< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Tigrul Nondualităţii 🌎 Adevăr sau înţelepciune? 🌎 Metafora trenului oprit în câmp 🌎 Iluminarea este soluţia ecuaţiei 🌎 Vidul e cel real şi logic 🌎 Legea lui Unu, Doi, Trei 🌎 Hrănirea numai cu prana şi Eliberarea spirituală 🌎 Magia de spectacol şi nondualitatea
Motto: Când faci corelaţia dintre o cauză şi un efect, deja ai scornit o poveste.
Ramana Maharishi spunea că, odată ce tigrul Nondualităţii ţi-a prins capul în gura lui, nu mai ai nicio şansă: te va trage în vizuina lui şi te va devora.
Precum un tigru, Nondualitatea este în egală măsură frumoasă şi periculoasă. Este "periculoasă" doar când te temi de ea, pentru că ai un ego care se teme de anihilare.
Poate fi despărţit adevărul de înţelepciune? Cine caută Adevărul nu-l va găsi, dar va da peste înţelepciune. Iar înţelepciunea constă în revelaţia că nu există vreun adevăr absolut.
Cine caută înţelepciunea n-o va găsi sub forma unui set de reguli de gândire şi comportament. Unii strâng aforisme, citate din autori celebri, în speranţa că aşa vor poseda înţelepciunea. Dar ea nu poate fi formalizată sau definită odată pentru totdeauna în stanţe sau scripturi.
Adevăratul înţelept este cel care a descoperit că el nu există, şi atunci cine mai poate deveni înţelept?!
Spui că „mai am mult până la iluminare”. În regulă, nicio problemă, dacă aşa crezi. Oricum, călătoria este foarte frumoasă, nu-i aşa?!...
Ar fi teribil să te trezeşti într-o dimineaţă că trenul s-a oprit în plin câmp, iar conductorul îţi spune că ai ajuns la destinaţie. Te dai jos uimit, iar trenul se îndepărtează, cu bagajele tale cu tot. Rămâi în mijlocul pustiului, nicio casă în jur, niciun om, niciun pom. Ce se întâmplă?
- Nu ştiu.
- Da. Eşti buimăcit şi nu mai ştii nimic.
Şi tot aşa, nu poţi şti nici când se va opri trenul şi vei fi dat jos. Fie că va încetini treptat, fie că se va opri cu scrâşnet de roţi, vei fi debarcat şi deposedat de toate bagajele.
- Ce înţelegi prin „bagaje”: averea sau, poate... familia?
- Mai mult de atât, absolut totul. Toată imaginaţia ta – tot ce crezi că ai, tot ce crezi că ştii, tot ce crezi că eşti. Iluminarea este de neimaginat. E o nebunie, deloc plăcută raţiunii, dar foarte plăcută în rest.
Seamănă puţin şi cu faptul că nu mai crezi în Moş Crăciun, dar te prefaci că ar exista, de dragul copiilor. Totuşi, fiind atât de lucid, îţi vine greu să joci mereu teatru ca să le faci pe plac celorlalţi.
Simcha Lev: Nu rezolvi o ghicitoare de două ori.
Să zicem că unui copilaş i se dă spre rezolvare următoarea ecuaţie:
X2 – 2X +1 = 0 Cât este x?
Cum va proceda copilaşul: va încerca diverse valori, introducându-le în calculator să vadă dacă se potrivesc.
Şi aşa mai departe, până la moarte. Nu va da niciodată peste soluţie, fiindcă trebuie să încerce o infinitate de valori. Dacă însă un binevoitor îi şopteşte „încearcă şi X=1”, atunci ecuaţia este rezolvată.
Metaforic vorbind, asta face iluminarea: pune direct piesa care lipsea din puzzle şi totul pică la locul său, fără niciun efort. Iar odată ghicitoarea rezolvată, nu te mai interesează. Căutarea a luat sfârşit, fiindcă deja ştii răspunsul. Nu rezolvi o ghicitoare de două ori.
< Sus >
Cine a creat lumea? „Dumnezeu, desigur.” Dar pe Dumnezeu cine l-a creat? În acest punct, religia şi spiritualitatea se blochează.
„Universul a apărut din Big Bang.” Dar înainte de Big Bang ce era? În acest punct, ateismul ştiinţific se blochează.
Ambele explicaţii se împotmolesc la sursa Creaţiei, pentru că nu se poate aplica cauzalitatea şi Creatorului. Iar cauzalitatea vine la pachet cu timpul: întâi apare o cauză, urmată de un efect. Numai că, în veşnicia divină a-cauzală, efectul este „simultan” cu cauza. Creatorul se suprapune cu Creaţia, e unul şi acelaşi lucru. Neexistând timp, nu există nici separare.
Lumea apare din nimic, spontan. Iar acest nimic sau vid este Dumnezeu. Şi lumea e tot El. Asta afirmă non-dualismul.
Trebuie să acceptăm Vidul, Nimicul drept cauza primordială, cea reală. Dar dacă vom considera şi lumea a fi la fel de reală, atunci am avea două realităţi distincte ce coexistă. Or, asta ar însemna dualitate, ceea ce ne întoarce la dualitatea cauză-efect, pe care tocmai am desfiinţat-o mai sus. Prin urmare, trebuie că lumea nu este la fel de reală, ci un fel de vis al Vidului, o expresie mereu schimbătoare a Nimicului neclintit.
Invers, dacă lumea ar fi cea reală, atunci vidul ar trebui să fie cel ireal, imaginat, visat. Dar tocmai am stabilit că din vid a apărut Big Bang sau Creaţia...
La început era Nimicul. Apoi, acesta a devenit o multitudine de elemente, Totul. Definim Unimea ca fiind Totul-şi-Nimic. Aceasta este Legea lui Unu.
O putem reprezenta ca un cerc în care sunt mai multe liniuţe (vezi figura de mai jos). Cercul este Nimicul etern, circumferinţa lui fiind o linie fără început şi fără sfârşit. Iar liniuţele sunt elementele Creaţiei: creaturile limitate şi efemere, care interacţionează între ele. Acesta este Visul creator, când Nimicul devine în sine şi prin sine: Toţi, Toate şi Totul.
În cadrul acestui vis creator, funcţionează Dualitatea obiectivă sau Legea lui Doi. O cunoaştem sub forma perechilor yin-yang, lumină-întuneric, simetrie-asimetrie etc. Ea conferă dinamism creaţiei.
Însă în cadrul acestui prim vis mai apare un alt vis, visul secund (sau „jocul secund”, dacă împrumutăm expresia poetului Ion Barbu). El apare într-un anumit element, numit „om”. Omul e singura creatură care visează că ar fi separată de restul creaţiei, că ar avea un eu sau o conştiinţă-de-sine. Acesta e visul separării, care creează un alt fel de Dualitate, una subiectivă. Din ea apar automat nenumărate alte perechi duale, de genul bine-rău, frumos-urât, corect-incorect etc.
Şi mai apare un "joc terţ", anume arta şi cultura (inclusiv religia şi spiritualitatea) care imită, distorsionează, stilizează jocul secund (ego-ul) şi jocul prim (viaţa). Joc în joc, teatru în teatru, iluzie în iluzie...
Fig. Visul creaţiei şi visul separării
Legenda
1. Visul creaţiei – Nimicul (marele cerc negru) visează o
multitudine de creaturi (liniuţe albastre). Actul visării în sinea Nimicului
este reprezentat prin săgeţi negre. Visătorul, visarea şi visatul sunt una.
2. Visul separării – Creatura numită OM
visează că ar fi separată de restul creaţiei (norişor roşu). Auto-iluzionarea
este simbolizată cu săgeţi roşii.
În concluzie, există două tipuri de dualitate. Dualitatea obiectivă produce dinamismul lumii, iar Dualitatea subiectivă produce realitatea paralelă a eu-lui (care se crede) separat. Desigur, ambele visuri sunt auto-generate în Neantul primordial.
Iluminarea sau eliberarea spirituală constă în perceperea Unimii, adică Totul-şi-Nimic. Ea provoacă imediat dispariţia Dualităţii subiective, în primul rând. Imediat, apare şi un efect de rafinare sau transparenţă a Dualităţii obiective, multitudinea fiind percepută ca un vis, Visul creaţiei. Deci visul separării individuale dispare complet, dovedindu-se total ireal; iar visul creaţiei devine mai străveziu, real şi ireal în acelaşi timp.
Din acest motiv, vorbim deseori despre NonDualitate, dar am putea folosi şi alţi termeni: Absolut, Unime, Sursa etc. Ne referim, în principal, la dispariţia Dualităţii subiective, a senzaţiei de eu separat.
Şi, fiindcă am vorbit de Legea lui Unu şi Legea lui Doi, să amintim şi de Legea lui Trei. Ea se referă la stabilitatea creaţiei. Existenţa celor doi poli generează dinamismul lumii, dar şi instabilitate. În schimb, stabilitatea este garantată de existenţa a trei calităţi (numite guna în limba sanscrită). Putem observa asta în geometrie, unde trei puncte definesc un plan şi prin faptul că triunghiul echilateral este elementul cel mai echilibrat şi stabil în orice construcţie.
Cele trei guna sunt denumite sattva, raja, tama. Ele pot fi înţelese în diverse moduri, în funcţie de context. De pildă armonios, activ şi pasiv. Sau echilibrat, înfocat şi, inert. Sau calm, agitaţie şi lene. Sau, legat de alimente: natural, condimentat şi putrid. Sau intuiţie, cunoaştere şi ignoranţă. Sau nondualism, spiritualism şi ateism. Cele trei guna sunt prezente pretutindeni, în orice obiect, fiinţă sau fenomen, fiind amestecate în diverse proporţii.
< Sus >
Hrănirea numai cu prana sau traiul autonom este o realitate în care trăiesc unii semeni de-ai noştri. Ei şi-au redus hrana la minim, adică nu mai mănâncă multe zile la rând şi asta, de ani de zile. Unii nici nu beau apă şi dorm foarte puţin. Aceşti „radicali” sunt cei mai avansaţi în hrănirea numai cu energie. Am scris un articol în acest sens, ca introducere la traducerea „Traiul pur adamic: fără mâncare, apă, somn”.
Se poate face o corelaţie interesantă între hrănirea numai cu lumină şi eliberarea nondualistă. Ambele sunt o culme a evoluţiei umane, dacă nu vi se pare un termen exagerat. Şi oferă trăitorului beatitudine, cu unele diferenţe şi nuanţe, desigur.
Astfel, am putea etapiza evoluţia omului în trei mari stadii:
1) Stadiul inconştient
Omul nu dă atenţie calităţii hrănirii. Mănâncă automat, în virtutea obişnuinţelor, orice îi umple burta şi îi stimulează apetitul.
Tot în acest stadiu, omul nu-şi dă seama că gândurile lui îi condiţionează atitudinile, comportamentul şi fericirea personală. Gândeşte la foc automat, fără a conştientiza influenţa gândurilor asupra emoţiilor şi acţiunilor sale.
2) Stadiul conştient
Omul devine conştient că „este ceea ce mănâncă”. Alege alimentele cu mai mare atenţie, încercând să se autoeduce şi să-şi elimine obiceiurile greşite, mai ales pe baza intuiţiei.
Tot în acest stadiu, omul îşi dă seama de „puterea gândurilor” sale şi devine mai atent la ce idei întreţine, urmează cursuri de dezvoltare personală şi căi de evoluţie spirituală.
3) Stadiul supraconştient
Omul ajunge să trăiască din energia cosmică nelimitată, nu mai depinde de produsele fizice, nici măcar de apa potabilă. Este o stare de libertate care produce un sentiment beatific şi o golire de eu.
Tot în acest stadiu, omul atinge nivelul de trăire nondualistă beatifică, simţind că el nu există, ci numai Dumnezeu. Că este una cu întreaga Creaţie. Că nu el făptuieşte, ci Divinul prin el.
Tindem că spunem că acest ultim stadiu nu poate fi atins decât prin Graţie, ceea ce este corect.
Totuşi, din perspectivă nondualistă, şi celelalte două stadii sunt posibile tot prin Voinţa divină. Nimic nu există în afară de Dumnezeu şi nicio entitate separată (cu o voinţă distinctă) de El. Aşa că nimeni nu este superior sau inferior şi nu există niciun merit sau vină personală. Însăşi aspiraţia noastră către mai înalt, însoţită de tristeţea că nu ne aflăm încă acolo, este tot o divină punere în scenă.
Din punctul de vedere al ego-ului, dacă stadiul suprem este atins numai prin Graţie, automat înseamnă că oamenii din celelalte stadii sunt atinşi de Dizgraţie. Cu ce sunt ei mai prejos?! Invidia egotică pare justificată. De aceea, întotdeauna când vorbim de "Graţia divină", aducem un afront marii majorităţi a umanităţii. Cât de întortocheate sunt căile Domnului!...
< Sus >
Un aliat neaşteptat al nondualităţii este magia de spectacol. Uimitor, nu?! Asta e opinia mea, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Ba, unii iluminaţi nu sunt de acord nici măcar cu ideea de karmă sau viaţa de dincolo sau spirite invizibile. Fiecare cu părerile lui... Dumnezeu unicul ne induce toată diversitatea de păreri.
Magia de spectacol nu se încadrează nicăieri. Ateismul o consideră iluzionism şi trucuri optice. Religia crede că lucrează cu diavoli. Spiritualitatea acceptă puterile paranormale doar dacă sunt manifestate de maeştri spirituali sau sfinţi. E un soi de invidie profesională aici, fiindcă magicienii generează fenomene paranormale fără o practică spirituală.
Nici măcar cercetătorii fenomenelor paranormale nu au nimic de câştigat de la magicieni, care nu participă la niciun studiu ştiinţific. Motivul este simplu: nu vor să apară în mass-media că ei ar fi paranormali. Asta le-ar alunga toţi spectatorii, de frică.
Doar nondualismul îmbrăţişează şi magia de spectacol. Şi prin simbioză, aceasta oferă un fel de material didactic pentru tezele nondualiste. Cea mai importantă ar fi ideea că lumea este o iluzie. Magicienii spun deseori că „ceea ce vedeţi este o iluzie”. Spectatorii înţeleg prin „iluzie” un truc optic sau tehnologic. Numai că mesajul profund este că întreaga realitate este o iluzie. Iar magicienii o pot manipula cum le trece prin minte.
Hermetiştii spun că „universul e mental”, iar magicienii o dovedesc cu prisosinţă. Desigur, nici ei nu înţeleg totul, dar aplică perfect nişte principii de fizică eterică. Şi aşa realizează nişte numere imposibile altfel, cu mult peste nivelul ştiinţific cel mai avansat.
Numere incredibile de magie pe
stradă cu maestrul Imad
Şi mai evidenţiază ceva: blocajul mental al oamenilor care asistă la numerele de magie. Privesc cu ochii lor, pipăie cu mâinile lor, ba chiar participă direct la numerele magice, ca asistenţi, şi totuşi, nu cred în paranormal. Nu renunţă la vechea paradigmă de gândire materialistă nici în ruptul capului, deşi li se oferă pe tavă toate motivele.
Ce să mai spunem atunci despre nondualitate, care pare o abstracţiune?! Cum să creadă oamenii o iotă din afirmaţiile iluminaţilor?! Par şi mai îndepărtate de realitatea fizică. Iată deci că magia de spectacol şi nondualismul împărtăşesc aceeaşi soartă.
Mai au ceva în comun: secretul. Se spune că magicienii rostesc un jurământ solemn să nu divulge nimănui secretele magiei. Aiurea! Singurul „secret” pe care l-ar putea divulga este că ei folosesc puterea vizualizării creatoare sau legea atracţiei, cum mai este cunoscută, sau puterea credinţei despre care vorbea Isus. Toată lumea a auzit de ea. Dar oare câţi o pot aplica?!
Adevăratul secret îl cunoaşte doar Dumnezeu, El este cel care face toate
miracolele, iar magicienii doar comandă ce vor. Numai că nu pot obţine orice.
Aşa că nici ei nu sunt cu adevărat demiurgi. Toată puterea e a lui Dumnezeu,
care le-a şi dat această misiune, de a deschide minţile semenilor către alte
orizonturi. Este un lucru dificil, pentru că oamenii sunt înţepeniţi în
prejudecăţi... Dar şi magicienii au nişte arme teribile...
Prin urmare, secretul magicienilor este că nici ei nu cunosc secretul magiei! Tare, nu?! Se folosesc de nişte fenomene paranormale de neînţeles nici pentru ei. Nu e vorba că le interzice jurământul, ci, pur şi simplu, nu au cu cine comunica asemenea lucruri, dacă ar vrea.
Şi iluminaţii au aceeaşi problemă. Nici ei nu prea au cu cine discuta perspectiva pe care au căpătat-o asupra vieţii – prin Graţie, nu prin propriile puteri. E atât de departe de percepţia generală a omenirii, încât mai bine tac. Este un fel de explozie a creierului, urmată de o reconectare a sinapselor după un alt tipar. Desigur, exagerez un pic, pentru efectul dramatic. Simplificând, se modifică un singur parametru: dispare senzaţia de eu.
Doar nondualiştii se angajează curajoşi în comunicarea publică a acestor taine, cu orice risc. Dar există destui iluminaţi singuratici, în afara şcolilor şi curentelor spirituale, care preferă să păstreze secretul, ca să nu fie consideraţi nebuni.
Îmi aduc aminte că, în urmă cu nişte decenii, am cunoscut un bioterapeut şi
paranormal, Ion Lîsîi, iar în ultima discuţie telefonică, el îmi mărturisea
entuziasmat că „a ieşit din parapsihologie”. L-am corectat atunci politicos,
replicându-i că tot ce nu cunoaşte ştiinţa ţine de parapsihologie, deci n-are
cum ieşi din parapsihologie. Mă credeam tare bine informat!
Abia recent cred că am înţeles ce voia să-mi sugereze, dar nu găsea cuvintele potrivite. Mesajul era şi este că, atunci când te atinge iluminarea, vezi că tot ce ştiai, absolut totul, era o minciună. De aceea susţin că nondualismul constituie o a treia perspectivă metafizică, diferită de materialism şi spiritualism.
< Sus >
Răzvan A. Petre
28 februarie 2023