-generis pentru propriul Spirit. Mintea niciunui om, iluminat sau neiluminat, nu poate cunoaşte Adevărul sau Realitatea nonduală. Ea poate fi doar intuită cu un simţ enigmatic – altul decât cele cinci simţuri fizice, altul decât al şaselea simţ (mintea). Dar nu poate fi tradusă prea corect în limbajul convenţional.
Această fază se stinge de la sine după o perioadă de câteva luni sau ani. Nu trebuie să ne facem griji, căci Viaţa are grijă de viaţă. Desigur, se petrec multe transformări interioare, psihologice. Practic, este o nouă viaţă, una fără de eu, pentru care corpul-minte pare că nu fusese pregătit (căci se obişnuise de ani de zile cu eul).
Se spune că viaţa rămâne la fel, dar asta-i valabil numai la exterior. Cei din jur s-ar putea să nu sesizeze cât de diferit eşti acum. Totuşi, de obicei, este imposibil că nu vadă nişte modificări de comportament şi chiar să nu-şi facă griji pentru sănătatea ta mintală. Dar nu-şi pot da seama de magnitudinea transformării interioare, dacă nu sunt familiarizaţi teoretic cu nondualismul sau dacă nu au trăit ei înşişi asta.
< Sus >
Odată cu apariţia eu-lui, apare şi supraego-ul ─ dacă nu cumva sunt unul şi acelaşi lucru. Supraego-ul este acea structură psihologică conştientă, sau conştiinţa de sine, care ne supraveghează comportamentul şi gândirea, astfel încât să nu iasă din graniţele decenţei şi responsabilităţii morale. Am putea spune că este un aspect pozitiv al ego-ului.
Numai că Freud i-a descoperit şi valenţele negative, care constau tocmai în refularea acelor tendinţe incompatibile cu „respectabilitatea”. Reprimarea unor tendinţe naturale duce, mai devreme sau mai târziu, la unele blocaje psihice şi chiar corporale. Pare o dilemă fără ieşire. Şi totuşi, există o ieşire, care este simpla conştientizare a acestor blocaje şi probleme interne.
Odată cu supraego-ul, apare automat contrapartea sa, „umbra”, adică toate acele tendinţe interioare care contravin principiilor morale sau intelectuale autoimpuse de supraego. Nu e obligatoriu ca umbra că conţină numai aspecte negative. De pildă, tendinţa noastră de a idealiza persoanele pe care le întâlnim, de a le vedea numai partea frumoasă, poate face parte tot din „umbra” noastră psihică. Dacă cineva ne atrage atenţia că suntem cam naivi, am putea crede că respectivul ne coboară vibraţiile şi să-i respingem observaţia. În fond, el doar arunca o lumină peste umbra pe care nu vrem să ne-o acceptăm.
Animalele nu au supraego sau eu, de aceea nu au nici problemele psihice răspândite printre oameni. Asta nu înseamnă că animalele nu au traume psihice. Ba pot căra după ele traume devastatoare, după cum se poate vedea în documentarele cu câini şi pisici. Traumele sunt înregistrate în tiparele psihice care formează „ego”-ul sau personalitatea acestor vieţuitoare, în sensul dat anterior, de structuri psihice de bază.
Animalele superioare pot fi echilibrate de stăpânii lor prin măsuri inteligente. Şi pot fi dresate din exterior să facă anumite lucruri, pe baza reflexelor condiţionate. Prin analogie, putem considera că supraego-ul este un fel de „dresor interior” al omului. Omul se autodisciplinează. Şi am putea presupune că, după ce perioada de dresaj interior s-a încheiat, supraego-ul poate dispărea uşurel, nemaifiind necesar existenţei printre oameni. Poate părea o simplă speculaţie cu care mulţi nu vor fi de acord, sub pretextul că omul trebuie să fie mereu atent cum şi pe unde calcă. La fel cum, dacă nu continuăm programul de dresaj, animalele încep să uite reflexele învăţate.
Totuşi, fenomenul trezirii spirituale sau al iluminării nonduale poate fi un argument în sprijinul afirmaţiei mele. Acest fenomen produce dispariţia supraego-ului, dar iluminatul continuă să aibă un comportament normal în societate, astfel încât niciun semn exterior nu dovedeşte că a devenit un „paranormal” pe interior. Odată cu supraego-ul, dispare automat şi „umbra”, adică omul se simte liber să îşi exprime toate trăirile care odată erau reprimate. Este un sentiment de libertate extraordinar de plăcut.
Totuşi, iluminarea este un fenomen imprevizibil şi necontrolabil. Mulţi constată că, odată cu pierderea masivă din supraego, emoţiile se manifestă mai necontrolat, ei nu devin neapărat mai calmi şi mai detaşaţi, cel puţin în prima fază după iluminare. Este logic şi natural, fiindcă trec printr-o etapă de stabilizare.
Ar fi foarte bine să ducem o muncă psihologică cu noi înşine, ca să ne descoperim "umbra". La început, supraego-ul se va opune, fiindcă nu vrea să-şi recunoască lipsurile, neputinţele, defectele ─ din punctul său de vedere. În fond, el a depus atâtea eforturi ca să le ascundă sub preş, să nu le permită exprimarea... Dar dacă trecem peste acest impediment şi ne recunoaştem aspectele reprimate, începem să simţim tot mai pregnant gustul libertăţii. Am putea spune că autoanaliza psihologică ne apropie foarte mult de confortul adus de iluminare.
Este un proces invers: recunoscându-ne umbra, automat ne diminuăm supraego-ul, care nu prea îşi mai are rostul, şi astfel ne pavăm drumul spre lipsa completă a eu-lui.
A-ţi recunoaşte umbra nu înseamnă să lupţi cu ea. Nu. Asta era strategia supraego-ului, care genera şi întărea umbra. A-ţi recunoaşte umbra înseamnă doar să-ţi conştientizezi tendinţele psihologice bune şi rele, fără a le categorisi şi judeca. Să te cunoşti mai bine. Atât şi nimic mai mult. Uneori, această conştientizare poate duce rapid la eliminarea unor blocaje interioare. Ca şi cum simpla atenţie dată unor emoţii reprimate le face să se simtă respectate, ca apoi să dispară liniştite în neant, de unde au venit. Ne făceau probleme doar pentru că nu le era recunoscută prezenţa. Atât de simplu poate fi...
Oare cine sau ce anume din noi se luptă cu supraego-ul pentru a descoperi adevărul? Impulsul nu poate veni decât de mai sus, de la Spirit. Dar un merit revine şi intelectului (buddhi) ─ aspectul pur al minţii ─ când nu este pervertit sau distorsionat de supraego sau ego. Intelectul este cel ce face analiza psihicului cu toată neutralitatea, chirurgical, sub inspiraţia şi protecţia Spiritului.
Învăţăturile spirituale ne ajută în procesul de autocunoaştere, întrucât ne atrag atenţia să nu ne identificăm cu umbra (facilitându-ne astfel recunoaşterea ei), dar nici cu supraego-ul şi nici cu tiparele psihice bazale, care doar alcătuiesc o formă trecătoare. Şi atunci, ce rămâne din noi? Asta-i greu de definit, dar putem spune că suntem Conştiinţă pură, imaterială. Prin urmare, toată această psihologizare nu are atât rolul de a ne cunoaşte cine suntem, ci mai mult de a ne ajuta să ne detaşăm de ceea ce NU suntem.
Ken Wilber vorbeşte şi el despre „trezirea spirituală” (din eu) – waking up – care trebuie complementată de „maturizarea psihologică” (a ego-ului) – growing up. Cu cât sinele relativ al unui iluminat este mai matur, cu atât va fi mai impresionant, coerent şi inspirator mesajul Sinelui Absolut al respectivului.
O parte a maturizării ego-ului este „purificarea” – cleaning up – care constă în scoaterea la lumină a aspectelor umbrite, ascunse, reprimate încă din copilărie în abisurile inconştientului personal. De obicei, avem tendinţa să proiectăm aceste aspecte asupra celorlalţi şi avem impresia că ei le manifestă intens şi deranjant împotriva noastră. Când urâm ceva intens, este semnul că ceva similar zace în umbra psihicului nostru. Frica este, de multe ori, semnul unei agresivităţi interioare. Autocunoaşterea şi psihoterapia ne pot ajuta să eliminăm treptat aceste aspecte ascunse. Este interesant că putem proiecta asupra celorlalţi şi aspectele noastre pozitive, idealizându-i. Ar fi bine să conştientizăm că le atribuim într-un mod exagerat propriile noastre calităţi interioare.
Ultimul aspect pomenit de Ken Wilber este – showing up – adică manifestarea în lume a compasiunii şi înţelepciunii dobândite prin celelalte trei procese amintite. Este ceea ce Isus numeşte „întruchiparea conştiinţei cristice”.
< Sus >
La finalul fazei de stabilizare, se intră în faza de „întruchipare” a iluminării sau întruchiparea Spiritului pe Pământ. Nu se poate defini un punct de intrare în această etapă glorioasă, dar la un moment dat, devine clar că tot trecutul nostru pare foarte îndepărtat, ca şi cum n-ar fi existat. Vom fi pe deplin stabilizaţi în starea fără de eu, cu un ego oarecum purificat. Am devenit un releu perfect pentru voinţa divină sau un medium perfect pentru Spirit. Nu înseamnă că suntem nişte oameni perfecţi, ci că întruchipăm voinţa Spiritului, în măsura posibilităţilor oferite de acest corp-minte.
Unii iluminaţi aflaţi în această etapă nici nu mai vor să audă de stadiile anterioare. Se simt foarte bine în noua stare de fiinţare şi fac mari eforturi dacă li se cere să-şi amintească cum erau, de pildă, în faza de stabilizare ori în cea de tranziţie. Mesajul lor este puternic, vine dintr-o stare cu totul din afara lumii, plină de iubire necondiţionată, impersonală, radiantă, neaşteptând ceva în schimb. Este însăşi fericirea, care nu are nevoie de nimic.
Faţă de modelul în 4 etape prezentat mai sus, apar în practică numeroase excepţii, cazuri cu totul diferite. În fond, orice este posibil, căci libertatea divină este absolută şi se poate manifesta oricum. Ba chiar ar trebui să nu ne aşteptăm să respecte vreo regulă.
- Unii iluminaţi vorbesc de o trecere lentă, aproape insesizabilă către lipsa eu-lui. Probabil că eul îşi are lăcaşul într-un înveliş energetic foarte rafinat, vecin cu planul cauzal, iar ego-ul ar reprezenta învelişurile ceva mai grosiere (mental, astral şi eteric), cu energii mai grele. Este posibil, de ce nu, ca şi eul să dispară gradat, determinând simultan diminuarea tiparelor egotice inferioare aproape pe nesimţite.
În acest caz, faza de Tranziţie şi cea de Stabilizare sunt contopite. Mutaţia de conştiinţă devine un proces şi nu un eveniment, iar lucrurile se desfăşoară mult mai puţin spectaculos. Poate lipsi orice întrezărire a nondualităţii sau alte fenomene energetice speciale, trecerea fiind lină şi fără acea „noapte neagră a sufletului”.
- Este posibil şi cazul contrar, în care mutaţia de conştiinţă să fie însoţită sau precedată de numeroase fenomene spectaculoase, provocate de ridicarea energiei Kundalini. Acela este un cu totul alt scenariu.
- Apar şi cazuri excepţionale, cum este al doamnei Simcha Lev, în care etapele s-au comasat într-una singură, care a durat... o secundă. Doar o secundă!!! Din acea clipă, a devenit o fiinţă fericită, radiantă şi plină de compasiune.
În concluzie, cel mai corect ar fi să nu definim nicio regulă şi să cunoaştem fiecare caz în parte. Totuşi, asta ne-ar lua prea mult timp şi n-am ajunge la nicio înţelegere.
Dar chiar avem nevoie de găsirea unor reguli şi înţelegeri?! Există atâtea situaţii diferite, încât putem spune cu certitudine că NU ŞTIM la cine, de ce şi cum apare iluminarea şi ce urmări va avea. Este o totală necunoscută imprevizibilă, incontrolabilă, neinfluenţabilă prin vreo metodă sau cale. A crede că am găsit tiparul după care apare şi se desfăşoară este o aroganţă a minţii omeneşti. Dar asta face mereu mintea, e misiunea ei şi n-o putem acuza.
Am mai spus-o şi cu altă ocazie: „excepţiile întăresc regula” este o afirmaţie mincinoasă şi absurdă, inventată de minte. Mintea a depus mari eforturi ca să găsească regula, iar o singură excepţie neruşinată îi strică toată munca. De aceea, face abstracţie de ea şi afirmă arogant că nu-i pasă de excepţii, ba chiar că ele ar confirma tiparul găsit. În realitate, este evident că orice excepţie anulează regula, şterge totul cu buretele.
Dar ce minte poate răbda această umilinţă intelectuală din partea Vieţii?!
< Sus >
Mutaţia de conştiinţă este punctul crucial, trecerea definitivă de la Spiritualitate la Nondualitate. Mai pot apare şi excepţii, când eul revine la loc. Dar sunt foarte rare, la fel de rare ca acele cazuri de revenire din moarte clinică. De regulă, trecerea este ireversibilă.
Mutaţia este o moarte psihologică, cumva asemănătoare cu moartea fizică. După moartea trupului, în interior, continuă activitatea: unghiile şi părul cresc, lichidele se scurg afară din corp, carnea putrezeşte, bacteriile şi viermii saprofagi devorează totul, până la os. Deci, aparent, se întâmplă multe lucruri.
La fel, după mutaţia de conştiinţă, viaţa omului continuă, aparent. Dar cine trăieşte, dacă nu mai este nimeni în interior?! Trăieşte Viaţa, pur şi simplu, cea care a animat dintotdeauna trupul. „Persoana” era doar o iluzie magică, simpla senzaţie că ai fi centrul universului, că ai fi special şi ţi s-ar cuveni nişte răspunsuri la „de ce mi se întâmplă mie lucrul ăsta?”. Şi nişte privilegii, de pildă, privilegiul să nu mori niciodată.
Şi într-adevăr, moartea fizică NU distruge eul, care are parte atunci de o aventură pe cinste în planul astral, un carusel emoţional. După moarte, eul este mai viu ca niciodată. Adevărata apocalipsă este moartea psihologică, fiindcă distruge întreaga lume, revelându-i iluzia. Este posibilă moartea psihologică şi după moartea fizică, dar nu asta ne interesează acum. "Morţii cu morţii, viii cu viii", cum se spune.
Noi, oamenii, considerăm moartea fizică a fi sacrosanctă. Jelim omul pe care l-am pierdut, şi totuşi, durerea ne este compensată de credinţa că el va merge într-o lume mai bună. Dar moartea psihologică este de un milion de ori mai teribilă, fiindcă jelim însăşi lumea care dispare de sub ochii noştri, fără şansa vreunei alte lumi. Care om poate rezista la presiunea psihică a unui asemenea cataclism cosmic?!
* * *
Nondualismul radical nu oferă nimic pentru eu. Tot ce ne putem aştepta să învăţăm de la un iluminat este cum să murim, nu cum să trăim mai bine. Dar cine vrea să moară?! Eul urmăreşte în permanenţă mai binele – mai mult, mai inteligent, mai plăcut, mai previzibil, mai sănătos, mai frumos... Nu-i nimic rău în asta. Şi există multe surse de inspiraţie şi ajutoare în lume. Problema este că eul nu-i niciodată mulţumit cu binele care există deja şi vrea mereu un mai bine care nu există. Or asta-i reţeta sigură a nefericirii. Prezenţa eu-lui îţi garantează nefericirea.
Aici este confuzia celor care se apropie de nondualitate cu speranţa să-şi rezolve problemele psihologice sau succesul în viaţă. Eul crede că va putea descoperi vreun mare secret sau vreo comoară de înţelepciune cu care îşi va face viaţa perfectă. Nu, viaţa va rămâne mereu imprevizibilă şi nedreaptă. Cineva spunea: „Viaţa este riscantă. Poţi oricând muri.”. 😊
Şi totuşi, Ramesh Balsekar (pe care unii nu îl consideră "iluminat"), care a fost toată viaţa un om practic, ne-a învăţat cum să tragem nişte beneficii concrete din tezele nondualismului. Munca sa este continuată de Roger Castillo, printre alţii. Nisargadatta Maharaj, gurul lui Ramesh, i-a spus să nu repete cuvintele sale, aşa că Ramesh ne oferă o viziune modernă, occidentală. Baza viziunii sale nondualiste este conceptul de predeterminare şi non-făptuire. Cu alte cuvinte, viaţa este o întâmplare conformă cu Voinţa Divină, iar ce se întâmplă prin fiecare dintre noi nu este acţiunea "noastră" personală. Când această înţelegere devine totală (adică depăşeşte cadrul intelectual), dispare credinţa că ai fi un individ separat şi simţi că Sursa acţionează prin corpul tău (prin intenţii, vorbe, fapte). Beneficiul practic este că pierzi tendinţa de a te autoînvinui, de a da vina pe alţii sau de a te mândri cu ceva, de a te îngrijora sau de a avea aşteptări ─ pentru că ţi-e clar clar să orice se întâmplă şi orice ar rezulta este conform cu Voinţa lui Dumnezeu şi nu urmarea planurilor tale sau ale altora.
Ramesh era sincer: "Să fie foarte clar, ceea ce auzi din gura mea este o nouă condiţionare, care îţi poate modifica în mod radical condiţionările tale actuale". Cu alte cuvinte, nu pretindea că discipolii săi şi-ar dizolva eul, ci doar că le oferă o metodă psihologică de a fi mai fericiţi. În definiţia sa, iluminarea este, pur şi simplu, pacea minţii în viaţa de zi cu zi. Să observi mereu că viaţa este perfect orchestrată, oferind tot ce este necesar în proporţiile exacte şi la momentul potrivit. Ea are întotdeauna o singură variantă de desfăşurare, iar speculaţii de genul "cum ar fi fost mai bine" sau "ce s-ar fi întâmplat dacă..." sunt complet inutile şi nefericite.
* * *
Ce încearcă căile spirituale, mai ales cele ascetice, este să ne faciliteze moartea psihologică. Problema este că nu ne putem provoca singuri moartea psihologică, fiindcă, orice efort am face, doar ne va întări simţul eu-lui, al făptuitorului. Iluminarea este o Graţie, oferită când, unde şi cui nu ne aşteptăm. Moartea psihologică este suprema şi inegalabila fericire, imposibilă altcumva. Nicio cale spirituală nu poate ajunge la destinaţie, deoarece călătorul se pierde pe drum.
Şi totuşi, în această realitate iluzorie, Divinul mai face un truc şi ne poate oferi succesul spiritual pe orice cale am apuca. Orice este posibil, de ce nu?! (Deunăzi, am văzut pe YouTube un câine care hipnotizează oameni!!!) Totul este lucrarea Divinului şi Divinul este toate fiinţele. Nimic nu poate limita libertatea divină, o ţesătură de idei miraculoase.
Orice lege naturală este o simulare. Divinul poate repeta un truc până când ne va convinge că-i o regulă naturală. Nici nu există o realitate în sine, ci ea este continua auto-hipnotizare a Vidului creator.
Lucrurile nu ar putea sta altfel decât stau deja. Dar oamenii cad în iluzia că ei ar fi putut schimba ceva. Desigur, şi asta este tot o iluzie divină, care nu poate fi eliminată. Schimbările apar continuu, dar nu sunt urmarea alegerii oamenilor, ci invers: sunt decise de Divin şi apoi trimise în minţile umane, chipurile, ca iniţiativa lor.
Totuşi, unii mai înţeleg faptul că totul este o înscenare. Şi aici este tot mâna Providenţei. Ei înţeleg că şi regulile rigide, şi încălcarea lor, totul este opţiunea divină. Însăşi cauzalitatea este un principiu aplicabil până la un punct, când se poate preschimba în hazard. Libertatea divină nici nu poate fi altfel, decât neîncorsetată de nimic. De fapt, numai mintea, dualistă, vede cauzalitatea şi hazardul ca fiind opuse, din perspectiva ei raţională – pe când, există o singură realitate continuă.
Divinul Absolut nu este o fiinţă conştientă, nu are nicio intenţie, niciun scop. Divinul este Nimicul care visează Totul, nu-l gândeşte, nu-l planifică. Fizicienii teoreticieni au ajuns să susţină, şi ei, că Universul ar putea fi o simulare, dar făcută de către nimeni. Fiind un vis, poate lua orice întorsătură. Iar fiinţele din vis nu pot decide cum va evolua visul şi nici să iasă din el. Numai Visătorul se poate trezi, nu şi personajele visate. De aceea, niciun eu nu s-a iluminat vreodată.
Dictonul hermetic «Universul e mental» nu se referă la mintea creaturii. Nici creatura şi nici mintea sa nu există autonom. Ambele fac parte din Visul universal. Aşa-zisa putere a minţii sau puterea subconştientului nu sunt decât orientări localizate ale Visului. «Totul este energie», dar ce este energia? O expresie a iluziei magice ivite din Nimic.
* * *
Într-un mod absolut de neînţeles, nondualitatea radicală câştigă tot mai mulţi admiratori, adepţi, urmăritori, ba chiar iluminaţi. Este total ilogic ce se petrece. Fascinant! Asta arată cât de imprevizibilă este Viaţa.
Cred însă că întâlnirile şi scrierile nondualiste nu sunt de folos decât oamenilor aflaţi în faza de tranziţie de la spiritualitate la nondualitate. (Asta-i povestea pe care v-o prezint aici. Chiar dacă pare foarte credibilă şi cu argumente, este doar o poveste, ca orice altceva.) Ceilalţi nu au niciun profit: fie nu-i interesează deloc această „absurditate”, fie trăiesc pe viu această „teorie”. Dar cine poate stabili în ce fază te afli şi ce poţi sau nu poţi folosi?!
Aş lărgi definiţia pe care am dat-o în deschiderea articolului astfel: în faza de Tranziţie către nondualitate, nici nu e obligatoriu să existe întrezăriri ale Unimii sau experienţe beatifice. Ar fi mai corect să o definim ca fiind o fază de alternare tot mai frecventă între eu şi non-eu, care se întâmplă multor oameni aflaţi într-o căutare spirituală. Nici nu ar căuta Spiritul dacă nu L-ar fi simţit deja, într-o formă sau alta.
De fapt, o astfel de alternare se petrece în toţi oamenii, doar că unii sunt mai conştienţi de ea decât alţii. De pildă, artiştii şi savanţii au uneori nişte inspiraţii geniale, pe care, cu sinceritate, nu le pot atribui decât unei forţe supraumane, superinteligente, impersonale. Nostalgia este un sentiment profund, aparent legat de trecutul personal, dar care este o expresie a dorului de reîntregire cu Spiritul. De asemenea, toţi oamenii îşi petrec o parte din timp în somnul fără vise, în care nu există decât non-eul. Am putea spune că orice om este deja pregătit pentru marea Mutaţie. Şi poate că, din acest motiv, nondualismul câştigă teren. Nimeni nu-i exclus.
Pe de altă parte, iluminaţii ne atrag atenţia că informaţiile nondualiste seci nu pot genera niciun salt, nicio modificare a destinului, nu oferă niciun aport energetic (deşi unii pot avea această impresie). Poate apărea, cu siguranţă, o clarificare mentală şi o relaxare, mai ales pentru cei care, ani de zile, s-au încordat în eforturi spirituale. Totul curge de la sine, „conform planului”, deşi nu există niciunul. Nimeni nu poate modifica nimic, nici grăbi iluminarea (dar ce interes ar putea avea eul să-şi grăbească moartea?!) şi nici s-o împiedice (dacă ea vrea să apară).
Nu există un destin, fiindcă nu există vreun planificator. Nu există liber-arbitru, fiindcă nu există vreun individ autonom. Nu există nici destin, nici liber-arbitru – cele două opuse – fiindcă nu există nimeni, nicăieri.
Senzaţia de eu este cel mai straniu lucru ce apare, pe alocuri, în acest univers fantastic. Există civilizaţii întregi unde această senzaţie lipseşte. Este un fel de accident într-un kosmos plin de contradicţii. De aceea, unele specii de extratereştri nu ne pot înţelege comportamentul straniu, fiindcă ei nu deţin simţul eu-lui.
* * *
Fericirea absolută poate fi atinsă, dar nu de către eu, ci prin moartea sa. Ea există oricând, chiar şi acum, singurul motiv pentru care nu o simţi fiind că ai o conştiinţă de sine. Acest eu doreşte fericirea absolută, dar să o observe el, să o trăiască el, să i se aplice lui. Eul este dispus la orice sacrificiu, cu excepţia sacrificării lui însuşi.
Chiar şi cei care se sinucid au parte de o surpriză: eul nu moare. Este cel mai rezistent lucru pe care îl avem în noi, ca o armură impenetrabilă, aparent. Şi totuşi, este o iluzie care se poate destrăma oricând. Este o iluzie magică, foarte bine realizată, dar care poate fi oricând demascată de către Magician.
Moartea psihologică este cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla (fericirea absolută) şi, totodată, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla (moartea absolută). Meditează la asta şi mintea ţi se va opri. Subiectul este extrem de serios, dar mintea nu se va putea decide dacă-i de bine sau de rău. Şi atunci, poate, va claca. De fapt, doar i se pare minţii a fi un subiect grav, fiind vorba de fericire şi de moarte. Dar fericirea e, pur şi simplu, condiţia naturală, baza realităţii. Iar moartea nu există, ci doar aparenţe, ivite din nimic şi dispărând tot acolo.
Nu a existat niciodată ceva real care apoi să dispară. Orice dispare înseamnă că nu este şi nu a fost niciodată real.
Nu există nici măcar timpul, care segmentează realitatea. Nu se întâmplă nimic. „Nimic” înseamnă că nu există nici măcar plictiseala pe care o resimţim când nu ni se întâmplă nimic. Nu există nimeni, nici eu, nici tu, nimeni. Nu există nimic şi nimeni, lumea este o aparenţă, un vis, un fum. Toată această aparenţă este o Glumă cosmică auto-generată, de care nu se poate amuza nimeni, fiindcă nu există nicio conştiinţă în spatele ei.
Dumnezeu e o Glumă. Iar tu eşti Dumnezeu.
< Sus >
Răzvan A. Petre
5 septembrie 2022