<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


ÎNGHEŢAREA LIBERULUI-ARBITRU

de Răzvan-Alexandru Petre

Pseudo-libertatea  icon  Creativitatea e nectarul zeilor  icon  Cum se manifestă inspiraţia creatoare?   icon  Determinism şi libertate  icon  Modelarea 7JU  icon  Nu ştim nimic fundamental  icon  Voia divină este invariabilă şi definitivă  icon  Prezentul nu face parte din timp  icon  Care model e cel valabil

Pseudo-libertatea

Hai să analizăm cât de real este liberul nostru arbitru.

Habar nu am cum apar gândurile şi cu atât mai puţin aş putea susţine că sunt ale „mele”. Eu, adică cine? „Eu” este o senzaţie intensă subiectivă, dar nedemonstrată de nimic.

Când iau o decizie, dacă este raţională, înseamnă că a fost luată nu de mine, ci de un algoritm. Dacă este intuitivă sau instinctivă, iarăşi nu a fost luată de eul conştient, ci de inconştient. Dacă dau cu banul, decizia o ia hazardul. Chiar dacă îi acceptăm existenţa, totuşi, eul nu ia niciodată nicio decizie pe cont propriu, ci îi este impusă.

Dar atunci, dacă nu există o voinţă proprie în acest trup, are rost să vorbim de vreun eu?! Oare nu este decât o iluzie?!

Sesizând iluzia voinţei libere, îţi dai seama că acţiunea ta este o „poruncă” venită din invizibil. Nu vezi ce anume te dirijează, dar îţi dai seama, într-un mod inefabil, că nu dispui de nicio autonomie.

Chiar şi moralitatea se supune acestei reguli. Noi avem impresia că lumea civilizată s-ar prăbuşi dacă n-am avea nişte reguli morale clare. Şi că numai prin eforturile personale de a interioriza aceste reguli, unii oameni devin cetăţeni responsabili. Nimeni nu se întreabă, însă, de ce unii reuşesc să devină morali, iar alţii nu. Şi nici n-ar putea găsi un răspuns, fiindcă este un mister. Adică Voia divină. Putem lansa multe ipoteze, dar niciuna nu este riguros demonstrabilă.

socrate

Socrate (AI-generated)

< Sus >

Creativitatea e nectarul zeilor

Să vă povestesc ceva personal. Prin anul 2019, mi-am propus să nu mai „pierd timpul” scriind despre spiritualitate, ci să mă concentrez pe găsirea şi trăirea nondualităţii. Să las intelectualizarea la o parte. Credeţi că m-am ţinut de cuvânt?! Ei, aş! De atunci, am mai publicat zeci de articole şi traduceri. Nu m-am putut împotrivi fluxului de inspiraţie care-mi dădea ghes să produc mereu câte ceva.

Poate că, în acest mod, trebuia să-mi „obosesc” mintea egotică, să-mi epuizez energia căutării spirituale. Sau poate că aceea a fost o propunere, infirmată ulterior de realitate, cu scopul de a-mi demonstra mie şi vouă, prin mărturia de acum, că liberul-arbitru este un fals. Sau poate că, pur şi simplu, creativitatea este cel mai dulce nectar, cea mai mare mulţumire, incomparabilă cu alte plăceri omeneşti.

Scriind, am înţeles multe şi am aprofundat nondualismul. Poate că v-a fost de folos şi vouă... Dacă nu notezi ideile, cu siguranţă, se vor duce ca briza vântului. Aşa că nu m-am opus inspiraţiei, venite de cine ştie unde. Şi nici nu puteam face altfel.

Din perspectiva absolută, ideile nu au importanţă, căci prezintă Adevărul în mod fals. Pe de altă parte, dacă tot nu contează, de ce să nu ne jucăm bucuroşi cu ele şi fără patimă, neuitând nicio clipă că totul e relativ?!

Se spune că intelectualii se iluminează mai greu, fiindcă gândesc prea mult. Că au pierdut legătura cu corpul şi senzaţiile. Este şi asta o altă poveste. Nimic nu poate provoca sau împiedica Trezirea, când şi dacă trebuie să îşi facă simţită Prezenţa.

Cum se manifestă inspiraţia creatoare?

Inspiraţia creatoare începe cu un entuziasm spontan pentru un lucru, o descoperire, un subiect. Acesta e semnul că trebuie să te apuci de treabă. După ce ţi-ai fixat obiectivul, nu te mai răzgândeşti, oricât de multă muncă ar presupune. Şi nici nu amâni, ci începi cât mai repede, luat de valul creativităţii. Şi îţi dai tot interesul să iasă bine, punându-te în ipostaza de receptor al produsului final.

După ce ai încetat ce aveai de făcut, subiectul nu te mai interesează, te detaşezi complet, îţi piere tot entuziasmul iniţial. Pur şi simplu, te-ai eliberat de sarcină. Îţi dai seama că ai fost folosit ca un instrument de către o Forţă creativă superioară, invizibilă, de neînţeles. Şi viaţa continuă impasibilă, indiferentă la observaţiile, lamentările sau părerile tale omeneşti...

youtube Ascultaţi melodia şi citiţi versurile de la „I Let the Music Speak” a legendarei formaţii ABBA. Ea prezintă foarte elegant procesul inspiraţiei creatoare artistice.

< Sus >

Determinism şi libertate

Ego-ul sau forţa eu-lui se poate diminua, ca urmare a unor eforturi individuale de auto-cunoaştere, cel puţin în aparenţă. Dar oare există o legătură cauzală certă?

Aceeaşi întrebare se poate pune şi în privinţa altor fenomene enigmatice. De pildă, noi ne străduim să ne alimentăm echilibrat pentru a fi sănătoşi. Şi totuşi, tot acest efort devine ridicol când un spirit superior sau un extraterestru face o magie şi suntem vindecaţi instantaneu, punând între paranteze toate legile fizice. Slavă Domnului că nu se întâmplă prea des miracole, că am fi ajuns să nu mai avem încredere în legea cauzei şi efectului...! 😊

De pildă, toţi acei oameni care se hrănesc cu aer sau prana, ei încalcă o lege fizică fundamentală, aceea că „trebuie să mănânci ca să trăieşti”. Şi dau peste cap toate teoriile şi paradigma materialistă clădită pe ele. Căci de ce ne-am chinui să respectăm legile fizice dacă ar fi mult mai uşor să ne vindecăm prin magie sau puterea gândului sau manipularea spaţiului-timp?

Răspunsul e simplu: păi, nu putem altfel. Acestea sunt regulile jocului Conştiinţei, care vrea să experimenteze limitările fizice. Prin trupul nostru, limitat tot de Ea. Nu suntem nici spirite, nici extratereştri.

< Sus >

Modelarea 7JU

În experienţa comună, cauzele evenimentelor sau fenomenelor apar la diferite niveluri. De exemplu, modificările pot apare ca urmare a unor impulsuri fizice. Sau unor reacţii chimice. Sau pe fond genetic. Sau prin angrenarea unor energii subtile. Sau pe fond psihic. Sau prin meditaţie. Sau ca urmare a karmei ori destinului. Sau ca acţiunea directă a îngerilor. Am mai putea găsi şi alte surse cauzale.

Să încercăm a le ordona oarecum. Pe unele le vom plasa mai sus, adică putând influenţa cauzele de ordin inferior. De pildă, psihicul poate influenţa fizicul, emoţiile pot produce boli somatice. Sau influenţele energetice pot modifica ADN-ul. Sau gândurile pot modifica structura apei. Sau traumele fizice pot modifica chimismul celulelor din zona lovită. Sau meditaţia poate schimba nu doar psihicul, ci şi chimismul.

Desigur, apar şi influenţe inverse, de jos în sus. De pildă, nişte substanţe chimice din organism pot fi cauza aparentă a depresiei sau pot induce un extaz temporar. Sau un accident fizic ne poate produce nişte blocaje energetice pe meridiane ori chiar ridicarea energiei Kundalini.

Deci fiecare nivel cauzal este o verigă dintr-un lanţ cauzal, pe care îl atârnăm de tavan. Tavanul ar reprezenta nivelul ultim – destinul sau Voia divină. În scop didactic, le-am putea plasa după cum urmează, de jos în sus: 1) fizic, 2) chimic, 3) genetic, 4) energetic, 5) psihic, 6) destinic. Luaţi-le doar ca pe o sugestie logică de ordonare, căci nu corespunde neapărat realităţii.

Modul cum se mişcă acest lanţ în aer ne sugerează câteva modele de cauzalitate: de tip 7, J sau U.

Modele deterministe

Cauzalitate sub formă de: 7. Determinism absolut; J. Determinism relativ; U. Libertate divină

Simbolurile sunt botezate după forma aparentă a lanţului în mişcare

Voia divină sau destinul e simbolizat prin semnul de împământare (tavanul), în sensul că este fix, imuabil, de referinţă.

Săgeata roşie indică locul unde se aplică forţa principală pentru a obţine un efect la ultima verigă de jos (fiinţa fizică umană)

Explicaţii

Model 7

Determinism absolut, rigid, strict. Orice cauză inferioară apare exclusiv ca urmare a influenţei cauzei imediat superioare. Totul provine, în cascadă, de la Sursa destinică.

Model J

Determinism relativ, lejer. Destinul are o influenţă generală (lanţul cauzal), dar la fiecare nivel există o relativă autonomie locală de mişcare (jocul dintre zale) – în funcţie de mediu, de liberul-arbitru, de diverse întâmplări aleatorii.

Destinul nu se modifică, dar locul şi timpul unor momente critice se poate schimba. Se spune că ai în destin „cumpene” sau pericole de moarte, dar ai putea trece peste ele. Se mai spune că „destinul nu-i bătut în cuie”, subînţelegând, totuşi, că eşti supus destinului.

Model U

Libertatea divină. Există atât o cauzalitate în cascadă, cât şi alta locală independentă, influenţată direct de destin sau Voinţa divină. Diferă de cazul J prin faptul că modificările locale provin direct de la Sursa supremă.

Într-un fel, este o nepăsare faţă de aparenţa logicii cauzale. Apar şi lucruri total inexplicabile, ne sunt date peste cap toate teoriile. Acum ne dăm seama că nu avem niciun control real, fundamentul ştiinţei noastre se clatină. Încă mai avem încredere în cauzalitatea clasică, dar acceptăm că pot apare oricând excepţii ieşite din normă (de exemplu, coincidenţele neîntâmplătoare, miracolele, magia etc.). Începem să înţelegem că nu putem şti cu certitudine nimic fundamental, legat de divinitate, de destin sau orice am pune la baza vieţii, a lumii, a universului, a creaţiei.

< Sus >

Nu ştim nimic fundamental

De pildă, se crede îndeobşte că mintea umană creează gândurile, emoţiile, simţirile. De fapt, toate acestea ne vin de undeva, de sus, creând doar impresia că ar exista o personalitate sau ego. Dar cauzalitatea este inversă; mintea este o aparenţă, un efect, şi totul provine direct din Conştiinţa divină, ca prin magie, dar una foarte şmecheră.

Un alt exemplu: Compatibilitatea dintre oameni este un mister, deşi am putea să o defalcăm pe componente – fizică, energetică, de caracter, aspecte psihologice etc. Când doi oameni diferiţi stau împreună o viaţă întreagă, ăsta e destinul sau Voia divină, nu compatibilitatea. Există oameni perfect compatibili, ba chiar identici, care nu vor sta niciodată alături. Sau, oameni aparent incompatibili care sunt ţinuţi împreună de o forţă oarbă, neînţeleasă de nimeni.

Recunoaştem foarte clar când lucrurile se potrivesc imposibil de bine, de pildă, când acelaşi om câştigă de două ori la rând marele premiu la loterie. O imposibilitate probabilistică, dar petrecută în realitate (la noi în ţară, putem cita cazul Ogică, dar există cazuri şi în alte ţări). Însă recunoaştem şi când lucrurile merg incredibil de prost, de pildă, când un popor întreg e şters de pe faţa pământului. Astea nu-s simple coincidenţe sau efecte naturale.

* * *

Un alt exemplu de ciudăţenie. Vracii din triburile primitive vindecă boli grave cu pietricele colorate şi invocaţii. Pentru savanţii moderni, sunt simple bazaconii. Totuşi, ele constituie o metodă care funcţionează pentru acei primitivi de mii de ani. Sunt mijloacele pe care li le-a dat Dumnezeu. Nouă, modernilor, ne-a dat alte mijloace, ştiinţifice, complicate, dar cam cu acelaşi rezultate. Până la urmă, contează ce vrea Dumnezeu să realizeze prin oameni, nu metoda folosită.

Este adevărat că media de vârstă este mult mai mare astăzi în zonele civilizate, dar încă mai mor şi tineri. Iar cei care trăiesc mult nu sunt neapărat mai fericiţi sau mai sănătoşi. Îşi târâie bolile pe picioare. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu vârsta la deces contează şi nici cât de sănătos mori, ci ca organismul uman să urmeze planul divin şi să-i ofere Divinului experienţele pentru care a fost proiectat. Restul sunt amănunte, care oricum se modifică de-a lungul timpului sau zonelor geografice.

De fapt, tocmai detaliile fac diferenţa dintre o experienţă şi alta. Să te vindeci crezând în pietricele colorate şi puterea magiei este una, iar să te vindeci crezând în puterea medicamentelor şi ştiinţa medicilor este alta. Dar, în esenţă, ambele sunt acte de credinţă. Diferă doar obiectul credinţei. Este vorba de o credinţă dincolo de voinţa umană, o credinţă impusă de paradigma societăţii unde trăieşti. Eu, unul, nu pot crede în puterea pietricelelor colorate, oricât m-aş autosugestiona.

Veţi replica ofuscaţi, poate, că ştiinţa modernă este total obiectivă, nu se bazează pe autosugestie, ca actele magice primitive. Dar ce este autosugestia? Angrenarea unor forţe psihice cu aceleaşi efecte ca forţele fizice. Şi atunci, este superioară obiectivitatea în vreun fel subiectivităţii?! Poate că magia respectă tot nişte legi obiective, necunoscute modernilor. Deci, dacă nu vă place cuvântul „credinţă”, s-o spunem altfel: Atât vindecările primitive, cât şi cele moderne, ambele se bazează pe legi ştiinţifice.

< Sus >

Voia divină este invariabilă şi definitivă

Mulţi se întreabă, pe bună dreptate, cum de Isus, deşi ştia că va fi ucis, nu a fugit de pericol. Pare împotriva firii omeneşti. Mai precis, este împotriva programării ego-ului. Ei nu înţeleg că, odată cu eliminarea eu-lui, dispare voinţa individuală, iar mecanismul corp-minte se supune întocmai Voii universului. Orice iluminat poate confirma aceasta. Isus nu era o excepţie.

Totuşi, spre deosebire de mulţi iluminaţi, în plus, Isus primea informaţii detaliate din viitor. Şi reuşea să le facă faţă doar pentru că nu mai avea o voinţă proprie care să se împotrivească destinului. Iarăşi zic, orice eliberat de ego ar face faţă dacă i s-ar prezenta viitorul dinainte. Fiindcă nu mai are acea energie de împotrivire şi separare, care este senzaţia de eu individual. Chiar dacă nu-i convine ce află, nu va fugi de soartă.

isus si tatal

Desigur, aţi putea obiecta că, uneori, omul se poate opune sorţii. Dar cum aţi demonstra-o? Numai pe baza unei profeţii care nu s-a îndeplinit, fie personală, fie generală. Dar vă întreb, de unde ştim că acea profeţie nu era mincinoasă din start? Veţi răspunde, poate, că venea de la Dumnezeu sau un înger sau un spirit superior, iar aceştia nu mint niciodată.

Dar toată această lume este o iluzie, adică o minciună. Ce mai contează încă o minciunică acolo?! Dacă oamenii trebuie să fie convinşi că au un liber-arbitru care poate învinge cea mai dificilă soartă, atunci li se va înscena o falsă profeţie, care, evident, nu se va îndeplini. De ce nu s-a împlinit? Păi, fiindcă „omul şi-a angrenat intens voinţa”. Quod erat demonstrandum.

Întotdeauna vor exista dovezi pro şi contra predestinării. Aşa este în dualitate, ambele tabere trebuie mulţumite.

Ilie Cioară a aflat cu mulţi ani înainte că va fi întemniţat şi va sta în celulă cu o anumită persoană. El a uitat de acea precogniţie, dar şi-a amintit-o când întâmplarea s-a petrecut aievea şi ne-a povestit-o într-o carte a sa. Astfel, cei care au urechi de auzit, au primit dovada.

* * *

Nici măcar când există un ego, el nu se opune realmente Voii divine, ci doar aşa credem noi. Nu apare nicio opoziţie reală, fiindcă există o singură Unime, care conţine totul. Prin urmare, pretinsa împotrivire din partea voinţei personale este un joc, o altă înscenare ce face parte din Marea Înscenare... Chiar şi decizile ego-ului fac parte din predestinare. Nimic nu există în afara Unimii şi totul este cunoscut „dinainte”. Totul e doar o aparenţă de nou şi imprevizibil.

Există unii semeni, foarte puţini, care se scoală dimineaţa ştiind ce se va întâmpla în acea zi. Credeţi că aţi putea rezista?! Mai ales când veţi afla în avans veşti neplăcute?! Sunt sigur că aţi prefera să nu cunoaşteţi viitorul. De aceea, oamenii nici nu îl află. Pentru ei, viitorul este mereu o surpriză. Şi e bine să fie aşa. Asta este experienţa destinată majorităţii oamenilor de pe Pământ: să fie mereu surprinşi de ce le aduce viaţa.

Când, peste 1000 de ani, toţi oamenii vor putea face numere de magie, nimeni nu se va mai arăta uimit, fascinat, bulversat de spectacolele magice, precum o fac astăzi. Se va fi pierdut această uimire copilărească, dar se vor fi câştigat alte lucruri. Alte vremuri, alte experienţe.

* * *

Viitorul este prescris în detaliu. Această idee vine în contradicţie cu programarea egotică şi de aceea ego-ul o respinge instinctiv. Cum am mai spus, ego-ul e doar o programare foarte bine pusă la punct, care se opune din răsputeri oricărei tentative de a i se revela Adevărul. Şi asta e tot Voia divină.

Însă, uneori, Voia divină este ca unii oameni să afle Adevărul, prin iluminare sau trezire spirituală. Alteori, aceştia au acces şi la informaţii certe din viitor sau capătă alte capacităţi „paranormale”. Nimeni nu ştie de ce li le sunt date. Sau de ce ceilalţi nu le au. Ne mulţumim cu explicaţia că Divinitatea vrea să aibă tot felul de experienţe prin intermediul unor trupuri omeneşti.

Filosofic vorbind, cheia pentru a înţelege de ce se întâmplă tot ce se întâmplă este nevoia/dorinţa de variate experienţe materiale a Conştiinţei imateriale. Iar aici trebuie să ne oprim cu întrebările „de ce”, fiindcă mai departe nu există răspunsuri.

< Sus >

Prezentul nu face parte din timp

Încă o dată, cum mai spuneam şi cu alte ocazii, Divinitatea trăieşte atât în timp, cât şi în veşnicie. Dar timpul şi veşnicia sunt „sincronizate” (nu cunosc un alt cuvânt mai potrivit). Ele se petrec „simultan”, fiindcă aparţin aceleiaşi Unimi. Mai exact spus, scenariul vieţii se scrie în momentul prezent, dar el pare că a fost deja scris.

Când spun „prezent”, nu mă refer la curgerea timpului. Nu. Timpul nu admite prezentul. Ci timpul admite doar viitorul care devine trecut în mod continuu. Dacă ar exista cu adevărat prezentul, cât ar dura? Un minut sau o secundă sau cât? Prezentul e doar un cuvânt fără substanţă, frontiera ipotetică dintre trecut şi viitor, mai subţire decât un quark.

De aceea spunem că prezentul nu există, efectiv, decât în Veşnicie. În Veşnicie există libertatea, numai acolo. Dacă avem acces la acea dimensiune, observăm că totul este absolut liber, necondiţionat. Revenind în dimensiunea temporală, observăm că, dimpotrivă, totul este prestabilit.

Destinul universului este stabilit spontan, brusc şi aşa rămâne în veşnicie, nu mai există timp de modificări, căci „acolo” nu există deloc timp. Dar se manifestă treptat, „aici”, în timp. Prin urmare, deşi omului i se pare că viitorul încă n-a sosit, că mai poate întârzia, că ar putea negocia cu Dumnezeu să-i „îndepărteze de la buze paharul cu otravă”, totuşi, totul este deja bătut în cuie.

Şi nimeni nu poate explica de ce scenariul arată aşa şi nu altfel, ceva „mai bine”. De ce Isus a trebuit să moară pe cruce? Sigur, teologii născocesc tot felul de idei năstruşnice, susţinătoare ale liberului-arbitru, ca să urmăm poruncile iudeo-creştine. Însuşi Isus le spunea apostolilor că el trebuie să moară ca să se respecte profeţiile Vechiului Testament. Şi dacă s-au respectat, ce? Le-a schimbat cumva opiniile rabinilor? Pur şi simplu, nici Isus nu ştia cum să le explice raţional această decizie a Tatălui.

Deci, de ce Dumnezeu alege această variantă de desfăşurare a evenimentelor şi nu alta este o enigmă perenă, pe care nu avem cum o descifra.

Nici măcar Dumnezeu nu înţelege, fiindcă „El” nu este o entitate care să stea şi să analizeze, ci un Impuls spontan de energie. Dumnezeu este un Câmp de energie infinită, care include simultan tot ce există, toţi atomii, toţi oamenii, toate stelele, toate universurile paralele. Deci nu se mai poate face nicio modificare nicăieri, fiindcă ar da peste cap tot scenariul şi curgerea armonioasă a Creaţiei.

Auzim deseori fraza "Toţi suntem o singură Fiinţă, totul este una". Asta e valabil nu doar în spaţiu, unde toate obiectele şi fiinţele sunt interconectate. Ci este valabil, necesarmente, şi în timp, unde există o singură curgere neîntreruptă - toate clipele sunt una cu veşnicia. Nu se poate ca una din clipe să o ia mai la stânga sau mai la dreapta, căci atunci tot lanţul ar devia de la curgerea sortită.

Am putea spune că impulsul iniţial al Creaţiei defineşte tot viitorul infinit de lung. Ce a apărut spontan, brusc, în clipa începutului, aşa rămâne. Gândirea fiinţelor inteligente îi găseşte defecte, dar nu se mai poate face nimic, Creaţia a fost deja expulzată din uterul Divin. Copilul s-a născut şi nu mai poate fi băgat înapoi. Copilul e format din miliarde şi miliarde de celule, al căror viitor este deja predestinat, fiindcă şi soarta copilului este pecetluită.

baby

Acest lucru este evident, numai omul nu îl vede, fiindcă aşa este programat, să nu ştie, ci să trăiască orbeşte şi să aibă tot felul de reacţii emoţionale la neplăcerile care i se întâmplă. Ca şi cum n-ar fi trebuit să i se întâmple „tocmai lui”. Ba exact lui îi erau destinate şi nimănui altcuiva. Nu e o simplă întâmplare care ar fi putut fi evitată.

Nu există nici hazard şi nici ocolire. «Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.» Doar că nu poţi ştii cu precizie ce anume îţi este scris. Şi aici e tot farmecul. Poţi avea nişte bănuieli, care se pot dovedi false, simple idei prosteşti. Sau poate că ai avut o intuiţie relativ corectă, poate uşor modificată, ca să te îndoieşti de ea. Abia când prevestirea se adevereşte, atunci poţi concluziona: „Da, există predestinare”.

Sau, dimpotrivă, „Aa, nu, erau doar nişte gânduri eronate, de fapt, mi-am condus singur viaţa”. Şi tragi concluzia că «Dormi după cum îţi aşterni.»

< Sus >

Care model e cel valabil

Pe baza a ceea ce am afirmat mai sus, haideţi să tragem nişte concluzii: care model este cel valabil din cele trei?

Modelul de tip J (determinismul relativ) este cel mai incoerent, deşi e cel mai îndrăgit, fiindcă poate explica orice fără să lezeze pe nimeni. Este incoerent, din cauză că amestecă liberul-arbitru cu Voia divină sau destinul. Promovează ideea că bunul-plac individual ar fi la egalitate cu destinul. Ba chiar că destinul, fiind stabilit în vechime, poate fi depăşit în prezent, când se angrenează liberul-arbitru.

Modelul de tip U (libertatea divină) pare ceva mai corect, dar şi el introduce o diferenţă dintre cauzalitatea strictă şi Voia divină, ca şi cum ar fi vreo contradicţie între lege şi miracol. Cauzalitatea face tot Voia divină, dar prima pare a urma o regulă, pe când a doua pare a fi haotică. Prin urmare, şi acest model este destul de incoerent.

Modelul de tip 7 (determinismul absolut), al cauzalităţii stricte, pare a fi rămas singurul coerent, mai aproape de realitate. Totuşi, chiar şi el trebuie amendat, fiindcă însăşi ideea de cauzalitate este dubioasă. Ea spune că cauzele de ordin superior au ca efect cauzele de ordin inferior, dar şi invers (după cum am exemplificat mai sus). Prin urmare, de orice ordin ar fi cauzele, sunt corelate între ele, interdependente. Nu e vorba de a curge într-un singur sens, ca o cascadă, ci în toate sensurile. Deci, mai degrabă, toate aceste cauze sunt efectele simultane ale Voinţei divine.

Cauzele, la toate nivelurile, sunt doar o aparenţă, datorată corelării lor cu Voia divină. Divinitatea acţionează simultan pe toate palierele de vibraţie, care sunt corelate automat între ele.

Fiinţa umană observă pe rând o cauză şi un efect şi trage concluzia de cauzalitate. De fapt, la nivelul ultim, cauza este simultană cu efectul. Sau altfel spus, apare şi cauzalitatea de la scop la mijloc, care anulează cauzalitatea de la cauză la efect. Despre asta am vorbit în alte articole recente (vezi „Timpul nu există”). Omul nu poate observa decât aparenţele: aparentele cauze şi aparentele efecte. El nu sesizează Sursa tuturor, Originea comună a fenomenelor.

Dacă urmăm logica strictă a cauzalităţii, mergând în sus pe lanţul cauzal, la un moment dat, suntem obligaţi să ne oprim, din lipsă de informaţii. Niciun fizician, de pildă, nu ştie ce a fost înainte de Big Bang. La fel, ajungem să ne întrebăm, dar pe Dumnezeu-Creatorul cine l-a creat? Asta se întâmplă fiindcă punem la temelia lumii cauzalitatea şi nu Voia divină. O Voinţă care acţionează în permanenţă, continuu, nu doar la începutul Creaţiei.

Cauzalitatea are sens în cadrul timpului, este o adaptare la intelectul uman. Voia divină are sens în afara timpului, în eternitate. Cauzalitatea are o aplicabilitate limitată la obiective pragmatice. Ea nu se poate folosi în chestiuni metafizice, care ies din cadrul timpului.

< Sus >

Răzvan A. Petre
 2 iunie 2023