<  Înapoi la Iluminare prin Neo-advaita


Iluminaţi Neo-advaita: JIM NEWMAN

traduceri de Răzvan-Alexandru Petre

Jim Newman

Jim Newman, iluminat "neo-advaita"

web  Simply This website

youtube  Jim Newman YT channel

1. ESEURI, 2. INTERVIURI, 3. INTRODUCERI LA CONFERINŢE


1. ESEURI

NON-DUALISMUL transformă modul în care cineva se gândește în mod normal la iluminare și spiritualitate. Non-dualitatea este o revoluție. Simplitatea mesajului este absolut incontestabilă. Dezvăluie că a căuta iluminarea doar continuă și confirmă separarea.

Non-Dualitatea este o descriere a ceea ce nu poate fi descris, de unde provine și prefixul non. Sau ce nu este, faptul că nu sunt două. Cele „două” sunt toate opusele ce pot exista.

Ce este „nu două”? Și de ce nu se poate rosti? „Nu două” indică realitatea că percepția și experiența dualităţii nu este ceea ce pare a fi. Experiența pare a fi baza a ceea ce este. Non-Dualitatea recunoaște acest fapt, dar spune că percepția și experiența sunt distorsionate, făcute exclusive de experiența de a fi persoană.

Experiența de a fi persoană are ca rezultat o transformare a întregii experiențe, cum că ea ar fi personală. “Asta, ceea ce se întâmplă, mi se întâmplă mie”. Aceasta maschează realitatea că experiența, fiind de natură non-duală, nu mi se întâmplă “mie”, ci doar SE întâmplă.

Cum se petrece asta? Experiența de a fi persoană este rezultatul faptului că trupul se simte ca fiind centrul a ceea ce se întâmplă. Această experiență de a fi un centru aduce o gravitaţie sau o presiune. În realitate, gravitația sau presiunea sunt doar o senzaţie care se întâmplă, având nuanţa de „aici”. Presiunea “aici-ului” incită la o pretenţie falsă, că această gravitaţie sau presiune ar fi personală, că ar desemna un centru. Această presupunere sau afirmație falsă este începutul persoanei și al poveștii personale. Acest lucru schimbă impersonalul sau ceea ce pare că se întâmplă - care evident, nu are centru - în: acest lucru mi se întâmplă „mie”, unui centru.

Consecința asumării unui „eu” este apariţia poveştii personale. Această presupunere sau afirmație falsă este o reacție. Întreaga viață personală care reiese din această pretenţie falsă este, de asemenea, o reacție. O reacție la o reacție la o reacție... O reacție care se experimentează ca fiind cauza. Ca şi cauză, își asumă liberul-arbitru și alegerea, sensul și scopul.

Desigur, liberul-arbitru și puterea de a alege, precum și sensul și scopul nu ar avea rost decât atunci când persoana ar fi o cauză. Ca reacție, acestea sunt lipsite de sens.

Această iluzie a personalului, iluzia persoanei separate – care ascunde realitatea că ceea ce se întâmplă aparent nu este cu adevărat „doi” – este impersonalul apărând ca personal. Atemporalitatea ce apare ca timp. Această iluzie care se autodefinește prin experiență ascunde faptul că experiența, ca baza a totul, este vidă. Că a ști - de exemplu, eu sunt - nu este o cauză, ci o reacție, ascunzând realitatea că nu există „eu” sau „sunt”.

Nu există o cauză reală și ceea ce este, nu este un rezultat. Cunoscutul este o aparență. O aparență este definită ca aceea ce este, dar nu este, ceea ce doar pare a fi. Atâta timp cât aparenţa este percepută exclusiv ca reală, este luată drept ceea ce nu este. “Ceea ce este” este vacuitate. Toate aparenţa este vidă.

„Ceea ce este” nu este logic, nu este o concluzie. Este de nedescris, deoarece nu există nimic cu ce să îl compari. Aparenţa poate fi descrisă, este indescriptibilul „ce nu este”. Deoarece “ceea ce este”, simultan „este” și „nu este”, e dincolo de descriere. Deși “ceea ce este” nu este descriptibil, există cuvinte care par să îl sugereze: paradis, perfect, minunat, pur, liber, absolut, infinit, iubire.

< Sus >


SEPARAREA • Simțul separării se află în misiune, este în căutarea imposibilei cunoașteri a sfârșitului sinelui, sfârșitul fricii de moarte, sfârșitul separării, realitatea non-duală. În această căutare, va eșua întotdeauna. Pentru simţul sinelui, situația este complet lipsită de speranță. La fel, și eforturile sale de a-și controla viața prin repetarea plăcerii și evitarea durerii, care este o simplă descriere a vieții sale. Nu există liber-arbitru - care este o altă iluzie.

Vestea bună este că nu există separare. Ceea ce caută simţul sinelui separat este tot “ceea ce există”. Există doar Aceasta. Aceasta. Aceasta nu este particulară sau exclusivă. Este totul exact așa cum este. Totul este o expresie a integralității, totul este sfârșitul sentimentului de separare, sfârşit pe care îl caută simţul separării, dar în această căutare, simţul separării neputând înregistra decât ceva, particularul.

Când Această realitate este recunoscută, se vede clar că nu există separare, că sentimentul de separare a fost pur și simplu un vis, că nu s-a întâmplat niciodată, nu există și nu a existat niciodată un sine separat de totalitate. Tot paradisul este perfect și complet. Nimic nu se schimbă, întrucât nu a existat niciodată separare. În absența căutării, există o minune de neînţeles că Aceasta este, doar că apare o imensitate liniștită, această explozie fără sens sau scop, care este o anarhie de iubire. Libertatea absolută care apare ca “tot ce este”.

Împărtășind cu voi acest lucru, poate apare o recunoaştere, o rezonanţă. Uneori se percepe că este incontestabil, deși nu există o recunoaștere, ci doar o înțelegere revigorantă care pare să sune ca adevărată și „eul” îşi poate slăbi sau elimina complet cămaşa de forţă.

Mesajul fiind că nu este nimic de găsit, totul este deja Aceasta, sentimentul separat al sinelui nu are niciun rol de jucat în această recunoaștere. Fie există o voință impersonală, fie nu există.

Aceasta este totul, complet impersonală și nu are nicio legătură cu ceea ce simte sau gândește simţul sinelui separat.

< Sus >


CĂUTAREA • De ce sunt aici? Care este scopul și sensul vieții? Ce se întâmplă când mor? Cum să găsesc fericirea, pacea, împlinirea?

La aceste întrebări, fiecare persoană a răspuns într-un fel sau altul cu speranță și credință. Viitorul imaginat. Unele dintre aceste răspunsuri pot fi văzute în religie, credință, conștiința superioară, Sinele superior, cunoașterea iluminatoare şi altele.

Fiecare răspuns aparent indică către un „ce va fi” special, niciodată către originalul comun “ce este”. “Ceea ce va fi” se mai numește și căutare.

Toate răspunsurile aparente ne îndepărtează de “ceea ce este”, confirmând că întrebările şi cel ce întreabă sunt reali. Această confirmare aparentă a întrebării și, prin urmare, a căutătorului nu oferă nimic individului – cel care întreabă – adică fericirea, pacea și împlinirea pe care le caută. Nu există răspuns la niciuna dintre întrebări, deoarece cel care întreabă este o iluzie. Căutarea și aparenţa unei persoane în corp sunt același lucru.

Persoana este o construcție, o contracție, un centru pentru norul psihic al necunoscutului. Centrul şi interacțiunea ulterioară este persoana și viața sa iluzorie, care are sens și scop. Rezultatul este neapărat căutarea speranței, sensului și scopului. Căutarea răspunsului la problema propriului sine.

Căutarea este complet lipsită de speranță.

< Sus >


SEPARAREA, CA NEÎNŢELEGERE PSIHOSOMATICĂ

ACEST SITE WEB ȘI ÎNTÂLNIRILE se referă la ceea ce este neașteptat și necondiționat. Jinduim după “ceea ce este” deja. Se consideră normal, chiar necesar, că: experiența „ceea ce este” trebuie să fie ceva personal.

Experiența de a fi un individ se autoconfirmă. „Citesc aceste cuvinte şi, pentru că acum le experimentez, de aceea sunt real.” Această poziție este o neînțelegere psihosomatică, anume că separarea ar fi reală. Rezultatul este experiența, afirmația falsă că ceva lipsește, că individul ar fi real și că experiența lui că ceva nu este în regulă cu el sau cu orice altceva, ar fi toate adevărate.

Experiența lui este că, în primul rând, “ceea ce este” este incomplet și, în al doilea rând, că prin propriile eforturi poate găsi acea completitudine și să-și facă viața mai bună (orice ar însemna asta). Această conferinţă explorează și subminează aceste afirmații false, subliniind aspectele trecute cu vederea. Individul este real doar prin referinţă la cunoaștere. Cunoașterea este moneda individului. Experiența este moneda cunoașterii.

Această împărtășire subminează veridicitatea afirmației că “individul ar fi ceea ce se experimentează a fi”. Ea explorează posibilitatea că se doreşte ceea ce este dincolo de experiență și dincolo de cunoaștere. Ceea ce individul doreşte (fără să știe) este sfârșitul căutării, sfârșitul nevoii, sfârșitul încercării de a găsi completitudinea.

Individul are fixaţia să găsească ceva, dorindu-şi involuntar nimicul, sfârșitul experienței, şi astfel ratează soluţia, care este: necunoaşterea. Nu există niciun răspuns la problema de a fi un individ, soluția este sfârșitul individului. Ce rămâne când individul se sfârşeşte? Totul este fiinţare vidă, nimicul ce se iveşte. “Ceea ce este”, ceea ce se întâmplă este nimicul ivindu-se. „Ceea ce apare” vorbeşte despre nimic. Lucru care, paradoxal, împlineşte nevoia. Nimic de știut, nimic de înțeles, nimic mai mult necesar. Vida fiinţare a “ceea ce este”, existenţa fără motiv.

< Sus >


DE CE NONDUALISMUL NU ESTE O ÎNVĂŢĂTURĂ

Se pare că există o oarecare confuzie despre non-dualism; de ce nu este o învățătură și de ce cei ce vorbesc despre non-dualitate nu sunt numiți învăţători.

Învățăturile și învățătorii spirituali funcționează în cadrul credinței, a cunoașterii sau a experienței că lipsește ceva în discipol, care poate fi corectat prin a deveni mai bun sau a învăța ceva nou. Învățătura spirituală provine din perspectiva că separarea - experiența subiect-obiect - este reală și poate fi sau chiar trebuie depășită. Depășirea separării are scopul de a te face o persoană mai bună sau chiar așa-numita iluminare personală.

Non-dualismul spune: “experiența separării este iluzorie”. Prin urmare, încercarea de a o depăşi doar prelungeşte neînțelegerea. Toate justificările pentru învățăturile și învățătorii spirituali se bazează pe această neînțelegere.

Învăţătorii și învățăturile spirituale se pierd în visul separării și se ocupă de consecințe, nu de cauza aparentei separări, devenind un efect al efectului unui efect (și așa mai departe) al experienței individului. Învățăturile spirituale sunt astfel o capcană care nu poate oferi niciodată lucrurile promise. După cum s-a menționat deja, învăţătura s-ar justifica numai dacă experiența separării ar fi reală. Dar nu există o separare reală.

Libertatea absolută nu poate fi găsită în experiența separării, care este locul unde funcționează toți învăţătorii și învățăturile spirituale.

Niciodată individul nu a făcut, n-ar face și nu ar putea face nimic pentru a scăpa de el însuşi sau pentru a descoperi realitatea Sinelui sau “ceea ce este”.

Ce efect are munca spirituală asupra consecinței separării? Spiritualitatea și calea spirituală au efecte în experiența individului. Ele pot face ca această experiență să fie mai bună sau mai rea (ambele doar temporar) și mai mult sau mai puțin funcțională. La fel cum poate şi terapia. Spiritualitatea se bazează pe presupunerea că există ceva în neregulă cu persoana – adică căutătorul. Iar asta corespunde cu presupunerile pe care persoana le face despre ea însăși, că ar fi ceva în neregulă cu ea. Învățăturile spirituale confirmă această presupunere falsă și îi spun individului ce poate, ar putea sau ar trebui să facă, să fie o persoană mai bună, să găsească ceea ce caută. Niciuna dintre aceste abordări nu recunoaște cauza reală a nemulțumirii: experiența separării, individualitatea.

Nu lipsește nimic și nu este nevoie să găsești nimic. Când visul se termină, nimeni nu se trezește. Visul era doar realitatea visătorilor. Când se termină, nu a rămas nimeni care să se trezească.

Non-dualismul nu judecă, deoarece nu recunoaște liberul-arbitru (pe care individul îl experimentează) ca fiind real. Deci nu este nimeni responsabil. Liberul-arbitru și responsabilitatea personală sunt, pur și simplu, aspecte ale experienței iluzorii ale individului. Acest mesaj este o descriere, subliniind neînțelegerile obişnuite, care apar deoarece sugestiile și descrierile non-dualismului sunt foarte străine de logica ivită din experiența că „eu sunt real” și „eu fac totul”.

Chiar și ideea de „a nu fi nimeni” poate fi înțeleasă în mod fals ca având o legătură cu o experiență reală sau o cunoaștere reală. Experiența reală sau cunoașterea reală sunt consecințele individului iluzoriu. Non-dualismul indică vidul care nu știe, care apare ca “Ceea ce este”, care este dincolo de experiență și cunoaștere.

Nu este nimic de găsit, cu excepția faptului că „nu există nimic de găsit”, care nu este niciodată rezultatul căutării. Nu există nicio valoare în căutare, ceea ce contravine experienței și sistemului de valori al căutătorului.

Non-dualismul indică spre completitudinea care este dincolo de cuvinte sau înțelegere. El indică totalitatea, care nu este afectată de experiența separării. El indică iubirea necondiționată, care este deja totul. El indică libertatea absolută nelimitată, care este atât de liberă, încât poate apărea ca separarea ce caută eliberarea. Există doar ceea ce este - totul - niciodată altceva și această totalitate este deja acea libertate absolută dorită.

< Sus >


2. INTERVIURI

SENSUL VIEȚII ȘI DORUL DUPĂ ÎNTREGIRE

De la Reporterul excelenței

Nicolae Tănase: Jim, care este sensul vieții?

Jim Newman: Nu există un sens și nu este nevoie de un sens al vieții. Totul este deja ceea ce este, fără nevoi, liber și împlinit.

„Viața” nu este separată de Ceea ce este. Neexistând separare, nu există spațiu sau distanță în care să apară nevoia unui sens al vieții.

Există doar ceea ce este. „Ceea ce este” nu este obiectiv sau subiectiv, nu este conceptual, cognoscibil sau de înțeles. „Ceea ce este” este indivizibil, atotcuprinzător, total, fără poziție sau perspectivă, fără interior, fără exterior, nu două, nu separat, nu dual.

“Ceea ce este” - totul nediferențiat – se poate ivi ca ceva, o perspectivă, o poziție aparentă. Poate fi experimentată o poziție, ceea ce face ca aparenţa să pară personală. Ca experiență personală, viața pare a fi un obiect sau „ceva” care necesită sens. Cu toate acestea, persoana este iluzorie și nu are nicio realitate în afara experienței sale cu sine. Căutarea sensului este o nevoie care apare din acea experiență, care este experiența separării, experiența că „ceea ce este” este real și personal.

Problema sau căutarea unui sens al vieții vine de la dorul de întregire, de libertate absolută, care este, fără să știe, un dor de dizolvare, un sfârșit al persoanei. Experiența personală caută inevitabil un răspuns la întrebarea „ce este viața mea?”. Pentru persoană nu există niciun răspuns, deoarece în Aceasta, “ceea ce este”, e vorba despre nimic. Și nu trebuie să fie vorba despre ceva. Singura soluție pentru persoană este sfârșitul ei.

Persoana nu poate depăși natura iluzorie a sinelui și nu poate să nu fie un efect al ei însăși: un căutător. Ea caută dragoste, experiențe mai multe sau mai bune. Apucă pe o cale pentru a găsi ceea ce speră că îi va rezolva nevoia. Calea înseamnă căutare. Poate fi căutarea de bani, putere, de mai mult... Deoarece căutarea nu poate rezolva cauza nevoii, poate duce doar la mai multă căutare. Premisa căutării – că ceva intrinsec este greșit sau lipsește – este iluzorie. În consecință, toate eforturile sale se mărginesc fără speranță la această premisă falsă.

Persoana încearcă să depășească această nevoie de experiență prin mai multă experiență.

Efortul depus de persoană nu poate duce niciodată la împlinirea pe care o caută, adică la acea inclusivitate totală şi nelimitată a incognoscibilului „Ceea ce este”. Ceea ce se doreşte se află dincolo de căutarea personală, fiind deja „ceea ce este”. „Ceea ce este” nu este o realitate obiectivă, nu se poate cunoaşte. „Ceea ce este” este vacuitate, fiind totul așa cum este. Orice este ceea ce este, este deja complet, deja absolut liber, fără a avea nevoie de semnificații.

< Sus >


E VORBA DESPRE NIMIC

J: Nu se poate spune că „Ceea ce este” vorbeşte despre nimic, pentru că nu există nimeni care să spună și nimeni care să vrea să știe. Nimeni nu vrea să audă asta. Pentru individ, experiența firească este că: aici este vorba despre ceva.

R: Spuneți că nu există liberă alegere, de asemenea, spuneți că nu există conștiință. Prin conștiință, întotdeauna simţim nevoia să fim conștienți de ceva. Și nu poți fi conștient de “Aceasta”. Întreb – nu este o nebunie că „Aceasta” este tot ce există și, totuşi, nu se poate accesa?

J: Nu există nici acces și nici lipsă de acces la ea. Pur și simplu este. „Ceea ce este” nu se poate obține și nu se poate pierde, este necunoaştere.

R: Pare un paradox. Nu îl poți obține, nu îl poți pierde? Ce mai fel de relație avem cu „Aceasta”!

J: Păi, asta e chestiunea – nu există nicio relație în „ceea ce este“.

R: Deoarece nu există o conștientizare a ei?

J: Nu, pentru că nu există distanță. Pentru o relație, ai nevoie de distanțare.

R: Pauză. E cool!

J: În Totul e vorba despre nimic. Care nimic este acoperit de experiența că „e vorba despre ceva”, care este o experiență destul de nemulțumitoare: încercarea de a găsi acel ceva despre care e vorba. Dar e vorba despre nimic, complet gol. Și „ceea ce este” complet gol include un aparent „e vorba despre ceva”. Deci tot ceea ce apare, tot ceea ce există, nu este “Totul ce deocamdată lipseşte”, ci este, pur şi simplu, golul. E vorba de nimic, cu adevărat.

R: Ce înseamnă asta, „este gol”?

J: Ei, înseamnă că nu este vorba despre ceva pe care persoana îl experimentează.

R: De pildă, a merge undeva?

J: Ei bine, venind de undeva, mergând undeva, înseamnă că apare nevoia să găsim ceva, că ceva se întâmplă cu adevărat. Așadar, dacă întrebi pe cineva ce diferență este dacă mori acum sau peste zece ani, majoritatea oamenilor vor spune „o diferență uriașă!”, deoarece lucrurile se pot schimba, putem avea experiențe. Și toate acestea sunt privite din perspectiva că aparenţa este tot ce există. Deci, din această perspectivă, individul simte că este aparența, iar aparenţa este tot ce există. Așa că, fiind aparența, se poate întâmpla ceva real.

Dar de fapt, aparenţa este reală și ireală, nu are niciun efect real, deoarece nimic nu se întâmplă cu adevărat. Deci, dacă nu ar exista un (simţ de) individ acolo, s-ar putea recunoaşte faptul că între a muri acum sau a muri peste zece ani nu este nicio diferență, pentru că nu se întâmplă nimic cu adevărat. Individul își imaginează că există un continuum care persistă după ce va muri, astfel încât orice a experimentat are o realitate care aparține acelui continuum. Când “nimeni” nu mai experimentează că “acest lucru vorbeşte despre ceva”, atunci este evident (pentru nimeni) că „ceea ce este” nu e ceva ce se întâmplă. Este întotdeauna nimic, şi doar este acoperit de experiența că ar fi ceva sau despre ceva. Așadar, atunci când „despre ceva” nu se mai întâmplă, nimic nu se schimbă de fapt. Deoarece „ceva care se întâmplă” este tot nimic, nu e nicio diferență. „Ceea ce este” nu e deranjat dacă există un individ care crede că e vorba despre ceva sau dacă nu există un individ; nu face absolut nicio diferență, deoarece realitatea este aşa: tot ceea ce se iveşte este nimicul ce apare în acest fel. E vorba despre nimic.

R: Dar nu este acesta un univers rece?

J: Nu, universul rece este lumea indivizilor. Acolo unde e vorba despre ceva, unde este greu și sunt multe nevoi și lipsuri, acolo este frig. Ceea ce a rămas – când astea nu mai sunt – este cu adevărat frumusețe, este iubire necondiționată, ceea ce este natural de fapt.

R: Dar sună ca o totală nepăsare.

J: Este sfârșitul preocupării anxioase. Preocuparea devine mai largă, astfel că se recunoaşte faptul că individul caută nimicul, dar nu îl vrea, nu poate avea nimicul, nu poate cunoaşte nimicul. Și asta este, într-adevăr tragic, deoarece asta poate duce la multă suferință și nefericire. Dar în imaginea de ansamblu, se vede că toată nevoia asta fără sens și inutilă provine, de asemenea, tot din nimic. Deci, într-un sens mai larg, există o grijă și o înțelegere sau o compasiune pentru întreaga suferință. Dar experiența individuală este ca o masturbare, că mergi în sus și în jos, în sus şi în jos în propria lume de nevoi care nu duce nicăieri. Deci ar fi greu să-ți pese de asta.

R: Și pe deasupra, oricum nu există nicio persoană.

J: Nu contează, da, nu există una. Aceasta este doar nimicul care apare ca o persoană sau ca nicio persoană. Nu e nicio diferență. Pur și simplu, nu contează, pentru că nu se întâmplă, nu este real.

R: Și când se vede asta, atunci apare un colaps?

J: Nu, colapsul apare când nu mai rămâne nimeni să simtă că există un colaps. Pentru că nimeni „vede” nimicul. Este sfârșitul căutării. Și nu este o recunoaștere.

Desigur, pot apare percepţii sau înţelegeri că: nu a mai rămas nimic în interior, că nu există niciun fel de individ, n-a fost niciodată, totul și nimicul sunt același lucru, că totul este gol și nu există nicio poveste. Dar acestea încă par că mi s-ar fi întâmplat mie și că acum trăiesc o întâmplare. Sunt ca niște vizoare către o altă realitate, dar tot vizoare sunt deocamdată.

Când toate acestea se termină și există doar nimicul, e complet altceva. Pentru că atunci se recunoaşte că nu există niciun „eu” ca ceva despre care poți vorbi, ca ceva pe care îl poți recunoaște, că nu există nimeni și niciodată nu a fost cineva. Când totul colapsează, atunci nu mai este nimic; nu este ca și cum nu a mai rămas nimic, ci este ca și cum nu a existat niciodată nimic. Deci că „nu se întâmplă nimic” nu este o recunoaștere, nu este o înţelegere, deoarece nu există nimeni care să o aibă.

R: Și unde se încadrează aici „ceva-ul”? Tot ce apare? Tot acel nimic apare ca ceva? Dar asta nu înseamnă că „Nimicul” este într-un fel mai puternic decât ceva-ul?

J: Nu.

R: Există un echilibru între ceva și nimic?

J: Nu există echilibru, este același lucru. Totul este gol. Nimicul nu este undeva şi ceva-ul altundeva. Dacă ar fi aşa, s-ar întâmpla ceva.

R: Care este diferența între nimic și gol?

J: Nicio diferență, este același lucru.

R: Dar din nou: există mai mult nimic decât ceva.

J: Nu. Totul Este Gol.

R: Deci există doar un nimic gol.

J: ...care apare ca ceva „totalitate”.

R: Ce să facă cu mesajul ăsta?

J: Cine ar face ceva cu asta?

R: Cel care crede că trebuie să plătească o chirie și își face griji că va ajunge în stradă.

J: Ei bine, asta-i ceva ce pare că se întâmplă.

R: Da, cel care-şi face griji să nu ajungă în stradă simte că i se întâmplă foarte mult din acest ceva.

J: Când există experiența individului despre ceva, toate acestea se arată ca fiind semnificative. Desigur, toate acestea par să se întâmple, dar nu înseamnă nimic. Ori se întâmplă, ori nu se întâmplă.

R: Dar dacă cineva ia asta în serios, va crede că „ oricum nu contează”, iar copiii lui nu vor avea nimic de mâncare. Deci nu este un sfat nechibzuit pe care să-l dai unei persoane?

J: Nu dau niciun sfat. Nu ai unde ajunge, nu poţi lua nimic din astea. Aceasta nu are nicio legătură cu experiența că “aici e vorba despre ceva”. Nu există nicio legătură.

R: Dar dacă cineva aude asta ...

J: Nimeni nu oferă asta. Dacă cineva o înțelege greșit și decide că poate face tot felul de lucruri, atunci asta e ce se întâmplă.

R: Este o viziune puternică că totul e despre nimic.

J: Uriașă. Și nu este o viziune.

R: Ce este atunci?

J: Sfârșitul viziunilor. Sfârșitul ideii că ar fi vorba despre ceva. Acesta este „colapsul”, acel ceva este în cădere liberă.

R: Deci nu se poate face nimic cu acesta, este un mesaj complet inutil.

J: Complet inutil.

R: Nicio alinare a durerii, nicio motivație pentru mişcare, nicio ușurare de griji. În schimb, am văzut că oamenii simt o relaxare profundă.

J: Cred că acest lucru este „cunoscut” de toată lumea. Apare o deznodare, o despletire. „Cunoscut” nu este cuvântul potrivit.

R: Deci care este sfatul dv. cum să continuăm cu viața de zi cu zi?

J: Chestia este că, în primul rând, nu a fost niciodată nimeni care să facă o alegere. Se pare că viaţa continuă, așa cum s-a întâmplat întotdeauna și, de fapt, nu se întâmplă nimic.

R: Dar nu există nicio glorie pe care psihicul s-o experimenteze, poate un pic?

J: Nu există nimic aici pentru individ. Singurul lucru care se recunoaşte la colaps este că individul este excepțional de arogant, gândindu-se că aici ar fi vorba despre ceva. Pentru că a fi vorba despre ceva înseamnă că e vorba despre mine. Eu, eu, eu, eu. Ce cred eu e important, ce simt eu e important, ce fac eu e important, unde merg eu e important, totul e atât de important.

R: Deci, eul este total ignorat? Și este, pur şi simplu, șters, măturat?

J: Ei bine, cam aşa, doar că nu a existat niciodată. Deci este sfârșitul a ceva care nu s-a întâmplat niciodată. Acest mesaj este complet nedorit. Indezirabil.

R: Este ca și cum ai fi prins într-o cameră a oglinzilor și ţi se spune că totul, toate reflecțiile pe care le vezi despre tine sunt o iluzie, pentru că nu există un sine și nu există nicio cale de ieșire și nu poți face nimic şi toate acestea chiar nu se întâmplă. Poţi înnebuni, înţelegi? Nebunie curată.

J: Ei bine, cred că vorbeşti despre recunoașterea subtilă a realității spre care am indicat și despre lipsa de speranță a individului de a face ceva în privinţa asta sau de a face ceva cu chestia asta.

R: Acesta îmi pare un univers aspru.

J: Individul este prins în propriul vis.

R: Fără visător.

J: Nu, individul este propriul său vis, aşa că, atunci când individul nu mai este, nu mai există nimeni care să fi visat vreodată. Nici vis, nici visător.

R: Ce a mai rămas atunci?

J: Totul. Aceasta, aşa cum este, ceea ce este. Care este tot ce există dintotdeauna.

R: Deci, de fapt, nu a fost niciodată cu adevărat altfel, ci doar s-a văzut un pic deformat.

J: Experiența că ar fi vorba despre ceva face ca Aceasta să apară individului ca ceea ce nu este. Nu-i nimic de obținut, nu-i nicăieri de mers, deoarece nu este nimic de găsit, pentru că nu s-a pierdut nimic.

R: Asta-i diametral opus faţă de ceea ce mă simt a fi eu.

J: Este. Absolut. Individul, “eul” este acea experiență că ar fi vorba despre ceva, dar în realitate, e despre nimic.

R: ...când eul vrea să meargă şi să obţină şi să fie într-o „misiune de găsire a soluției”.

J: Soluția la o problemă care este ireală.

R: Asta este deprimant.

J: Pentru individ este un mesaj destul de tragic. Dar tot ce face acest mesaj este să demaşte tragedia individului. De fapt, nu face nimic, ci doar descrie.

R: Dar prin această descriere, poate fi ridicat un voal.

J: Sau nu. Sau există recunoașterea că nu a existat niciodată un voal.

Pauză

Este dificil să pricepem faptul că nimeni nu vrea să audă asta și toată lumea vrea să audă asta. Nu se poate rosti, pentru că-i prea totul și prea nimic.

R: Deci prețul e mare și nu poate fi cerut.

J: Nu există un preț mare. Dar există suferință, există nemulțumire.

R: Când se vede cu adevărat că nu se poate face nimic, că nimeni nu se poate ridica prin propriile eforturi, atunci va cădea (iluzia)?

J: Poate. Sfârșitul poveștii este sfârșitul poveștii, când este evident că-i vorba despre nimic. Acesta este sfârșitul poveştii despre ceva.

R: Mai vreţi să adăugaţi ceva?

J: Nu, vreau să beau nişte apă.

R: Și eu. Deci lucrurile se întâmplă în continuare.

J: râde Aparent.

< Sus >


3. INTRODUCERI LA CONFERINŢE

ACEASTA ESTE DEJA

Anglia/Sharpham • Iul. 2018

Acest mesaj nu vorbeşte despre a ajunge undeva. Nu ne îndreptăm nicăieri. Dacă cineva a venit aici astăzi, probabil crede că ar putea obține ceva sau că există un scop la ceea ce se întâmplă aici, chiar dacă acest scop este să devii fără scop. Nu este însă cazul. Această întâlnire este deja fără intenţie. Nu are scop. Întâlnirea nu are rost. Ceea ce s-ar putea să nu fi recunoscut încă este că: nimic nu are scop. Este deja liber, libertate absolută. Aceasta este acea libertate.

Dacă Aceasta este deja liberă, noi ce facem aici?

În acea libertate, poate apărea experiența „Eu sunt” sau „aici-ul”. Acel aici are un aparent efect asupra aparenţei, încât nu mai este liberă, nu mai pare liberă. Pare că este o parte dintr-o poveste și, desigur, este povestea “mea”, iar povestea mea are o singură intenție: să fiu neîntrerupt fericit. Vă reuşeşte?! Râsete

Acea experiență intenționată „Eu sunt” nu știe că este deja libertatea pe care o caută, ceea ce înseamnă că nu o poate găsi niciodată. Experiența „eu sunt” caută ceva real, ca să știe că va fi în regulă, ceva de care să se ţină. Are nevoie de asta sau caută asta pentru că se simte reală. Îşi spune: „Eu sunt real”. Și cum el este complet iluzoriu și orice altceva este doar aparent (în sensul că nu este real), atunci nu este ireal, dar nu este nici real. Porneşte într-o călătorie, iar această călătorie este ca să găsească ceva real.

Majoritatea oamenilor nu știu că sunt într-o călătorie. Majoritatea oamenilor nu știu că ei caută ceva real. Majoritatea oamenilor încearcă doar să facă mai mult sex, mai mulți bani, mai multe lucruri, mai multe filme, mai mult televizor, mai multă mâncare, orice experiență care îi face să se simtă bine. Totuși, tot ceea ce face individul (de fapt, nu face niciodată nimic cu adevărat) este să găsească ceva real. Și e un efort fără speranță, deoarece această aparenţă, care este deja libertate absolută, nu este reală. Și, întrucât Aceasta este tot ce există, individul nu are unde merge să găsească ceva real. Nu este nimic de găsit.

Nu vorbim aici despre găsirea soluției pentru „Eu sunt” sau nevoia de a găsi ceva real. Ceea ce se arată aici este că nu există nicio speranță. A fi un individ – sau experiența de a fi un individ – este o situație absolut fără speranță, pentru că el nu poate găsi ceea ce caută. Nu vrea să audă ceea ce vorbim aici.

Ce vorbim aici e de nedorit. Este nedorită, pentru că înseamnă sfârșitul individului. El nu vrea asta. De asemenea, este nedorită, deoarece nu există nici o distanță faţă de ea. Deci, nu există nicio cale ca dorinţa să apară. Aceasta este deja. Orice dorință, dorință aparentă, va evita acest lucru. Nu este corect sau greșit, pare doar să fie. Este exact ceea ce se întâmplă. Asta se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este absolutul. Cântecul păsărilor este absolutul. Spălarea toaletei este absolutul. Este absolutul cântând sau spălând toaleta.

< Sus >


EXPERIENȚA ILUZORIE A INDIVIDULUI

Austria retreat • Iun. 2019

Când individul crede că aude sau înțelege acest mesaj, uneori îl aude sau îl înţelege ca o negare, ca ceva greșit sau rău. Aceasta este o reacție la nevoia individului să se întâmple ceva. Individul este, fundamental, o senzaţie de nevoie. Are nevoie de momentul următor, are nevoie de speranță, are nevoie de sens și de scop, are nevoie de experiența voinței libere și a alegerii. Această nevoie este o dorinţă pentru tot mai multe experiențe. Aceste nevoi fac parte integrantă din ideea individului despre ce ar fi vorba.

Acest mesaj subminează complet ideea că experiența individului ar fi reală. Sugestia este că acea experiență este o iluzie. De fapt, nici nu se întâmplă. Deci nu are nevoie să înceteze să se întâmple. Mesajul nu este nici negativ, nici pozitiv. Mesajul este – cât poate fi – o reflecție, o sugestie că „Aceasta” nu are nevoi. Aceasta este complet neutră. Tot ceea ce pare să se întâmple este neutru. Este echilibru total. Aceasta include şi experiența de a fi un individ.

Mesajul este unul de absolută libertate necondiționată. Nu e o libertate care împlinește sau are legătură cu nevoia individului iluzoriu. Nu este libertatea pe care o știe sau o are cineva vreodată.

< Sus >


APARENŢĂ FĂRĂ ÎNCEPUT SAU SFÂRŞIT

Anglia • Sept. 2019

În această întâlnire, cel care vă vorbeşte nu are nimic special. Ceea ce el împărtășește nu provine de la ceva (cineva) care știe. Nu se poate oferi nimic. Ceea ce se poate întâmpla aici este că: experiența – toate experiențele – este demascată ca fiind iluzorie, o senzaţie iluzorie a lui aici și a lui acolo, o realitate iluzorie subiect-obiect.

Vom descrie cum se experimentează realitatea subiect-obiect. „Eu” este experimentat ca fiind începutul și sfârșitul. Asta ascunde realitatea că nu există un început sau un sfârșit real, nu există un subiect sau un obiect real. Experiența „Eu sunt” spune că „Sunt viu”, care ascunde realitatea că “Eu sunt” este, cu adevărat, experiența morții. Separă viaţa de moarte. Spune „Știu că eu sunt” și astfel aşază moartea în altă parte. Și, prin urmare, continuă să caute viaţa, încercând să evite ceea ce consideră a fi moartea. Iar asta ascunde sau acoperă realitatea, anume că nu există început sau sfârșit, deci cine ar putea să moară? Nu are cine să moară.

Aceasta – ceea ce este și nu este – fiind întregul a tot ce există, de fapt nu se mișcă. Aceasta nici nu se întâmplă. Aceasta nu are deloc realitate, nu este nici vie, nici moartă. Este totalitatea de nedescris, de necunoscut. Și ea include tot ceea ce pare să se întâmple, chiar și experiența. Experiența, în acel sens, este complet iluzorie. Nu este reală, nu se întâmplă cu adevărat. Există doar această aparență, care nu are niciun început sau sfârșit. Nici Aceasta nu are niciun sens, niciun scop, nicio nevoie.

< Sus >


INTRODUCERE

Viena  • Feb. 2020

Tema întâlnirii noastre este ceea ce s-ar numi non-dualism. Dificultatea de a vorbi despre el sau de a încerca să avem o întâlnire despre non-dualism este că: nu este un lucru, nu este un obiect. Deci nu putem spune cu adevărat ce este Aceasta, dar în același timp nu există nimic care să nu fie Aceasta. Așadar, când vorbim despre Absolut, când vorbim despre Libertate, când vorbim despre Necondiționare – care sunt cuvinte într-un fel sinonime cu non-dualismul – ceea ce se sugerează este că TOTUL ESTE ACEASTA.

Orice s-ar ivi, orice s-ar întâmpla, această cameră, aceste cuvinte, statul pe bancă, privirea, sunt absolutul: “camerând”, stând pe o bancă, privind, auzind.

Absolutul nu este un cuvânt care trebuie înțeles. El indică sau sugerează că auzirea, “camerarea” nu este ceva de înțeles. Este imediat și atotcuprinzător. Nu există separare, spațiu sau distanță până la absolut, față de întâmplând, auzind, văzând, camerând. Nu există distanță. Orice se întâmplă este totul, este absolutul. Nu există niciodată două.

Această cameră este absolutul care apare ca o cameră. Acest corp este absolutul apărând ca un corp. Gândurile și sentimentele, orice apare este libertatea absolută sau incognoscibilul care se iveşte, ființa absolută.

Pentru a fi clar, nu sugerez că ar exista un absolut undeva, care într-un fel generează această aparență și, deci, ar exista un aspect absolut acolo și această aparenţă aici. Sau că ar exista un absolut care, la un moment dat, aude. Este, literalmente, absolutul auzind. Ce înseamnă asta în termeni concreți este că: experiența că cineva ar auzi, experiența că această cameră ar fi un obiect cunoscut de un experimentator central este o experienţă iluzorie.

A ţine o conferinţă despre non-dualism sau despre absolut este, într-adevăr, absurd și ridicol, pentru că nu ar exista niciun motiv pentru a face asta. Care ar fi motivul să vorbim despre ceva despre care nu se poate vorbi și este deja totul?

Deci întâlnirea noastră este, de fapt, un răspuns la acea experiență pe care am sugerat-o acum un minut, că această cameră ar putea fi cunoscută. Sau că eu aş sta în cameră și aş avea experiența separării de tot restul ce se întâmplă. Despre aceasta este vorba, de fapt, aici.

Și întâlnirea are un mesaj foarte simplu: acea experiență este o iluzie. Vorbesc despre experiența că o contracţie energetică în organism ar şti unde și ce este Aceasta, ar şti ce se întâmplă. Sugestia este că experienţa este iluzorie. Iluzorie, în sensul că nu se întâmplă. Această experiență are anumite pretenții. Susţine: „Sunt real, sunt în corp, ceea ce se întâmplă este real. Știu ce este. Aceasta este viața mea.” Toate acestea apar din senzaţia că ceea ce se întâmplă este real şi cognoscibil. Dar ACEASTA nu este cognoscibilă sau reală. Experiența că ar fi ceva cognoscibil sau real este iluzorie. Această aparenţă nu este niciodată cognoscibilă sau reală. Nu este niciodată solidă. Nu este niciodată o parte din povestea atașată unui individ.

Aparenţa nu este o iluzie. Aceste mâini nu sunt iluzorii. Acest corp nu este iluzoriu. Corpurile nu sunt iluzorii. Camera nu este iluzorie. Este absolutul care apare, este, arată ca un corp, o cameră, cuvinte. Singura părticică absolut iluzorie, singura părticică ce nu se întâmplă cu adevărat este senzaţia că “acest lucru este real și cunoscut și mi se întâmplă mie”. Întrebarea evidentă este atunci: cum este cu adevărat sau cum găsesc ceea ce nu este iluzoriu și nu se poate cunoaşte?

Și nu există nicio modalitate de a găsi ce este Aceasta, deoarece nu există nici o modalitate de a te separa de ea. Este imposibil de găsit, deoarece este imposibil de pierdut. Nu există separare.

Experiența că există un sentiment de pierdere sau că ceva lipsește sau e greșit se iveşte pentru că Aceasta apare ca ceva ce nu este. Apare ca și cum ar fi separată. Apare ca experiențele prin cunoaştere că aş avea control asupra vieții mele. Prin cunoaşterea că sunt capabil să iau decizii și să stabilesc ce lucruri sunt bune sau rele pentru mine.

Acea experiență (= persoana) este convinsă că este necesară sau responsabilă pentru a găsi realitatea Acesteia. Tocmai acea experiență ascunde realitatea a ce este Aceasta. Acea experiență spune că misterul trebuie să se afle în altă parte și asta ascunde realitatea că nu există decât misterul. Nu există decât necunoașterea, incognoscibilul.

Acea experiență spune că, “prin voința și alegerea mea liberă trebuie să găsesc sensul și scopul acestei întâmplări aparente, acestei aparențe”. Asta este o iluzie. Nu există niciun sens și un scop, nu lipsește nimic. Aceasta nu trebuie completată cu ceva. Nu are nevoie să devină întreagă. Deja este completă, incluzând şi experiența că nu este (întreagă). Aceasta este întregimea sau absolutul care apare drept experiența că ceva ar trebui să se întâmple pentru a fi în regulă. Aceasta nu este niciodată în regulă sau în neregulă. Este, pur și simplu, misterul care apare ca ACEASTA.

< Sus >

Răzvan A. Petre
 8 iulie 2020