Richard Sylvester, iluminat "neo-advaita"
< Înapoi la Iluminare prin Neo-advaita
traduceri de Răzvan-Alexandru Petre
Richard Sylvester, iluminat "neo-advaita"
Un prieten care a citit cu amabilitate această carte în timp ce se finaliza a comentat că e probabil că, printre cititorii săi, se vor include „căutătorii care sunt gata să oprească”. Cu siguranţă, dacă încă vă bucuraţi din inimă de căutarea voastră spirituală, este cel mai bine să renunţaţi acum la această carte şi să vă notaţi în minte să nu mergeţi niciodată la o discuţie despre non-dualitate, nici măcar o dată. Dacă ceea ce este scris aici sau se vorbeşte la o astfel de discuţie chiar se va auzi cu adevărat, asta va fi sfârşitul căutării spirituale şi „capul tău va fi în gura tigrului”. Atunci nu va mai exista scăpare.
Căutarea spirituală poate fi, desigur, foarte distractivă şi palpitantă. Ne poate oferi speranţă, sens şi scop, un cerc reconfortant de prieteni care gândesc la fel, compania învăţătorilor şi guru-şilor carismatici şi o ocazie de a cheltui veniturile care ne prisosesc. De asemenea, ne poate oferi o modalitate excelentă de organizare a unei mari părţi a timpului pe care îl avem între naştere şi moarte şi ne poate oferi oportunităţi aproape nesfârşite de a călători către destinaţii exotice, cu braţele pline de vaccinări şi rucsacuri pline de pastile pentru diaree.
Dar căutarea, de asemenea, ne garantează că nu vom găsi, pentru că ne îndepărtează de Prezenţă. Atâta timp cât vom căuta secretul iluminării acolo, într-un loc îndepărtat şi într-un timp viitor, nu putem observa că aceasta este deja aici, chiar acum. Aceasta este deja ceea ce căutăm, ţara promisă, paradisul sperat. Dar “persoana” nu poate vedea asta niciodată. Acest lucru poate fi văzut doar atunci când persoana dispare. Când eul este acolo, întunecând priveliştea cu nevrozele şi strigătele sale neîncetate de a i se da atenţie, atunci nu se poate vedea că Aceasta este tot şi este suficientă.
Aceste şapte cuvinte, „Aceasta este tot şi ea este suficientă”, sunt cel mai simplu mod în care am putut vreodată să rezum eliberarea. Când este văzută Unimea, ceea ce se poate întâmpla doar atunci când “persoana” nu mai este acolo pentru a o vedea, atunci se realizează nu numai că Aceasta este tot ce există, dar şi că Ea este suficientă. Atunci când vălul mohorât al persoanei nu mai este acolo să micşoreze şi să ia de-a gata lucrurile comune, cerând insistent să se întâmple ceva mai interesant, atunci ordinarul se transformă în acest minunat joc al conştiinţei.
A vedea Unimea este sfârşitul căutării, pentru că, atunci când cotidianul este văzut ca un miracol, nu mai este nevoie să cauţi altceva cu care să condimentezi viaţa. Frunzele foşnind în vânt, textura blănii unui câine mângâiat în parc, gustul cafelei proaspete de pe veranda cafenelei sunt considerate suficiente. Acesta este motivul pentru care, deşi eliberarea nu are implicaţii obligatorii, apare tendinţa de a te relaxa şi a te bucura profund de lucrurile simple atunci când “persoana” a dispărut.
Astăzi, mulţi dintre noi ne desprindem de vechile obiceiuri contradictorii ale religiei şi căutăm nucleul comun care simţim că trebuie să se afle în centrul tuturor religiilor şi căilor spirituale. Nu ne mai concentrăm doar pe diferenţele superficiale, uimitor de colorate. Încercăm, în schimb, să găsim adevărul comun tainic. Simţim că ceva trebuie să lege imaginile disparate precum răstignirea, Ganesha Elefantul-Dumnezeu, Tatăl Soare şi Mama Lună, cina cea de taină, Kali cu colierul ei de cranii umane, mandalele, dervişii rotitori sufişti, statuile de aur ale lui Buddha, pietrele circulare vindecătoare nord-americane şi Isis-Zeiţa râului.
Non-dualitatea, unimea, se află în centrul liniştit al tuturor religiilor şi căilor spirituale, deşi este rar recunoscută şi s-a vorbit prea puţin de ea de-a lungul istoriei. Deşi ne naştem fiecare în Întreg, la o vârstă fragedă dobândim conştiinţa-de-sine, iar în acest proces apare un sentiment de separare şi pierdere. Într-un fel, simţim că am fost alungaţi din paradis şi, fie că acest lucru este recunoscut în mod conştient sau nu, ne petrecem viaţa încercând să ne întregim din nou pentru a putea reintra în paradis. Avem o imaginaţie minunată şi o enormă capacitate de a spune poveşti, iar marele arbore evolutiv al religiilor, al căilor spirituale, al epopeilor cu profeţi şi zei şi oameni sfinţi şi nebuni sfinţi, este rezultatul căutării noastre triste şi fără speranţă.
Căutarea noastră este lipsită de speranţă, pentru că nu am pierdut niciodată paradisul. Paradisul în care căutăm să reintrăm este întotdeauna alături de noi, dar ascuns de prezenţa eului separat. Nu avem nevoie să găsim paradisul, ci trebuie să pierdem senzaţia de separare pentru a vedea că Aceasta este deja paradisul. Dar eul separat este incapabil să se piardă de la sine, tocmai pentru că este un sine fals. Sinele fals nu este în stare să vadă realitatea.
Cu toate acestea, fără o cauză şi pe neaşteptate, sinele fals poate să dispară şi, în acea moarte a persoanei, pot fi văzute din nou întregul, unitatea, non-dualitatea. Sinele fals poate să dispară în timp ce individul este încă în viaţă, dar nu e niciun motiv de îngrijorare dacă nu mai este, deoarece, în orice caz, la moartea corpului nu există decât eliberare. Scriu aceste cuvinte la cinci zile după moartea lui Ramesh Balsekar, care a scris „Ce înseamnă moartea în cele din urmă? Înseamnă sfârşitul luptei vieţii de zi cu zi. Înseamnă sfârşitul dualităţii.”
În non-dualitate sau eliberare, care înseamnă acelaşi lucru, se percepe că nu există persoane cu autonomie şi responsabilitate care să ia decizii cu privire la ceva numit viaţa lor. De asemenea, se vede că totul se iveşte din nimic, că în centrul acestei manifestări minunate există vacuitatea. Această vacuitate a fost realizată şi relatată în multe tradiţii, în budism, în daoism şi în hinduism, de exemplu, şi chiar în creştinism. Uneori, s-a vorbit despre ea deschis. Alteori, doar s-a şoptit, căci de multe ori era foarte periculos să vorbeşti despre asta, din cauza puterii teribile exercitate de preoţi. Cu toate acestea, recent, are loc un fenomen nou. Perspectiva că nu există nicio persoană care să facă vreo alegere şi că totul răsare din vacuitate, este acum susţinută de ştiinţă.
Evoluţiile din neuroştiinţă sugerează cu tărie că nu există posibilitatea să existe o persoană autonomă în centrul experienţei noastre. Mulţi psihologi sunt de acord acum că liberul-arbitru este o iluzie. Şi fizicienii cuantici ne oferă o imagine a universului în care chiar şi cele mai mici elemente ale materiei se dezintegrează într-o simplă energie vibrantă, în care totul se manifestă, cum s-ar spune, din sunet. În tradiţia yoghină se spune că mantra rădăcină „Aum” este prima şi originala vibraţie a universului. La început a fost cuvântul, iar cuvântul a fost Aum.
Cu toate acestea, în ciuda acestei uniri a ştiinţei şi misticismului, opinia ştiinţei materialiste şi cea a non-dualităţii despre natura conştiinţei sunt diametral opuse. Ştiinţa vede materia ca primordială, iar conştiinţa ca pe un produs secundar accidental al materiei. Ea susţine că suntem în esenţă structuri fizice care au dezvoltat conştiinţa din întâmplare, din cauza complexităţii crescânde a organizării de celule, neuroni, substanţe chimice şi impulsuri electrice din creierul nostru. Cu alte cuvinte, fără materie nu există conştiinţă. Dar în eliberare se percepe că există doar conştiinţa, care este acelaşi lucru cu a spune că există doar vacuitatea din care apar toate fenomenele, inclusiv fenomenele fizice. Cu alte cuvinte, fără conştiinţă nu există materie. Ştiinţa nu poate descoperi niciodată acest lucru. Poate fi descoperit doar prin percepţia directă, când “persoana” dispare.
Cu toate instrumentele sale, ştiinţa nu poate descoperi nici că natura supremă a vacuităţii este iubirea necondiţionată.
În cele din urmă, de ce este titlul acestei cărţi „Bea ceai, gustă prăjitura”? Când se percepe eliberarea, viaţa tinde să devină mai puţin complicată. Toate poveştile care ne-au alimentat viaţa dispar şi rămânem cu simplitatea Acestuia. În această simplitate, lucrurile mici şi obişnuite din viaţă pot fi cu adevărat savurate. De multe ori, mi se cer sfaturi şi, de obicei, refuz să le ofer. Dar dacă aş da sfaturi, v-aş spune să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi de orice lucruri simple pe care vă place să le faceţi. Nu trebuie să fie neapărat băutul ceaiului şi mâncatul prăjiturii. Ar putea fi băutul cafelei şi plimbarea prin parc. Dar până ce nu vă puteţi bucura de obişnuit, miracolul Acesta este ratat.
În Zen, se spune „Înainte de eliberare, tăiam lemne şi scoteam apă. După eliberare, tai lemne şi scot apă.” Prefer „Înainte de eliberare, beam ceai şi mâncam prăjitură. După eliberare, beau ceai şi mănânc prăjitură. ” Dar e acelaşi lucru. Nu e nicio diferenţă. Înainte de eliberare şi după eliberare, să fii adormit şi să fii treaz, sunt acelaşi lucru.
Un tânăr cu chip sever stătuse în spatele sălii pe tot parcursul discuţiei, privindu-mă neclintit ca şi cum ar fi încercat să mă descurajeze, deşi nu pusese nicio întrebare şi nu făcuse niciun comentariu. Arăta destul de dezechilibrat, chiar oarecum psihotic. La sfârşitul întâlnirii a aşteptat intenţionat până când toţi ceilalţi au părăsit sala şi apoi s-a apropiat de mine. S-a aşezat în faţa mea şi s-a uitat încruntat la mine, fără să spună un cuvânt. L-am întrebat „Aveţi o întrebare?”
Tânărul cel dur a continuat să se holbeze la mine în tăcere. Am ridicat din umeri şi am vrut să mă ridic să plec. Deodată, tânărul cel aspru a vorbit.
(Tânărul serios, într-o engleză bună, dar nu perfectă) Nu am întrebări. Nu am nimic de spus. Verific dacă îmi poţi suporta privirea. Ceea ce spui tu este o prostie totală. Ştiu asta. Există o mie de persoane diferite în capul tău, iar ceea ce descrii în cartea ta este doar una dintre acele mii de persoane care vorbesc.
Deja eram în picioare şi îmi strângem cărţile.
(Tânărul serios, pe un ton de afront) Nu vrei să auzi ce am de spus?
Am oftat şi am spus „Nu. Este doar o altă poveste. Nu mai am niciun interes pentru aceste poveşti.”
Am ieşit din cameră, în timp ce tânărul cel sever bombănea pentru sine.
Translatorul meu a plecat la München şi am luat un tren spre locaţia ultimei mele întâlniri de o zi la Bielefeld. Aceasta a avut loc duminică, într-o clinică de vindecare nou deschisă. Rar îmi amintesc ce spun la întâlnirile mele şi nu a existat niciun echipament de înregistrare la această discuţie. La început, am spus publicului în glumă că, dacă voi spune ceva interesant sau original, ar trebui să scrie asta şi să-mi spună după aceea. Deşi am avut o zi minunată, cu un prânz organic gustos şi multe căni de ceai, nimeni nu s-a prezentat la final cu vreo notă. Cu toate acestea, îmi amintesc că am vorbit despre următoarele şi aş dori să închei cu asta.
Ţine de natura minţii să facă căutarea cât mai complexă posibil. Acest lucru se datorează, în parte, faptului că minţii îi place complexitatea şi, în parte, pentru că complexitatea ajută mintea să continue căutarea. Până la urmă, dacă am căpătat un grad universitar (un B.Sc. şi un M.Sc.) în spiritualitate şi încă nu „am obţinut iluminarea”, putem continua căutarea încercând doctoratul (Ph.D). În America, unde gradele inferioare sunt prescurtate B.S. şi M.S., se spune că aceste iniţiale vin de la „Bull Shit”, „More Shit” şi „Piled High And Deep” (rahat, şi mai mult rahat, burduşit cu rahat).
Grupurile religioase şi spirituale adoră adesea şi ele complexitatea, iar poveştile lor pot deveni din ce în ce mai extreme, deoarece concurează între ele pentru a deveni cei mai curaţi, mai nobili şi cei mai ascetici puşti din cartierul religios şi spiritual. Dacă o sectă propovăduieşte vegetarianismul, alta va predica o dietă numai cu linte, iar o a treia va deveni fructivoră, fiind depăşită doar de o sectă ce se hrăneşte cu aer. Dacă un cult cere opt ore de meditaţie în fiecare zi, altul va cere zece ore în fiecare zi, pe un munte în condiţii de îngheţ. A pierde câteva degete degerate, în timp ce scandezi mantre la temperaturi sub zero va fi un ecuson de onoare spirituală.
Până când întâlnim un guru care ne spune că trebuie să renunţăm în întregime la dorinţa iluminării (scrâşniţi din dinţii şi încercaţi asta!), este posibil să-l urmăm pe unul care ne spune că trebuie să dorim iluminarea mai mult decât viaţa însăşi (scrâşniţi din dinţii şi încercaţi şi asta!). Pentru a ne încuraja eforturile de devoţiune, în tradiţia yoghină se relatează următoarea poveste.
Un tânăr se îndreaptă spre tabăra unui guru din vârful unei stânci şi îl întreabă pe guru dacă îl va lua ca discipol. Gurul refuză. Tânărul imploră. Gurul refuză din nou. Tânărul insistă, plânge, se tânguie şi urlă. Gurul încă refuză. Tânărul spune „Dacă nu pot fi discipolul tău, mă voi arunca de pe această stâncă şi voi fi rupt în bucăţi de stâncile de dedesubt.” Gurul ridică din umeri şi spune „Fă cum vrei. Nu te voi lua ca discipol.”
Tânărul se repede spre marginea stâncii, se aruncă în gol şi moare când trupul său loveşte pământul. Gurul se întoarce atunci la patru dintre discipolii săi şi le spune „Duceţi-vă la poalele stâncii şi aduceţi-mi trupul acelui tânăr”. Discipolii se supun, iar trupul tânărului este aşezat la picioarele gurului. Guru suflă asupra tânărului şi scandează mantre peste corpul său sfârtecat. În mod miraculos, tânărul este vindecat şi readus la viaţă. „Acum” spune gurul „poţi fi devotul meu, căci ai dovedit că meriţi, dorind iluminarea mai mult decât viaţa însăşi”.
Ca să nu fie depăşiţi, budiştii spun următoarea poveste. Există un ocean imens şi sub suprafaţa lui înoată o broască ţestoasă uriaşă. Doar o dată la fiecare sută de ani, ţestoasa iese la suprafaţa oceanului pentru a respira. Undeva pe ocean pluteşte zgarda unui bou. Şansa ta de a atinge o renaştere umană, singurul fel de renaştere în care se poate realiza iluminarea, este aceeaşi cu şansa ca capul acelei ţestoase să iasă la suprafaţa oceanului exact prin zgarda boului. La fel de dificil este să obţii o naştere umană şi la fel de mult ar trebui să munceşti pentru iluminare, pentru a nu pierde această oportunitate nepreţuită.
Aceste poveşti profită de sentimentele noastre de vinovăţie şi ne hrănesc senzaţia de insuficienţă. Dacă le credem, ne putem simţi constant nişte rataţi, fiindcă ne judecăm pe noi înşine cu asprime relativ la aceste idealuri imposibile.
Alternativ, dacă ni se potriveşte mai bine, putem bea nişte ceai şi să mâncăm prăjitură.
< Sus >
Într-o fracţiune de secundă de Trezire, toate bucuriile căii spirituale pot dispărea. Se poate vedea că toate eforturile depuse, distracţia şi preocuparea de a împacheta bagajele pentru a merge în India, ashram-urile vizitate cu greu, călătoriile pline de sens în jurul bazarului spiritual, trezirile kundalini şi shaktipat-urile primite, toate acestea nu au dus nicăieri şi nu valorează nimic .
Înţelegerea asta îţi poate produce hohote de râs sau un deşert al disperării.
**********
Odată cu eliberarea, povestea continuă, dar acum se vede că este doar o poveste. Toate pasiunile vieţii tale aparente sunt doar lucruri care se întâmplă. Conflictele, iubirile, luptele pentru control şi putere, victoriile şi înfrângerile sunt, pur şi simplu, fenomene ce răsar în Unicul şi apoi se risipesc fără niciun sens.
**********
Nu poţi dobândi eliberarea. Eu nu am dobândit eliberarea. Nimeni nu va dobândi eliberarea. Nu poţi deveni suficient de bun sau munci suficient de mult sau să fii suficient de sincer pentru a o merita. Eliberarea nu mi s-a întâmplat şi nu vi se va întâmpla. Cu toate acestea, există eliberare. Nu există decât libertatea veşnică. Perfecţiunea este deja aici. Ceea ce eşti este deja divin.
**********
Ideea despre o fiinţă spirituală perfect echilibrată, într-o detaşare calmă, fără niciun fel de preferinţe, întâmpinând totul cu egalitate de spirit, este doar o construcţie a minţii. Este un basm spiritual ţesut din nevoia de a vedea iluminarea ca fiind ceva special şi diferit, foarte departe de ceea ce suntem astăzi.
Este destul de uşor pentru un anumit tip de personaj disciplinat şi ascetic să-şi cultive o detaşare care va atrage pe mulţi căutători spirituali. Acest ascetism detaşat îi va atrage pe cei care simt că sfinţenia şi disconfortul sunt mai apropiate de divinitate decât metehnele şi cearceafurile de mătase. Dar nu are nicio legătură cu eliberarea.
**********
Dacă eliberarea se percepe, se percepe. Dacă nu, nu. Pur şi simplu, asta este.
În Upanishade se spune „Advaita nu este o idee. Este! Lumina licăreşte, ochiul clipeşte... Apoi? Ori ai înţeles, ori nu ai înţeles... Dacă nu ai înţeles, păcat!"
Dur, nu-i aşa?
Minţii i se pare atât de nedrept că nu se poate face nimic.
Mintea insistă că ea ne poate conduce la iluminarea personală. Şi totuşi, trebuie să recunoască faptul că iluminarea nu s-a întâmplat încă. Mintea nu poate niciodată să-şi îndeplinească promisiunea, aşa că spune că nu am meditat suficient sau n-am incantat suficiente mantre sau nu am arătat suficient devotament faţă de guru. Sau nu am căutat destul de mult pentru a găsi secretul final. Sau, desigur, că am căutat prea tare.
**********
Multe învăţături spirituale spun că trebuie să trecem dincolo de minte. Aceste învăţături văd înlănţuirea pe care o produce mintea, dar nu văd că nu este nimeni înlănţuit.
Nu există nimeni care să treacă dincolo de minte. Când nu există nicio persoană şi nicio minte, se vede că înlănţuirea este şi ea libertate.
**********
Eliberarea nu aduce fericire continuă. Pentru asta, încercaţi heroină, prozac sau o lobotomie.
**********
Acesta este un vis, dar nu eu visez. Sunt un personaj visat în vis. Acesta este motivul pentru care nu sunt eu cel care se trezeşte.
**********
"Ce mi se va întâmpla după moarte?"
Această întrebare dispare de la sine atunci când se percepe că eu sunt un personaj visat. Atunci se percepe că nu există un „eu” care moare, nici un „după”, pentru că timpul este creat doar în mintea visată, şi nici „moarte”, deoarece moartea este, pur şi simplu, trezirea din vis.
Dar mintea nu îşi poate imagina propria dispariţie. Confruntată cu aparenţa morţii în acest vis, mintea creează poveşti despre existenţa sa continuă după moarte. Cele mai multe dintre aceste poveşti oferă variante de recompense pentru o viaţă corect trăită, oricum s-ar înţelege aceasta, şi pedepse pentru o viaţă de fapte rele.
În unele dintre aceste poveşti, nici nu e nevoie să omori o mânăstire de călugăriţe sau să te duci la o orgie cu droguri pentru a-ţi distruge şansele la o viaţă-de-apoi fericită. Pentru unele persoane, doar dacă dansezi în sărbătoarea duminicală şi e suficient.
**********
Eliberarea este ceea ce ne dorim. Vrem să pierdem totul, să fim goliţi, să cădem în gol. Tânjim să dispărem.
Dispariţia persoanei este o moarte. Acest lucru este atât foarte temut, cât şi profund dorit. Deşi nu-mi imaginez cum ar putea fi viaţa când mă voi duce, ceva ştie că aceasta este singura mântuire posibilă şi salvare. Trebuie să mor pentru ca durerea separării să se termine.
**********
Se spune uneori că sinele personal trebuie să moară pentru ca să fie percepută eliberarea. E o problemă lingvistică aici, deoarece „trebuie” implică un imperativ sau o sarcină. De fapt, afirmaţia spune că eliberarea deja există, dar ea nu poate fi percepută până când eul nu dispare, până când sinele nu moare.
Dacă ceea ce vrei este să percepi eliberarea, atunci sper că vei muri curând.
< Sus >
Î: Aţi spus că perceperea non-dualităţii este sfârşitul sensului şi sfârşitul scopului. Aţi spune că dualitatea are sens şi scop?
R: Aşa se pare. Atâta timp cât există senzaţia de “persoană separată”, lumea dualităţii este considerată complet reală şi, probabil, având mult sens şi intenţionalitate. Mintea are un impuls puternic de a căuta sensul. Dar când se percepe că nu a existat niciodată vreo persoană, această lume este văzută ca un vis şi fără scop. În acelaşi mod, atunci când ne trezim dintr-un vis nocturn, este evident că n-a avut scop, deşi mintea poate fi foarte tentată să-i adauge ulterior un sens, dându-i o interpretare.
Î: Există vreun scop în manifestarea ca dualitate a non-dualităţii?
R: Ne prefacem că am pierdut paradisul doar pentru bucuria de a-l găsi din nou. Când paradisul este redobândit, se percepe că nu a fost niciodată pierdut.
Dar atâta timp cât vom căuta paradisul, este imposibil de observat că el este deja Aceasta.
Î: Nu există cumva un scop superior?
R: De îndată ce începem să vorbim despre scopuri superioare şi inferioare, ne-am întors în povestea dualităţii. Nu există superior sau inferior. Nu există decât Aceasta.
Î: Noi, ca fiinţe umane, am inventat căutarea unui scop mai înalt?
R: Tu, ca fiinţă umană, eşti un personaj din vis. Un personaj din vis nu poate inventa nimic.
Î: Când Unimea nu mai visează la dualitate, lumea fizică dispare?
R: Visul se încheie la moarte. Moartea este eliberarea din vis.
Î: Cred că moartea este doar un alt vis, o altă iluzie.
R: Ai dreptate. Ceea ce persoana crede despre moarte este o iluzie.
Î: Cred că dacă persoana crede că va avea o viaţă de apoi, o va avea. Dacă nu, nu. Dacă va crede în viaţa după viaţă, va primi orice crede.
R: Aceasta este o poveste drăguţă.
Î: Pericolul din această teorie, spunând că nu există niciun scop, este că tu argumentezi că nimic nu contează, nici dacă începem un război, nici dacă aruncăm o bombă nucleară. Nu pot accepta asta.
R: Nu argumentez nimic. Încerc doar să descriu ceva. Şi sugerez că nu este nimeni care să poată începe un război sau să arunce o bombă nucleară. Ceea ce se întâmplă în piesă se întâmplă, pur şi simplu.
Î: Nu pot accepta că nu contează dacă mă duc şi omor pe cineva.
R: Nu spun că nu contează dacă te duci şi omori pe cineva. Spun că nu există un „tu” care să poată alege asta. Uneori se întâmplă şi crime în piesa de teatru, dar dacă nu există personajul unui criminal pe locul tău, este foarte puţin probabil că te vei duce să omori pe cineva.
Ceea ce se întâmplă este, pur şi simplu, ceea ce se întâmplă. Deci nu trebuie să te temi că vei dezlănţui câinii iadului pe stradă.
Nu există nicio voinţă a cuiva, la niciun nivel. Deci nu e posibil să auzi aceste cuvinte şi apoi, ca urmare a acestora, să decizi să te duci să omori pe cineva. Sau să jefuieşti o bancă.
Î: Dar nu e valabil aici, pentru că pot alege.
R. Atâta timp cât există senzaţia că eşti o persoană, va exista sentimentul că poţi alege să acţionezi. Aceasta este o aparenţă care dispare când se percepe că există doar Unimea. Atunci se percepe că persoana a fost întotdeauna o marionetă divină. Ceea ce stă acolo, pe locul tău, deşi s-ar putea simţi ca fiind o persoană, este, de fapt, lumina în care apare totul.
Î: Nu există moralitate?
R: Nu...
Î: Atunci există anarhie şi am voie să omor pe cineva.
R: Asta spune persoana: „Dacă nu există moralitate, pot face orice îmi place.” Dar nu asta spun. Spun că nu există moralitate, deoarece nu există o persoană care să poată alege să facă ceva. Prin urmare, nu poţi face ceea ce îţi place.
Nu spun „Puteţi face alegeri, dar nu există moralitate, aşa că nu contează ce alegeri faceţi.” Spun că se ivesc fenomene şi se poate percepe că nimeni nu le provoacă, nimeni nu le alege.
Uitându-mă la tine, aş spune că este destul de puţin probabil să apară fenomenul ca tu să ucizi pe cineva.
Î: Ai putea fi chiar tu. Te apropii cam mult de mine. (Râsete)
R: Da, dacă va fi cineva omorât aici, am impresia că voi fi eu acela. Cu toate acestea, privind la organismul psiho-fizic care stă aşezat acolo, tot cred că e foarte puţin probabil să ai caracterul unui criminal. Dar aş putea şi greşi.
**********
Î: Este Conştiinţa mintea?
R: Nu. Mintea este doar o serie de gânduri care apar în Conştiinţă. De exemplu, amintirea că astăzi am condus maşina până aici este doar un gând care apare în Aceasta. Dacă îl vei căuta pe cel care gândeşte aceste gânduri, nu-l vei găsi niciodată.
Î: Nu există nimic de care să ne putem agăţa?
R: Nu. Nu există nimic de care să te agăţi. E un caz fără speranţă. În ceea ce priveşte mintea, totul este neted.
Î: Cum rămâne cu gândul că nu este nimeni aici?
R: Acesta este doar un alt gând. Când persoana dispare, se percepe că sinele este vid şi există doar Aceasta. Care nu este un gând.
Paradoxal, când eul este perceput a fi vid, se percepe că Aceasta este plină. Atunci nu mai rămâne nimic de căutat.
Î: Dacă nu există alegere, de ce există preferinţe pentru unele lucruri faţă de altele?
R: O preferinţă este doar o preferinţă. Un personaj tinde să aibă preferinţe – pentru ceai şi nu pentru cafea, de exemplu. Acolo unde există senzaţia de persoană, această preferinţă se poate ataşa de sentimentul că eu o aleg. Dar nu se face o astfel de alegere, pentru că nu are cine să o facă.
Dacă persoana a preferat ceai înainte de eliberare, este probabil că personajul va prefera ceaiul şi după aceea.
Dar pentru unii oameni, în special cei cu o natură mai ascetică, există o mare atracţie pentru a nu avea preferinţe. Este asociată cu un ideal de sfinţenie detaşată şi, în unele căi spirituale, există o concepţie foarte puternică potrivit căreia am putea identifica un iluminat şi prin lipsa lui de preferinţe. Se poate crede că el trăieşte într-o stare de preafericire în care nu contează dacă primeşte ceai sau cafea, ori durere sau plăcere. Această stare de detaşare nu are nicio legătură cu eliberarea, dar ne poate părea extrem de atractivă dacă suntem nişte căutători spirituali. Şi foarte important, ne poate confirma propriul sentiment de inadecvare (nu sunt destul de bun – n.tr.), pe care trebuie să-l menţinem dacă vrem să ne continuăm căutarea. Pentru noi, poate, contează foarte mult dacă primim ceai sau cafea, în special dacă ne aflăm într-un ashram inconfortabil la mijlocul munţilor Himalaya. Dorinţa noastră puternică pentru ceaşca noastră de dimineaţă ne-ar putea confirma că suntem nişte viermi mizerabili încă împotmoliţi în Samsara, în comparaţie cu iubitul nostru guru care pare să se fi ridicat peste toate aceste preocupări lumeşti.
Un căutător care caută un maestru spiritual pe care să-l idealizeze şi să i se alăure, poate găsi un profesor care se crede a fi maestru spiritual şi caută discipoli care să-l urmeze. Este o căsătorie făcută în ceruri. Este o relaţie simbiotică frumoasă. “Păcătoşenia mea poate fi spălată de lumina ta spirituală. Părerea ta despre tine este susţinută de dorinţa mea să devin adeptul tău devotat.”
**********
Detaşarea este extrem de atrăgătoare pentru unii oameni, în special pentru bărbaţi. Este posibil ca, dacă am un anumit mod de gândire spiritual sau ascetic, să caut un guru care pare detaşat, care este celibatar, care nu mănâncă fripturi în sânge, care nu merge să joace popice şi care nu bea whisky. Aceasta este o idee foarte atractivă. Uneori, detaşarea este văzută ca o necesitate pentru o fiinţă evoluată spiritual.
Dacă timp de cinci ani urmez un guru care pare detaşat şi apoi descopăr că face sex cu unii dintre adepţii săi, bea whisky de parcă ar fi lapte şi mănâncă fripturi crude de trei ori pe zi, atunci probabil că voi fi destul de dezamăgit. Dar este aproape inevitabil că, dacă negăm ceva în noi înşine, acesta va ieşi la suprafaţă într-un mod negativ. Fie îl vom proiecta asupra altor persoane, fie se va manifesta ca o dependenţă sau ceva nesănătos în alt fel. Dacă există un guru care are această minunată detaşare, dar este, de asemenea, înconjurat de superbe adepte blonde, este destul de probabil că îşi va găsi drumul către dormitorul femeilor printr-un tunel secret în fiecare seară.
Î: Pentru că este om?
R: Desigur.
Î: Depinde de noi câtă putere acordăm guru-ului?
R: Da. Dar cine ar putea rezista ofertei darshan-ului special, darshan-ul care deschide şi purifică chakrele inferioare?! (Râsete)
**********
Î: Se pare că aveţi destul de multe informaţii despre asta.
R: Nu am nimic. Dacă există o idee aici, nu este a mea. Este doar ceea ce se iveşte. Poate apărea un insight. Poate apărea o ceaşcă de ceai. Şi ce-i cu asta?
Unii aud acest „Şi ce-i cu asta?” ca pe ceva nihilist sau deznădăjduit sau ca o desconsiderare. Dar, paradoxal, doar atunci când se iveşte „Şi ce-i cu asta?” se poate percepe că Aceasta este deja paradisul. Când apare acel „Şi ce-i cu asta?”, nu mai este nevoie să cauţi minuni, pentru că deja se percepe că Aceasta este un miracol.
Descrierea că există doar Vacuitate poate fi, de asemenea, privită ca nihilistă. Oamenii doresc adesea să dezbată aceasta la nivel filozofic. Când o fac, în mod obişnuit aduc două acuzaţii împotriva ei, că ar fi nihilistă sau solipsistă. Dar nu este niciuna dintre acestea. Şi nu este un punct de vedere filosofic, ci o descriere.
Oamenii acuză această descriere că ar fi nihilistă pentru că o percep ca „Nu există moralitate, nu există valori, aşa că am putea la fel de bine să ieşim în stradă şi să începem să ucidem oameni după plăcerea inimii.”
Ei o acuză că este solipsistă, deoarece solipsismul este filozofia că numai eu exist. Conform solipsismului, tu eşti doar o apariţie în conştiinţa mea. Sper că deja este evident că nu este solipsistă. În primul rând, nu este o filozofie şi, în al doilea rând, nu susţine că doar eu exist. Dimpotrivă. Susţine că eu nu exist.
La nivel conceptual, această descriere este uneori înţeleasă greşit în aceste două moduri. Dar trebuie să fii tare confuz ca să auzi „Nu există nimeni” drept „Eu sunt singurul care există”. Este un salt cam mare. Este, de asemenea, un salt imens să auzi „Nu există nimeni” drept „Pot omorî oamenii fără a fi pedepsit”, dar această acuzaţie este făcută surprinzător de des.
Î: Dacă Aceasta este tot ce există, când vom pleca de aici va apărea strada în faţa noastră?
R: Pun pariu că da. (Râsete)
Î: Ce se întâmplă când ne culcăm să dormim?
R: Persoana este dezasamblată. Apoi, fie visăm, fie nu există nimic. Dar nimicul nu este neapărat un nimic vid.
Dimineaţa, persoana se trezeşte şi este reasamblată.
Î. Sunteţi conştient în somnul fără vise?
R: Nu sunt. Există Conştiinţa.
Î. Visul nocturn pare mult mai puţin consistent decât visul de zi (starea de veghe – n.tr.).
R: Da, de aceea visul de zi este atât de captivant. Visele pe timp de noapte sunt foarte inconsistente, astfel încât sunt destul de uşor de detectat, dar visul de zi are atât de multă consistenţă, încât este foarte dificil de pătruns.
**********
Î: Sunt fiinţele umane singura specie care este conştientă-de-sine?
R: Doar fiinţele umane sunt conştiente-de-sine. O pisică poate simţi frică, dar nu crede că „Dacă aş merge la un terapeut şi m-aş ocupa de problemele mele cu frica, aş fi o pisică mai împlinită.”
**********
Î: Specia umană are un impuls înnăscut nu doar pentru a supravieţui, ci şi pentru a se autodetermina. Credeţi că merită să încercăm să aducem o îmbunătăţire a condiţiilor pentru umanitate?
R: Cine ar face asta? O îmbunătăţire a condiţiilor pentru oameni se poate întâmpla sau nu, dar nu există nimeni care să poată face asta. În poveste, este clar că uneori condiţiile se îmbunătăţesc şi alteori se deteriorează.
Î: De ce ai scris o carte despre asta?
R: Nu am scris o carte. Cărţile se scriu. Dar dacă doriţi un răspuns biografic, acest personaj a fost întotdeauna un comunicator. Sunt lector de mulţi ani. La alte personaje, când se percepe Aceasta, s-ar putea să nu existe niciun impuls de a comunica despre Ea în vreun fel.
Î: Există vreun motiv pentru care nu putem vedea adevărul despre Aceasta chiar şi atunci când O căutăm?
R: Dacă personajul care stă acolo are un impuls de a căuta adevărul, probabil că va face asta. Din punctul meu de vedere, ceea ce vorbim aici nu are nicio legătură cu adevărul. În primul rând, adevărul este despre concepte şi, în al doilea rând, adevărul nu este absolut. Există multe versiuni diferite ale adevărului. Ceea ce se încearcă aici este o descriere a Indescriptibilului. Asta nu are nimic de-a face cu adevărul. Nu are mai mult sens să spunem că ceea ce se spune aici este adevărat decât să spunem că o floare este adevărată. Sau să ne gândim la adevăratele sentimente pe care le are eroul unui film. Nu are niciun fel de sentimente, pentru că el nu există.
Tu şi cu mine suntem personaje fictive.
Călătoria pe care crezi că ai făcut-o pentru a ajunge aici - maşina pe care ai condus-o, traseul pe care l-ai urmat, locul unde ai parcat - nu are mai multă realitate decât călătoria pe care Rick a făcut-o cu trenul în „Casablanca” (filmul – n.tr.) pentru a scăpa din invazia Parisului.
Tot ce există, este Aceasta. Asta poate include gândul că astăzi am făcut o călătorie cu maşina până aici. Este doar un gând.
**********
Î: Există vreo legătură între faptul că eşti interesat de aceste lucruri, că vii la întâlniri de genul acesta şi că ai ajuns la momentul trezirii?
R: Nu există nicio alegere dacă să apară sau nu vreun interes, deci nu contează.
Nu există nicio cauză şi efect. Eliberarea este o apariţie spontană acauzală. Totul este o apariţie spontană acauzală. Dar mintea trebuie să gândească întotdeauna în termeni de cauză şi efect. Este firesc să facă acest lucru.
Am primit recent un e-mail de la cineva care teoretiza că, în clipa dinaintea unei morţi subite catastrofale, ar trebui să se perceapă eliberarea. Căutăm întotdeauna cauza şi efectul, pentru ceva ce „eu” pot face. Aici sugestia pare să fie că ne-am putea arunca de pe o clădire înaltă, dar nu o recomand.
În orice caz, a fi adormit şi a fi treaz sunt acelaşi lucru, dar lucrul ăsta nu poate fi perceput în timp ce dormim. Un alt mod de a pune problema este că nu se poate vedea că nu există o eliberare până când nu există eliberarea. Desigur, acesta este un paradox îngrozitor pentru minte.
Î: Credem că ni se va adăuga ceva prin eliberare?
R: Da, acesta este un mod foarte bun de a o exprima. Credem că, după eliberare, voi fi în continuare eu, dar acum cu noul super-ingredient adăugat „Iluminare!”
În eliberare, nimic nu se schimbă, dar totul este transformat. Totul rămâne la fel, dar se recunoaşte că nu e nimenea care vede asta.
Î: Mă preocupă sugestia că această manifestare nu există în afara noastră, că noi o producem. Pare un efort.
R: Nu te îngrijora că totul se va dizolva dacă te relaxezi. Nu tu o produci. Aceasta este doar o metaforă, dar am putea spune că Unimea o face prin tine, că tu eşti proiectorul prin care Unimea proiectează filmul.
Desigur, dacă iei suficiente droguri, s-ar putea dizolva totul. (Râsete)
**********
Î: Mintea mea este foarte tulburată. Am o mulţime de gânduri negative foarte agitate. Cu siguranţă că este rău. Este rău să ai gânduri ca acestea?
R: Desigur, este incomod. Dar rău în ce sens? Rău moral? Ar trebui să fii biciuit pentru că ai o minte neliniştită?
Î: Păi, am citit că eliberarea poate apare doar în momentul prezent.
R: Asta pentru că există doar prezentul, sau există doar Prezenţa. Nu-i mai misterios sau mai profund a spune că "eliberarea poate fi percepută doar în prezent" decât că "prezentul este tot ce există". Nu există altceva în care să se perceapă eliberarea. Cum ar putea fi percepută eliberarea în viitor sau în trecut? Nu există viitor sau trecut.
Dar acest lucru poate fi interpretat greşit ca o altă poruncă. "Fii aici acum!" Ceea ce înseamnă cu adevărat este „Nu te lăsa în voia amintirilor sau anticipărilor”. Pentru o persoană, asta înseamnă „Nu te gândi la trecut sau la viitor”. Uneori este posibil să nu ne gândim la trecut sau la viitor timp de câteva minute, dar acest lucru tinde să fie extrem de constipant mental.
Desigur, dacă există multe gânduri învolburate, zgomotoase, împrăştiate, neplăcute, ele fac mai incomodă închisoarea de a fi o persoană. Aşadar, este inteligent ca persoana să încerce să facă ceva în acest sens, cum ar fi, de exemplu, să înveţe meditaţia mindfulness budistă. Acesta poate fi un mod excelent de îmbunătăţire a calităţii experienţei unei persoane.
Consumul de vodcă este un alt mod excelent, dar are efecte secundare mai grave decât budismul.
Î: Sunteţi sigur? (Râsete)
A. Poate că nu. Budismul poate avea şi unele efecte secundare destul de rele. Uneori poate produce o personalitate destul de uscată. În timp ce vodca poate produce o personalitate distractivă destul de suculentă.
Aşa că haide să ne limităm la leziunile ficatului. Afirm că budismul provoacă mai puţine leziuni hepatice decât vodca. (Râsete)
**********
Î: De ce există atât de multe şcoli de iluminare cu atâtea tehnici?
R: Un motiv este că acolo unde există o Trezire fără a vedea că ea este un eveniment acauzal, se face adesea o asociere între Trezire şi ceea ce făcea persoana înainte. Persoana poate pretinde că s-a Trezit şi să spună „Am obţinut Aceasta”. Deci, dacă persoana meditase anterior mulţi ani, ar putea să înfiinţeze o şcoală de iluminare prin meditaţie.
Gurdjieff, de exemplu, se pare să asocia Trezirea cu un eveniment şocant. Părea să creadă că oamenii pot fi Treziţi prin surprize cu fiori. Aşa că a creat un sistem în care adepţii săi erau uneori supuşi unor evenimente neaşteptate şocante.
După Trezire, persoana revine. Există atunci două posibilităţi. Fie vor pretinde că au obţinut Trezirea, fie nu o vor face. Cei care susţin asta sunt susceptibili de a fonda diferite şcoli de „Iluminare prin meditaţie” sau „Iluminare prin experimentarea şocurilor în miezul nopţii”.
**********
Î: Am putea explica taina spunând că Dumnezeu a făcut-o?
R: Dumnezeu nu a făcut-o. Dar această manifestare pare atât de solidă, încât nu pare să aibă niciun sens pentru cineva să stea aici şi să spună „Aceasta este vid”. Cu toate acestea, în povestea istoriei, Aceasta a fost percepută de multe ori, în multe culturi diferite. Nu are neapărat o legătură cu Advaita (vedanta – n.tr.). Se vorbeşte uneori despre Ea şi este aproape întotdeauna greşit înţeleasă.
A existat o mistică creştină, Marguerite Porete, care a trăit la sfârşitul secolului al XIII-lea şi a fost executată ca eretică la începutul secolului al XIV-lea. Surprinzător, o parte din scrierea ei a supravieţuit. Ea scrie despre a percepe Nimicul, despre cufundarea în Abis, despre identificarea cu divinul într-un Nimic care este, în acelaşi timp, Totul. „Acum acest suflet a căzut din dragoste în neant şi, fără acest neant, el nu poate fi Totul.”
Deşi Marguerite Porete aparţinea unui ordin religios laic, a avut puţin timp pentru virtute. Ea a scris despre cele virtuoase drept „triste” care duc o viaţă tristă şi a simţit că virtutea ducea către un loc steril şi arid. Ea a scris că urmărirea virtuţii poate fi utilă pentru unii oameni, dar numai pentru că i-ar putea conduce într-un deşert fără viaţă, unde s-ar putea abandona din disperare. Atunci ar putea apărea o altă posibilitate.
Î: Se pare că nu au existat prea multe referinţe despre eliberare în creştinism.
R: Timp de secole în cultura occidentală, dacă oamenii comunicau despre perceperea Acesteia, ei riscau să fie executaţi şi scrierile lor să fie arse. Este surprinzător că au supravieţuit chiar şi câteva referiri la acest lucru. Probabil au mai fost şi alţii care au perceput Asta, dar au tăcut. Dacă aş fi trăit în Europa medievală sub Inchiziţie, nu aş fi vorbit despre asta. Aş fi stat la locul meu în linişte, răsfoind şi psalmodiind din cartea mea de rugăciuni.
Într-o conferinţă a mea recentă, cineva s-a referit la Aceasta ca un nou mesaj. Nu este un mesaj nou. A fost percepută în diferite momente în diferite locuri de către oameni diferiţi. N-ai idee câţi oameni au perceput-o. A fost foarte periculos să vorbeşti despre asta perioade istorice îndelungate. Există şi astăzi multe locuri în care ar fi foarte periculos să vorbeşti despre Asta.
Şi Meister Eckhart a perceput Asta. A păcălit Inchiziţia. El a scăpat de execuţia pentru erezie prin simplul truc că a murit înainte de încheierea procesului său. El scrie despre sărăcia reală că nu are nicio legătură cu a umbla în zdrenţe sau a ne depriva de bunuri. “Sărăcia”, spune el, “înseamnă a nu avea nimic pentru că nu există nimeni.”
Asta răstoarnă orice autoritate.
Acesta este un mesaj care se repetă. Se percepe mereu. Nu poate fi ucis. Nu necesită nimic. Nu are nevoie de biserici, nici de tratate filozofice, nici de scripturi, nici de istorie. Dacă tot ce a fost gândit, spus sau scris vreodată despre non-dualitate ar dispărea într-o clipă, pur şi simplu, ar reapărea. Ar apărea din nou, pentru că nu trebuie învăţat nimic, nu trebuie studiat nimic, nu trebuie făcut nimic, nu trebuie să se facă purificare spirituală şi nici o plăcere a lui Dumnezeu pentru a se percepe eliberarea. Se iveşte spontan. În acest moment, este cineva acolo, iar în clipa următoare, nu mai este. Acum este cineva care traversează un câmp, iar în clipa următoare este doar traversarea câmpului.
**********
Î: Când totul este perceput ca Iubire necondiţionată, este o percepţie lăuntrică?
R: Nu. Nu se percepe nici în mine, nici în afara mea, pentru că nu există “eu”. Se percepe doar când eul nu este acolo. Iubirea necondiţionată nu este percepută niciodată de persoană. În eliberare, când persoana nu este acolo, se percepe că natura Nimicului este iubirea necondiţionată.
Expresia „iubire necondiţionată” nu este o una reconfortantă, ci o expresie aprigă. Este imposibil ca un individ să conceapă cu adevărat ce este iubirea necondiţionată, indiferent de filozofia spirituală pe care o îmbrăţişează. O putem avea ca un concept prost înţeles, dar nu poate fi experimentat de o persoană.
Există un text budist, aproape sigur un fals, după multe secole de la moartea lui Buddha, care conţine o presupusă zicere a lui Buddha, că dacă eşti torturat încet până la moarte de către duşmanii tăi timp de ore agonizante şi îţi permiţi să ai un gând de furie sau neiertare pentru torţionarii tăi, atunci nu eşti un adevărat adept al lui.
Aceasta este o invenţie a minţii - ideea că ar fi posibil ca un individ să se afle în această stare de iubire necondiţionată, în care ne iertăm complet torţionarii care ne taie carnea de pe oase încet şi agonizant. E ridicol. Într-un individ, gândurile apar şi nu vor fi toate gânduri de iubire necondiţionată - altfel riscăm constipaţia mentală şi emoţională intensă. Dar când persoana dispare, nimic din astea nu mai contează sau nu mai este o problemă. Se percepe doar dragostea necondiţionată. Nu trebuie să te chinui să o vezi, nu trebuie să câştigi dreptul de a o vedea, nu trebuie să fii mărinimos ca budistul torturat pentru a o vedea, nu trebuie să fii curajos sau devotat sau evoluat spiritual pentru a o vedea, pentru că nu are nimic de-a face cu tine. Când persoana dispare, este, pur şi simplu, evident că iubirea necondiţionată este natura misterului.
Poveştile spirituale devin adesea tot mai extreme, deoarece există secte concurente, fiecare dorind să demonstreze că este mai pură decât celelalte. Există un alt text budist, tot un fals, la mult timp după moartea lui Buddha, care afirmă că cel mai grav păcat pe care îl putem comite este să convingem un vegetarian să mănânce carne. Aceasta, pentru că, convingându-l să mănânce carne, îl vom lipsi de şansa la iluminare. Se crede că această poveste s-a dezvoltat în competiţia dintre sectele budiste - în acest caz, între o sectă care mânca carne şi o sectă vegetariană care dorea să demonstreze că este mai pură.
Se dezvoltă o filozofie spirituală. Foarte repede avem secte şi următorul lucru este că suntem în război unul cu celălalt. Concurăm pentru a împinge filozofia până la extreme, pentru a arăta că secta noastră este mai pură decât a ta, că suntem mai virtuoşi decât tine. Şi cu cât este mai nesemnificativă distincţia dintre noi, cu atât mai pasional vom lupta pentru a o apăra. Freud a numit aceasta „narcisismul micilor diferenţe”.
**********
Î: Care este valoarea absolutului?
R: Care este valoarea sa? Nu are nicio valoare. Nu trebuie să aibă o valoare. Care este valoarea unui stejar? Nu trebuie să aibă o valoare, ci este, pur şi simplu.
Î. Unii spun că absolutul există ca opusul relativului.
R: Aceasta este o idee care a cuprins unele dintre minţile filozofice din tradiţia indiană de secole. Este o idee foarte atractivă. Ea pregăteşte mintea să alerge, aşa cum un iepure este momeala la cursele de ogari. Mintea are nevoie de un iepure pe care să-l hăituiască, altfel se plictiseşte. Are nevoie de o idee pe care s-o facă să alerge pe pistă într-o cursă evolutivă. Ideea că există absolut şi relativ şi, cumva, eu le pot reuni sau armoniza este fascinantă, deoarece poate produce o complexitate filosofică infinită despre cum aş putea să fac asta. Într-un sens, de aici provine toată yoga.
Pentru a continua să caute, mintea are nevoie două idei opuse. Religiile ori căile spirituale şi filozofiile nu sunt de obicei doar dualiste, ci folosesc opuse polare. Ele împart în bine şi rău, moral şi imoral, ce ne duce la fericirea cerească şi ce ne duce la chinurile veşnice. Religiile umblă de obicei prin istorie pe cele două picioare ale intimidării şi seducţiei. „Dacă nu ne ascultaţi, veţi suferi torturi veşnice, dar dacă vă supuneţi, veţi avea fericirea veşnică. Eventual, asta se va întâmpla după ce aţi murit, ca să nu ne puteţi da în judecată.”
Odată ce mintea a stabilit binele şi răul, cerul şi iadul, intimidarea şi seducerea, este în funcţiune. Aceştia sunt iepurii care o vor face să alerge în jurul pistei. De acuma, tot ceea ce facem devine cu sens şi scop, fie că ne spunem rugăciunile înainte de a ne culca sau punem o donaţie în cutia bisericii sau avem un gând mânios sau un gând milos despre aproapele nostru. Dumnezeu îşi ţine acum privirea asupra noastră, notându-şi detaliat fiecare cuvânt, gând şi faptă în contul de profituri şi pierderi al vieţii noastre.
Dacă stabilim o opoziţie între Dumnezeu şi Satana, cer şi iad, bine şi rău, atunci totul devine impregnat de sens. La extrem, ocazia de a dansa într-o duminică poate că a fost trimisă de Satana pentru a ne ispiti de pe calea ascetică, spre osânda noastră. Neprihănirea noastră ar putea fi compromisă de o polcă de Sabat.
**********
Î: Poate că este obrăznicia minţii mele care vrea să înţeleagă mecanismul din spatele non-persoanei.
R: Mintea nu este răutăcioasă. A dori să înţeleagă este ceea ce face mintea. Este ceea ce are de făcut. Dar dacă-i asculţi pe destui învăţători spirituali, totul este de condamnat. Un învăţător spiritual spune că mintea este un impediment, altul spune că trupul şi dorinţele sale sunt un impediment. Un guru spune că organismul este o boală. Un altul spune că gândirea este o boală. Dacă ascultăm pe destui guru-şi, sfârşim a fi un morman de boli.
**********
Î: Tradiţia hindusă despre diferitele învelişuri aurice şi corpuri subtile, mintea ce trăncăneşte şi mintea ce discriminează, nu pare să aibă un loc important în descrierea dumnevoastră.
R. Nu, nu are niciun loc. Dar este o poveste foarte bună şi poate fi foarte convingătoare. Una dintre cele mai puternice facultăţi ale minţii este imaginaţia. Mintea este fantastic de puternică la crearea de lumi şi viziuni imaginare, atât lumi conceptuale imaginare, cât şi lumi senzoriale imaginare. Odată ce intrăm într-o poveste ca asta, care ar putea începe cu concepte despre mintea ce trăncăneşte şi mintea discriminatoare, diversele teci aurice şi corpurile subtile, aceasta poate deveni extrem de reală. În acelaşi mod, dacă intrăm în povestea cu channelling-ul, mătuşa moartă Beatrice poate deveni extrem de reală. Mintea este foarte puternică în acest sens.
Odată ce ne aflăm într-o poveste complexă, este foarte dificil să ieşim din ea. Devine o bulă atotcuprinzătoare. De pildă, s-a spus că celor care studiază Kabala le este foarte greu să se despartă de ea.
Dar niciuna dintre aceste poveşti nu are vreo legătură cu eliberarea. Ea pătrunde prin toate, prin fiecare poveste. Nu contează dacă e vorba de moaştele sfântului din relicvariul său din (Catedrala) Sf. Petru sau dacă este vorba despre koshas-urile sau corpurile subtile yoghine. Acesta este unul dintre motivele pentru care Aceasta poate părea destul de plictisitoare. Poveştile prin care Ea pătrunde sunt cu mult mai colorate şi mai fascinante.
Dacă ne-am fi întâlnit în această după-amiază pentru a studia sistemul chakrelor, gândiţi-vă cât de mult am fi fost în stare să spunem, doar despre acel aspect al psiho-filozofiei spirituale. Ne-am fi distrat cu chakrele. Puteam să stăm aici şi să ne purificăm cu vizualizări chakrele blocate. Puteam vizualiza un cristal diferit pentru fiecare chakră, o culoare diferită, un simbol diferit, un sunet diferit, o calitate diferită. Puteam vizualiza o piramidă de safir albastru şi să scandăm „Aum” în chakra vishuddha pentru a dezvolta calitatea veridicităţii. Puteam să ne oferim reciproc masaje pentru aură. Aceasta este ceea ce face mintea. Alcătuieşte astfel de poveşti minunate.
Fugiţi de non-dualitate, deoarece în comparaţie cu chakrele şi koshas, este ceva plictisitor! Dar amintiţi-vă că, atâta timp cât suntem fascinaţi de toate aceste alte poveşti, ne lipsim de fascinaţia Acesteia. În timp ce ne concentrăm să ne dezvoltăm compasiunea inimii, meditând asupra cuarţului roz de iubire în chakra anahata, ratăm miracolul Acesteia, miracolul iederei care urcă pe peretele ce se vede pe fereastră.
**********
(Râde) Acesta este un mesaj groaznic! Este îngrozitor! Nu trebuie făcut nimic.
Căile şi religiile spirituale apar dintr-un sentiment de inadecvare. „Nu sunt încă suficient de sfânt pentru a deveni iluminat sau pentru a fi dus în cer sau pentru a experimenta extazul.” Oamenii simt asta din cauza senzaţiei lor de separare. Ştim că am pierdut ceva. În plus, dacă am fost crescuţi în cultura creştină, ni se spune că este vina noastră că l-am pierdut. La vârsta de cinci ani, mergând la şcoală sau la biserică, suntem puşi în faţa simbolului unui bărbat bătut în cuie pe o cruce. Atunci ni s-ar putea spune „Asta este vina ta! Tu ai facut asta!" Am putea răspunde „Dar am doar cinci ani”. „Totuşi”, spun ei, „este vina ta, din cauza păcatului iniţial!” Atâtea lucruri strigă la noi „Ar fi bine să faci ceva cu tine. Depinde de tine să faci ceva în acest sens.”
Nu eşti inadecvat. Cum ai putea fi inadecvat? Eşti Unimea sub forma lui Ioan sau Maria sau Timotei. Cum ar putea fi Unimea inadecvată? Tu eşti deja expresia divină.
Dar mintea vrea să-şi stabilească o sarcină. Ce sarcină mai nobilă ar putea fi decât de a ne purifica pe noi înşine, să ne pregătim să fim ridicaţi la ceruri sau să devenim iluminaţi? Este un mod minunat de a-ţi petrece timpul, un mod plin de sens. Este cu mult mai nobil decât a merge la cumpărături sau a deveni alcoolic. Dar nimeni nu are nevoie de purificare, nimeni nu are nevoie să devină mai adecvat. Eu sunt expresia divină şi aşa eşti şi tu, ca şi acest covor.
< Sus >
Răzvan A. Petre
8 iulie 2020
