< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Capitole şi subcapitole:
Cele trei stiluri spirituale Puterea gândului şi slăbiciunea insistenţei Mesajul puternic al lui Jim Newman, iluminat neo-advaita Tenis cu advaita Iluminarea este un fenomen secundar Dacă nu ai liber-arbitru, cum poţi provoca iluminarea?! [Metafora lui Moş Crăciun] Fericirea este, în primul rând, libertate mentală Utilitatea intelectului pentru iluminare [Scofala scrierilor mele spirituale]
În prezent, oamenii au acces la foarte multe metode şi căi spirituale, maeştri, învăţători, mentori, coach... Am clasificat aproape toate posibilităţile în articolul "Căi spirituale atipice".
Majoritatea propun metode care necesită urmarea unei discipline individuale, pe principiul „faci asta, obţii aia”. Totuşi, pierdute prin lume, mai există încă două stiluri de abordare a spiritualităţii, la fel de importante. Mă refer aici la spiritualitatea care are ca scop iluminarea sau trezirea spirituală, nu la metodele de „dezvoltare personală”.
Cu sau fără practică? Această chestiune apare recurent când analizăm „fenomenul iluminării”. Nu putem trece peste ea ca şi când răspunsul ar fi evident. Am mai vorbit despre ea recent, în câteva ocazii.
Pentru studierea trezirii spirituale ne bazăm pe mărturiile iluminaţilor şi a discipolilor acestora. Este un fenomen particular, ridicat la rangul general de obiect de studiu. Dar nu există obiectivitate absolută. Fiecare preferă propria versiune a adevărului, de obicei, cea pe care a trăit-o.
Notă: Am găsit într-un site o listă cu aproape toţi maeştri spirituali din Occident. Sunt doar 500. Dacă-i mai adăugăm pe cei necunoscuţi din Orient şi discipolii lor avansaţi, nu cred că trecem de 7.000. La o populaţie globală de 7.000.000.000...!
< Sus >
Ramana Maharishi afirma că există doar două căi adevărate de trezire spirituală: calea jnana şi calea bhakti, adică, cercetarea de sine şi abandonul de sine. El se întâlnea frecvent cu adepţii celor două căi. Totuşi, Ramana nu atinsese iluminarea pe nicio cale, ci printr-o întâmplare unică şi irepetabilă.
Discipolii lui Ramana s-au împărţit. Annamalai Swami a urmat o cale ascetică, pe care a propagat-o mai departe (unul dintre discipoli este Timothy Conway). Papaji a sugerat zăbovirea în preajma maestrului (satsang), pe care o continuă discipolii săi (Mooji, Gangaji).
Sintetizând, există trei mari puncte de vedere cu privire la obţinerea trezirii spirituale:
(1) Unii spun că, pentru a te ilumina, trebuie să depui eforturi, altfel nu se poate. Practica spirituală, prin diverse metode, forţează absorbţia conştiinţei în Dumnezeire. S-au inventat nenumărate tehnici de disciplinare a minţii. Este perspectiva marii majorităţi a căilor spirituale, care promit realizarea supremă dacă urmezi metodele propuse de tradiţie şi îndrumător.
(2) Alţii spun că numai abandonându-te vei obţine iluminarea. Abandonarea de sine se referă la minte şi la trup. Unii se referă la observarea şi îndepărtarea tuturor gândurilor personale, conform dictonului „mintea mă minte” şi validând constant ambii opuşi (Atmaji, abandonarea minţii egotice). Milenarele Karma yoga şi Bhakti yoga din India pleacă, în esenţă, de la renunţarea la interesul personal sau propria persoană. Marius Ghidel şi creştinismul tradiţional accentuează pe fapte: un comportament de dăruire către ceilalţi şi o autoînfrânare permanentă.
(3) Mai sunt şi cei care resping ideea că omul poate face ceva eficient, pentru că iluminarea depinde exclusiv de Graţia divină atotputernică (U.G. Krishnamurti). Doar însoţirea cu înţelepţii (satsang) ar putea produce transformarea dorită, printr-o influenţă tainică, dar nici asta nu oferă nicio garanţie (Papaji, Tony Parsons, Fred Davis). Mintea ar putea fi astfel transcensă fără a fi nevoie să ţi-o controlezi prin efort. Dimpotrivă, urmarea unei căi spirituale (1) amplifică ego-ul, care crede că acţiunile lui ridicole îl vor „diviniza”, îi vor aduce fericirea perpetuă. Or, iluminarea constă tocmai în dispariţia ego-ului.
În lumea reală, lucrurile sunt amestecate. De pildă, Atmaji a primit Graţia (3) şi promovează abandonul mental (2). Alţii predau o tehnică (1), dar mai spun şi că omul nu are liber-arbitru (3). Mulţi vorbesc de abandon (2), dar şi de libertatea absolută a Graţiei (3). Eckhart Tolle s-a iluminat prin Graţie (3), dar recomandă metode de tipul (1) şi (2). Isihasmul este o combinaţie între (1) şi (2), la fel, şi metoda lui Marius Ghidel, deşi nu vorbesc de iluminare în termenii advaita.
Chestiunea se complică şi mai tare dacă vrem să descriem şi să clasificăm trăirile iluminatorii, fiindcă există mai multe variante. Unii spun că iluminarea este una şi aceeaşi pentru oricine, alţii spun că există nenumărate niveluri de conştiinţă.
În concluzie: iluminarea spirituală, cu sau fără practică? La prima vedere, nu putem trage nicio concluzie. Există o evidentă incompatibilitate între viziunile înţelepţilor. Unii spun că există un liber-arbitru şi posibilitatea omului de a îndupleca Divinitatea. Alţii susţin că totul este lucrarea Supremului Absolut şi că "eu" nici nu există, deci tot ce pot face este să mă relaxez şi să înţeleg acest adevăr. Ambele poziţii sunt cât se poate de sustenabile. Este veşnica dispută filosofică despre libertate şi determinare, care nu a fost niciodată tranşată.
Poate de aceea, maeştrii spirituali nu se complică. Preferă ori să treacă cu indiferenţă peste, ori să ridiculizeze părerile care-i deranjează. Fiecare îşi susţine poziţia lui, care este misiunea cu care l-a însărcinat Divinitatea. Ea încurajează o cât mai mare varietate de abordări ale Misterului veşnic incognoscibil.
< Sus >
Calea efortului individual (1) se bazează pe concepte precum legea atracţiei, puterea gândului focalizat, rugăciunea fierbinte etc. Te foloseşti de voinţă pentru a-ţi trimite dorinţa în univers sau spre Divinitate ca să devină realitate. Ne-am obişnuit să auzim astfel de îndemnuri.
Misticul Marius Ghidel vine însă cu o poziţie contrară (2). Îţi pui o dorinţă (fiindcă eşti un om normal şi ai dorinţe), dar apoi uiţi de ea, nu te mai preocupă, nu o mai hrăneşti cu energia ta.
«Dacă repeţi gândul, coboară în adânc şi se transformă într-o opoziţie la el. Repetând intens gândul, este ca şi când nu ai dori să se întâmple, pentru că acolo unde este eu mai presus de voia Lui nu mai este Dumnezeu şi atunci nu are cine să-ţi îndeplinească dorinţa. (Marius Ghidel)»
Din acest motiv, înţelepţii care spun să ne rugăm sau să emitem gânduri de materializare au grijă să ne avertizeze ca, înainte de orice, să cerem permisiunea şi să simţim dacă ceea ce ne dorim chiar ne este necesar şi se armonizează cu Voinţa Divină. Altfel, rugăciunea noastră va fi zadarnică. Sau, dacă totuşi se va împlini, ne va aduce mai mult necazuri decât bucurie.
Din acelaşi motiv, când trimitem energie Reiki, trebuie să invocăm „binele suprem” al primitorului, care poate fi altul decât ceea ce crede mintea noastră limitată. În caz contrar, vom trimite energie „informată”, adică încărcată cu dorinţele noastre personale, ceea ce desigur, nu va fi spre binele spiritual al beneficiarului. Oricât de bine intenţionaţi am fi ca practicieni Reiki, există în fiecare dintre noi un egoism ascuns care va bloca sau deturna, într-un fel sau altul, eficienţa transmisiei de energie pură.
Tony Parsons relatează că, atunci când încă mai avea în el un ego căutător de iluminare, a început să trăiască periodic starea de Fiinţă („Be-ing”), dar alternând cu starea de egoinţă („me-ing”). Fireşte, îşi dorea să se reîntoarcă în starea minunată de Fiinţă. Totuşi, la un moment dat, i s-a dat de înţeles că ambele stări sunt expresiile aceluiaşi Prea-Iubit. Şi nu şi-a mai dorit nimic. Abia atunci s-a petrecut miracolul şi a rămas complet şi definitiv fără ego. Deci, abia când s-a abandonat (2), a primit Graţia eliberării (3). Este demnă de reţinut această pildă. Atât în manifestare, cât şi în nemanifestare, este acelaşi Divin. Fie că eşti sau nu eşti iluminat, e jocul minunat al Absolutului. Dumnezeu se preface a fi doar un biet om. Samsara e totuna cu nirvana.
< Sus >
Jim Newman: "Nimic nu e pierdut, nimic nu e de câştigat"
«În corp se iveşte o contracţie energetică [n.tr. – ego-ul, eul] care are experienţa ciudată că este ceva real. Astfel, tot misterul [n.tr. – divinitatea] pare că s-a pierdut. Pare că e ascuns undeva. Pare că va putea fi găsit dacă „eu devin mai bun” sau „eu devin ceva”. Pare că s-a ascuns în acela care stă acum în faţa ecranului computerului şi îţi spune că "nimic nu este ascuns" [n.tr. – Jim Newman]. Acolo se duce misterul. Aşa că simplitatea, care arată că „totul este deja împlinit”, pare că a fost pierdută. Iar în acea experienţă că „ceva lipseşte sau e pierdut”, apare căutătorul [n.tr. – ego-ul, eul]. Problema sau dificultatea enigmei pentru căutător este că el caută ceea ce deja este.
Acest mesaj nu se referă la încetarea căutării. Apare din încetarea căutării, dar nu sugerează că ar trebui să existe un sfârşit al căutării. Nu sugerează că senzaţia că „ceea ce se întâmplă este real” n-ar trebui să existe sau că ar fi ceva greşit în experienţa că „s-a pierdut misterul întregului”. Nu. E doar un mesaj, o reamintire, o aluzie care spune că „nimic nu e pierdut şi nimic nu e de câştigat”.
Sfârşitul căutării nu înseamnă găsirea a ceva. Aşa că acest mesaj nu conţine niciun răspuns, nu este o ofertă reală, nu-i nimic de luat de aici. Nu este o cunoaştere specială despre ce e moartea sau ce se află dincolo de aparenţe sau orice altceva. Nu propune nimic special. De fapt, e sfârşitul la orice ar fi special [n.tr. – interesant pentru ego]. Sfârşitul căutării este doar ceea ce se întâmplă când nu mai cauţi. Asta e tot.» ("Introducerea" la întâlnirea online din 26 mai 2020)
Comentariu: Mesajul lui Jim Newman şi al mentorului său, Tony Parsons, sunt imposibil de demontat logic. Pe lângă spontanitate şi siguranţă, fascinează ascultătorii şi prin acestă coerenţă şi simplitate. Nu încearcă să atragă prin cunoştinţe secrete sau prin promisiuni. Pare inutil, dar măcar este onest. În general, cu cât un mesaj spiritual este mai simplu, cu atât sunt şanse mai mici să se împotmolească în speculaţii logice. De aceea, marile sisteme filosofico-religioase sunt pline de erori şi scăpări. Pur şi simplu, realitatea nu poate fi conţinută în niciun sistem, oricât de complex ar fi el. Cu cât o teorie este mai simplă, cu atât se apropie de claritatea divină, din care provine. Dumnezeu este cel mai simplu. Totuşi, acest mesaj nu este inutil. Îţi umple sufletul de veselie, pentru că vorbeşte direct Spiritului, care tresaltă în tine. Şi aceasta este proba că vine din Adevăr.
< Sus >
La ora actuală, un interesant meci de tenis mental se desfăşoară între adepţii clasicei advaita-vedanta (1) şi modernii neo-advaita (3).
Clasicii îi critică pe moderni că, neînvăţându-i pe admiratori să mediteze, doar se autopromovează şi le creează dependenţă de conferinţele lor despre nondualitate. Îi mai acuză că se opresc la prima sclipire de iluminare şi nu continuă s-o aprofundeze, neavând nici cale şi nici maestru să-i îndrume. Apoi, e amuzant că în neo-advaita conferenţiarii nu se consideră „maeştri”, dar apar „discipoli” care papagalicesc frazele acestora. Cuvintele celor din urmă sună fals, fiind rostite din poziţia ego-ului care se declară a fi „non-existent” doar pentru a se ascunde de briciul lucidităţii.
În replică, modernii îi acuză pe clasici că îi fac pe adepţi să-şi piardă timpul şi energia cu promisiuni deşarte, generatoare de frustrări, în speranţa unei fericiri iluzorii. Eforturile personale întăresc ego-ul, pentru a-l putea elimina ulterior – ceea ce este un nonsens.
Iluminaţii moderni, pur şi simplu, nu recunosc realitatea ego-ului, nu sunt interesaţi de sensibilităţile acestuia, de strategiile de captare a interesului. Ei descriu cum se vede lumea fără ego, ceea ce rezonează în sufletul auditorilor şi generează sclipiri de iluminare. Dacă n-ar exista acest efect inefabil, neo-advaita n-ar avea nicio audienţă, pentru că nu oferă literalmente nimic pentru ego. Măcar clasicii promiteau fericirea...
Lisa Cairns spune că neo-advaita aduce un fior proaspăt şi se adresează oricui, chiar fără un minimum de pregătire anterioară. În acelaşi timp, ar fi nevoie şi de lucru psihologic cu propria persoană, fiindcă oamenii sunt plini de probleme care îi presează şi nu le oferă dispoziţia adâncirii în contemplări filosofice.
Neo-advaita a apărut ca să împrospăteze tradiţia clasică, la fel cum Noul Testament a completat şi modernizat Vechiul Testament. Cele două tabere îşi trimit săgeţi una alteia, părând că poziţiile lor nu se pot concilia. Ar fi un lucru grav dacă n-ar fi amuzant: în numele „non-dualităţii” (advaita) s-au constituit „două” tabere opuse. Probabil că Divinitatea se distrează copios la acest spectacol de tenis cu mintea...
Opinia mea este că acuzaţiile celor două tabere sunt exagerate. Astfel, cred că neo-advaitinii (3) nu caută să provoace dependenţa publicului de persoana lor. Sunt carismatici – convingători, sinceri şi neştiutori în acelaşi timp –, iar mesajul lor este cât se poate de spontan, aducând mângâiere în sufletul omului. Poate că există stări mai profunde de realizare spirituală decât a lor, dar cine le poate examina şi, în definitiv, cui îi pasă?!
De cealaltă parte, oare cine îi iluzionează pe adepţii clasici (1) să caute înfriguraţi ceea ce ar putea să nu găsească niciodată? Nu maeştrii sunt mincinoşi, ci de vină este propriul lor ego, care doreşte să se „ilumineze” ca să se eternizeze. Şi este evident că toate eforturile personale vor produce o exacerbare a ego-ului. Totodată, nu putem nega realizarea de Sine pe care practica spirituală a adus-o la unii dintre discipoli, un procent destul de mic comparativ cu reclama.
Iată diferenţa grafică dintre cele două poziţii relative la nondualitate (no-mind):
Fig. Totul e libertate!
Comentariu: Prima poziţie pare mai uşoară, fiind
metodică, dar mai îndelungată. A doua poziţie pare mai dificilă,
nemetodică, dar mai rapidă.
Swami Vivekananda a introdus o nouă
perspectivă asupra nondualităţii, numită neo-vedanta. El considera că
sunt patru căi tradiţionale ce pot duce la acelaşi ţel: Jnana-yoga
(advaita-vedanta clasică), Raja-yoga (controlul minţii), Bhakti-yoga (abandon
prin devoţiune) şi Karma-yoga (abandon prin acţiune). Primele două s-ar regasi
în prima poziţie. Ultimele două s-ar regăsi, ca atitudine (nu ca "metodă"), în a
doua poziţie.
Ca la orice meci de tenis, la fileu se află un arbitru neutru: calea abandonului de sine (2). Este renunţarea la sine în favoarea Divinităţii (interioare sau a maestrului sau a unui zeităţi oarecare); sau poate fi efortul de autodepăşire propus de Marius Ghidel, dar prin diminuarea ego-ului (ceea ce echilibrează tendinţele opuse).
Desigur, fiecare aspirant spiritual se îndreaptă natural către ceea ce îl atrage mai mult la un moment dat. Fiecare stil spiritual are validitatea sa. Rămâne însă fără răspuns întrebarea de început: spre iluminare, cu sau fără practică?
< Sus >
Ce ar fi dacă am schimba total abordarea?! Să nu mai considerăm „iluminarea” ca obiect de studiu în sine. Ne interesează atât de mult, deoarece credem că ea ne va aduce fericirea durabilă. Hai să renunţăm la căutarea fericirii! Şi, dintr-o dată, vom fi liberi mental, atât de liberi...
În viziunea spiritualist-nondualistă, iluminarea este o transformare survenită prin intenţia Spiritului şi a Creatorului Suprem. El a programat-o în destinul omului şi tot El îl conduce la această realizare fie pe o anumită cale, fie direct prin Graţie . Nu este realizarea omului, ci a Spiritului Divin. Şi nu putem „studia” libertatea Spiritului.
Iluminarea este un mijloc al Spiritului de a-şi împlini anumite interese de evoluţie. Ea poate apărea sau nu – este un fenomen secundar, subordonat scopurilor Spiritului. Întărirea voinţei sau abandonul controlului sunt două experienţe diferite. Fără a fi cauzată direct de acestea (deşi le poate însoţi), iluminarea este un cu totul alt tip de experienţă pentru Spirit - este ca trezirea dintr-un vis.
Aspirantul spiritual nu trebuie să gonească după iluminare. Ea poate apare sau nu – este un miracol, iar miracolele nu pot fi comandate. Omul care crede că are liber-arbitru ar trebui mai degrabă să-şi pună problema astfel: ce pot eu face să-mi ajut Spiritul? Rugându-se aşa zilnic, va primi inspiraţia. Şi poate că va intra în comuniune totală cu El.
Omul care crede că NU are liber-arbitru se va relaxa cu grijile, se va resemna cu necazurile şi se va încrede cu tot sufletul în înţelepciunea lui Dumnezeu. Va înţelege că el nu e decât un umil instrument în mâna Stăpânului său divin. Va fi Spectatorul, nu Actorul... Dar ar fi o adevărată iluminare să te poţi lăsa ca un copil în grija Divinităţii. Ferice de cel ce poate!
«Într-un sens, tu eşti Martorul; în altul, tu eşti Actorul. Depinde unde te plasezi. În realitate, eşti Martorul, dar dacă ratezi realitatea, eşti Actorul. Când devii Actorul, eşti responsabil de acţiunile tale. Când eşti Martorul, nu eşti responsabil de faptele tale, deoarece nu tu acţionezi. Aşa că, fie acţionezi şi eşti responsabil, fie lasă corpul-minte să acţioneze, iar tu fii un Martor total liber.» (Sri Swami Satchitananda, comentarii la “Yoga Sutras” de Patanjali)
< Sus >
Papaji a fost primul care a spus pe şleau că nu e nevoie de practică spirituală pentru a te elibera. Ea te poate ajuta să-ţi îmbunătăţeşti starea mentală, să te detaşezi de corp, dar nu poate forţa Graţia. Tony Parsons îi continuă stilul, adăugând o claritate bine gustată de căutătorii sinceri. Fred Davis adaugă, cu sinceră modestie, că el nu ştie cum de reuşesc discipolii săi să se trezească doar discutând prin internet, el e doar un canal pentru Graţie. Pe baza acestei experienţe, spune că numai în preajma unui maestru răsare iluminarea, dar nimeni nu ştie cum.
E binevenită acum o clarificare. Unii căutători spirituali au primit iluminarea după o practică spirituală mai mult sau mai puţin dificilă şi îndelungată. Ei au tras concluzia inevitabilă că practica este obligatorie pentru a te trezi spiritual.
Dacă însă admitem, precum toţi nondualiştii, că omul nu are o reală libertate de alegere şi acţiune, atunci înseamnă că nu-i aparţine nici intenţia de a practica şi nici efectul ei aparent: realizarea spirituală. Pare un joc absurd, în care cauzalitatea s-a răsucit. Iluminarea nu vine ca urmare a practicii tale spirituale. Este invers: depui eforturi spirituale pentru că simţi că vine iluminarea şi vrei să o întâmpini cât mai frumos.
Copiii mici sunt ademeniţi de părinţi să fie cuminţi, pentru ca, la sfârşitul anului, Moş Crăciun să le aducă cadouri frumoase. Când vine iarna, aduc un brad în casă, îl ornează cu globuri şi beteală şi îi spun copilaşului că diseară va veni Moş Crăciun. Şi miracolul se întâmplă, negreşit. Apar cadourile mult aşteptate, iar copilul, naiv, nu înţelege pe unde a intrat Moşul în casă.
Dar nu cuminţenia copilului a provocat venirea cadourilor, ci ele ar fi venit oricum, fiindcă Părintele se bucură de bucuria copilului. Abia când va mai creşte, va înţelege copilul că nu buna lui purtare a fost cauza marelui eveniment de Crăciun. Oare Moş Crăciun vine pentru că a fost copilul cuminte sau pentru că aşa este tradiţia?!
Aşa este şi cu liberul-arbitru. Ego-ul crede naiv că el decide şi acţionează. De fapt, când se apropie evenimentul ce trebuie să se întâmple, ego-ul este înconjurat de gânduri şi emoţii corespunzătoare. Dar el consideră, în mod eronat, că acestea sunt cauza lucrului care se va întâmpla negreşit. Şi trage concluzia:”Am gândit aşa, am decis aşa, am acţionat aşa şi iată ce am realizat.” Doar că decizia vine din altă parte, iar corpul doar pune în faptă ceea ce este împins să facă. Totul, fără contribuţia ego-ului, care este un simplu spectator.
El este ca un suporter de fotbal care se agită în tribună şi crede că numai gălăgia lui a împins echipa favorită să câştige. Dacă n-ar fi urlat el din toţi rărunchii, bieţii sportivi n-ar fi reuşit nimic pe teren.
< Sus >
Spuneam să nu mai căutăm fericirea absolută. În schimb, să ne bucurăm de orice fleac şi să nu ne fie teamă de necazuri. Dumnezeu este în tot ce ni se întâmplă. Să lăsăm „fericirea” imposibilă în sertarul cu idei ciudate, trăind liberi de condiţionări, de căutări. Libertatea mentală, respingerea conceptelor despre fericire este adevărata fericire fără nume.
Omul gândeşte aşa: „Eu vreau să am numai bucurii, fără supărări. Vreau ca fericirea să nu mă părăsească niciodată. Am auzit că numai iluminarea poate să-mi garanteze fericirea. De aceea, mă angajez pe o cale spirituală care îmi promite iluminarea.” Acest raţionament este fals, pentru că se bazează pe o premisă greşită. Motivul este că, în mod fundamental, „eu” nu poate fi fericit. Nu este făcut pentru a fi fericit. Ăsta-i omul.
Uită-te în jur! Tot ce există radiază fericire, numai omul e trist. Uneori este fericit, dar foarte puţin timp. Alteori, pozează că e fericit, din teama de a fi sincer cu el însuşi. E ca o insulă pustie într-un ocean plin de viaţă.
Totuşi, el ar putea fi cu adevărat fericit, dar numai înglobând întreaga lume în propria conştiinţă. Atunci, toată fericirea din jur va deveni şi a lui. De fapt, ea este deja a lui, dar e acoperită de cârcoteala ego-ului separatist.
„Eu” nu poate fi fericit de unul singur, sub carapacea lui. Micile lui plăceri se sting repede, micile lui victorii sunt repede înlocuite de frica de a le pierde. Nu poţi obţine fericirea făcând ceva ca persoană separată.
Apoi, fericirea nu poate fi „obţinută” sau „posedată”, ea este pretutindeni. Câtă apă din ocean poţi îndesa în buzunar?! Nu-i mai uşor să devii una cu Oceanul şi să ai oricând, oricâtă apă ai nevoie?!
„Eu” este ca un buzunar ce vrea să strângă toate bogăţiile. Ho, nesătulule, că te rupi! Cât poţi să îndeşi în tine?! Trezeşte-te şi vezi că n-ai nevoie de nimic! Întotdeauna vei găsi ceea ce ai neapărată nevoie. Fii pe pace!
< Sus >
Iluminarea produce o rupere de nivel, dar păstrează şi o continuitate. Elementul de coerenţă este INTELECTUL. Iluminarea nu te face mai prost decât înainte. Înainte erai un intelect cu ego, acum eşti un „ceva-nimic” cu intelect - acelaşi intelect. Înainte erai centrat în intelect, lumea apărea în el. Acum nu mai eşti centrat nicăieri, eşti pretutindeni, dar încă păstrezi legătura cu acel intelect, prin care te exprimi.
Intelectul este "mintea lucrătoare", iar ego-ul este "mintea gânditoare", după cum le-a numit Ramesh Balsekar. Mai târziu, neuroştiinţele le-au numit reţeaua neuronală „de sarcină” şi, respectiv, „implicită”. Ele întreţin gânduri impersonale şi, respectiv, gânduri personale. Au roluri diferite. (Vezi şi articolul meu "Anchetă asupra ego-ului".)
Discriminarea pe cale spirituală înseamnă să nu confunzi rolurile lor. Ego-ul are dorinţa naturală să se amestece mereu în treburile intelectului, să personalizeze idei impersonale. Ştii recomandarea „Nu o lua personal”?! Cum poţi s-o faci? Cu ajutorul intelectului. „Păstrează distanţarea regulamentară dintre intelect şi ego şi vei fi sănătos!”. Ego-ul e un virus periculos, se va replica în fiecare gând şi te va infecta numai cu iluzii şi minciuni.
Realitatea nu are eu. Fii realist!
Mii de filosofi, înţelepţi, erudiţi, iluminaţi au încercat să clarifice tainele trezirii spirituale, lăsând scrieri şi traduceri. Alte mii vor mai încerca să găsească secretul Creaţiei. Dar nimeni nu va reuşi să rezolve acest Mister. Cu sau fără aportul tău, Creatorul nu va fi niciodată înţeles. Încercarea este meritorie şi necesară, e chiar intenţia Lui de a se autodefini. Toate creaturile Îl exprimă în felul lor. Dar creativitatea Lui e fără margini, inepuizabilă.
Fie că îl exprimi intelectual, fie că rămâi uimit în tăcere – e acelaşi lucru. Nimeni nu poate adăuga o iotă la Marele Mister. Cu sau fără ego, oricum nu poţi înţelege nimic. Faci analize asupra iluminării şi iluminaţilor ca să trasezi harta Misterului. Dar Misterul se schimbă de fiecare dată şi harta trebuie redesenată. Pănâ când?!
Totuşi, scrierea are un rost. Îi dă intelectului răspunsuri la orice întrebare şi-ar pune. Acum e copleşit de atâtea răspunsuri, unele pe care nici nu le-a cerut. Îndemnul înţelepţilor de a renunţa la gânduri NU era un vicleşug de a ascunde nişte secrete sau de a-ţi spăla creierul. Nu! Iată, acum ai o grămadă de explicaţii, deţii toate răspunsurile şi încă mult peste. Eşti mulţumit?! Ba bine că nu! Dar, în schimb, ai înţeles, poate, că nu gândurile te vor ajuta să rezolvi problema fericirii. Pentru că nu există „problemă” şi, deci, nici „soluţie”. Înţelege şi asta dacă poţi!
«În ultimii şaizeci de ani, am tot încercat să descopăr acest mister, dar nu am reuşit. Nu am reuşit să aflu secretul. Acum sunt bătrân. Te rog, spune-mi tu ce este. Vreau să aflu secretul. Vreau să stau faţă în faţă cu acest mister. Vreau să-L sărut şi să-L îmbrăţişez, deoarece nu am văzut frumuseţe mai mare nicăieri pe această planetă. Iubesc pe cineva, însă nu pot să îmi văd Fiinţa Iubită.» (Papaji – Doar rămâi tăcut, pg.111)
< Sus >
Răzvan A. Petre
29 mai 2020