Christian Sundberg ne dezvăluie în acest videoclip amintirile sale dinainte de a se naşte. Fenomenul se numeşte PBE (Pre-Birth Experience). Putem trage foarte multe învăţăminte spirituale din mărturia sa, ideea principală fiind că ne asumăm "vălul uitării" pentru a putea trăi o experienţă fizică deplină. Videoclipul tradus este încorporat la sfârşitul acestei transcrieri.
foto: Christian Sundberg
«Bună ziua tuturor! Sunt Mira Kelley şi sunt foarte încântată să vi-l prezint astăzi pe Christian Sundberg. Vom avea o conversaţie extrem de palpitantă şi interesantă.
Când am dat peste povestea lui Christian, imediat mi-a venit în minte că trebuie să v-o împărtăşesc, că trebuie să aflu mai multe, că trebuie s-o ştim cu toţii. O cunoştinţă comună ne-a prezentat reciproc, un bărbat stabilit în Italia care dorea să scrie o carte despre experienţele oamenilor care şi-au pierdut copiii, pentru a aduce alinare mamelor. A vrut să-mi ia un interviu pentru a-mi asculta opiniile pe această temă, pentru a le include în cartea sa. Iar în conversaţia noastră am aflat despre tine, Christian. Bună ziua şi bine ai venit!
- Bună, Mira! Sunt onorat, mulţumesc.
- Noi suntem onoraţi.
- Cred că este foarte important ca oamenii să audă aceste lucruri şi apreciez foarte mult ceea ce faci. Îţi mulţumesc foarte mult.
- Eu îţi mulţumesc. Mulţumesc. Ceea ce mi-a atras atenţia la povestea ta, imediat ce am aflat de ea de la acel om, este că îţi aminteşti de existenţa dinainte de a te naşte aici, pe Pământ. Am fost atât de încântată şi absolut hotărâtă să discutăm. Aşa că mi-ar plăcea să aflu mai multe. Te rog, treci direct la subiect.
- Sigur. Este o poveste lungă şi destul de greu de pus în cuvinte. De fapt, cea mai mare parte a ei nu poate fi redată prin limbaj. Încerc din greu să-mi găsesc cuvintele, pentru că cuvintele aparţin de lumea noastră locală, sunt forme, simboluri. Iar locul de unde venim transcende toate simbolurile Pământului. Este mult mai mult decât am putea exprima prin cuvinte. Acum, că mi-am luat această rezervă, voi începe.
Voi încerca să relatez în ordine, dar chiar şi ordinea este neclară, pentru că aceste experienţe sunt într-o oarecare succesiune, dar se întâmplă şi simultan. Chiar şi acum, simt că aceste experienţe nu s-au petrecut în trecut, ci chiar acum, deşi unele s-au petrecut înaintea altora. Nici nu ştiu cum să explic asta.
- Vorbeşti cu oamenii potriviţi, pentru că publicul meu m-a auzit deja vorbind despre timpul simultan. Aşa că cei care mă urmăresc... suntem cu toţii alături de tine.
- Ce bine! Deci prima mea amintire... În primul rând, amintirile pe care le am sunt legate de călătoria mea aici. Aveam aceste amintiri când eram copil în această viaţă şi presupuneam că toată lumea le avea, dar pe la vârsta de 7 ani le-am uitat şi au revenit abia pe la 30 de ani. Acum am 38 de ani. Au revenit după ce am urmat o anumită cale de trezire spirituală şi meditaţie. Iar amintirile au revenit într-un mod care este util scopului vieţii mele.
Mai există aspecte ale memoriei mele care sunt încă blocate, şi sunt împăcat cu asta, căci respect interesele mai largi care operează aici. Dar îmi amintesc cu foarte mult timp în urmă – şi poate va suna ciudat – dar îmi amintesc cu foarte mult timp în urmă, înainte de a fi avut vreo încarnare fizică, că m-am simţit inspirat de o fiinţă pe care am întâlnit-o şi care avusese experienţe fizice, nu contează care anume. Ştiu doar că am întâlnit această fiinţă şi îmi amintesc că eram copleşit şi entuziasmat de calitatea esenţei sale, de natura sa. Era atât de frumoasă şi plină de lumină şi bucurie şi putere. Am întrebat-o – din nou zic, nu prin cuvinte, totul era telepatic, informaţii împărtăşite direct – deci am întrebat-o: “O, Doamne, uite ce ai devenit, cum ai realizat asta, oare ce ai putut să faci ca să ajungi aşa? Chiar eşti plină de atâta bucurie pe cât pari că eşti?”. Şi ea a spus că da, şi mi-a împărtăşit profunzimea calităţii fiinţei sale şi am fost absolut entuziasmat. Am întrebat-o cum a reuşit asta şi mi-a arătat mai multe lucruri, iar una dintre experienţele esenţiale pe care le avusese fusese una fizică. Avusese o problemă de sănătate cronică, un fel de durere sau boală care a durat mulţi ani şi a trebuit să-i reziste. Dar tot secretul consta în modul în care a suportat acea experienţă. Iar înţelepciunea cu care a suportat acea experienţă a condus la rafinarea fiinţei sale. Doar aşa o pot descrie.
Şi m-am simţit atât de inspirat, încât am spus “O, vreau să fac şi eu la fel. O s-o fac.” Eram atât de entuziasmat, dar ea a replicat “Da, aşa spun toţi”, punându-mă la punct într-un mod jucăuş. Iar eu am continuat “Nu, vorbesc serios, chiar vreau să fac asta”. Şi mi-a spus “Ei bine, atunci du-te şi vorbeşte cu ghizii tăi”. Mi-am găsit ghizii şi le-am explicat şi nu ştiu ce a mai urmat imediat, dar ştiu că am trăit de multe ori după aceea.
- Îmi pare rău că te întrerup. Dar trebuie să-ţi pun o întrebare şi să comentez ce ai spus referitor la acea fiinţă care a avut o boală cronică. Prin ceea ce spui dai speranţă atât de multor oameni care au afecţiuni cronice, care se confruntă cu o boală gravă, pentru că tocmai le-ai arătat scopul mai mare din spatele acesteia, cum poate fi înţeleasă în loc de “Corpul meu este o victimă şi sunt sacrificat fiindcă trebuie să trec prin aşa ceva”. Mai degrabă, poate fi privită ca o cale de evoluţie spirituală şi trezire. Nu-i aşa?
- Sunt de acord. Vreau să spun că evoluţia şi trezirea sunt un proces continuu şi etern. Deci experienţa temporară a bolii sau a suferinţei cronice merită sacrificiul pentru spiritul îndrăzneţ care doreşte să evolueze. Noi, cei care suntem aici, ne împotrivim, de genul “Nu-mi place asta” şi ne luptăm. Dar partea mai profundă din noi ştie că suntem eterni, că, în fond, nu avem de ce ne teme şi că experienţa ne poate părea foarte reală şi implacabilă când suntem aici. Ne pare inevitabilă, de genul “Ştiu că sunt un om acum şi aici”, dar nu este aşa. Este doar un vis foarte adânc.
- Poţi să recunoşti acea calitate cu care acea fiinţă şi-a suportat boala? Ai spus că a fost un mod anume, deci cu siguranţă că nu cu furie sau regrete, ci altfel. Ce impresie ţi-a lăsat?
- Este o întrebare foarte bună. Cel mai bine îl pot exprima prin: bunăvoinţă şi deschidere, nu ştiu dacă există cuvinte potrivite. Este o calitate a iubirii pe care a adus-o chiar şi în acea durere. A fost calitatea intenţiei sale – care este un termen pe care îmi place să îl folosesc, cel de “calitatea intenţiei”, care provine de la fizicianul şi exploratorul conştiinţei Tom Campbell, este un termen frumos. Acea fiinţă a avut o intenţie de bună calitate să-şi suporte experienţa şi nu i-a fost uşor. Cu toţii avem această oportunitate.
Ceea ce mă entuziasmează, iar mesajul tău ne inspiră de asemenea, este că nu trebuie să mutăm munţii din loc. E suficient să facem faţă experienţei care ni se dă. În lucrurile mici stă cea mai mare putere. Să alegem iubirea în locul fricii, să alegem bunăvoinţa în locul împotrivirii. Chiar şi în gesturile mărunte, există atât de multă forţă în ele. Dar ca nişte actori ce suntem fascinaţi de filmul în care jucăm, uităm asta. Însă, ca oameni, ne stau la dispoziţie nişte oportunităţi uimitoare. Şi dacă descoperiţi un mesaj util în ceea ce vă împărtăşesc, ca cineva care îşi aminteşte, este tot o astfel de oportunitate. De fapt, a fi om este unul dintre cele mai preţioase daruri pe care l-am putea primi. Când îţi dai seama că ţi s-a oferit marea ocazie de a interpreta acest personaj, este ca şi cum ţi s-ar oferi un loc în marea schemă a lucrurilor. Acum ai o şansă incredibilă şi nu sunt foarte multe. Iar acum ţi se oferă una, te simţi extrem de onorat şi este un mare noroc.
Ştiu că este greu să ne amintim asta când suferim. Eu am suferit mult în această viaţă din punct de vedere fizic şi ştiam că voi suferi. Dar suferinţa este o oportunitate de evoluţie.
- Doar ascultându-te şi simt acea energie. Pe lângă cuvinte, transmiţi şi acea vibraţie, calitatea a ceea ce ai simţit şi o simt şi eu acum în inimă. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. Revenind la poveste, te simţeai extrem de inspirat de un alt suflet şi el ţi-a spus să vorbeşti cu ghizii tăi. Ce s-a întâmplat apoi?
- Am trăit mai multe vieţi. Când m-am întors mai târziu şi l-am găsit, i-am spus: “Nu am ajuns încă până la acel nivel, dar vezi, am parcurs totuşi o parte din drum”. I-am povestit prin ce am trecut şi m-a încurajat. Dar ştiam că nu am terminat încă.
Acum voi sări la altceva, pentru că nu ştiu exact în ce ordine se întâmplă toate acestea, dar îmi amintesc – asta va suna foarte ciudat şi împărtăşesc astfel de chestiuni numai cu un public pregătit, fiindcă ştiu cum tinde societatea să le denigreze, dar sincer îmi amintesc: momentul în care universul nostru urma să fie creat, când intenţia fusese emisă de Sursă şi de noi toţi, căci eram cu toţii implicaţi, de a duce treaba asta la nivelul următor, adică de a avea această experienţă riguroasă, profundă, anume existenţa în planul fizic. Nu-mi amintesc să fi fost prin preajmă când universul a fost creat. Nu eram acolo, nu am fost acolo chiar la început, făceam altceva, nu ştiu ce făceam, dar făceam ceva. Însă îmi amintesc că am ajuns devreme, când galaxiile erau tinere şi existau doar stele. Îmi amintesc că am zburat printre stele şi am fost umplut de un entuziasm imens pentru ocazia de a juca în acest joc. Pur şi simplu, nu pot sublinia îndeajuns cât de tentant este pentru spirit să aibă această oportunitate. Parcă gândeam “Wow, chiar vom ajunge să fim aceste lucruri, aceşti oameni, aceste creaturi, aceste orice ar fi. Noi vom fi toate astea şi vom experimenta toate astea.” Şi este atât de palpitant pentru că, din acea perspectivă, înţelegem ce oportunitate ni se oferă să asimilăm această experienţă şi să ne extindem şi să evoluăm şi să ne exprimăm natura noastră creatoare şi să exprimăm iubirea şi să creştem în iubire. Este o ocazie uriaşă. Dar am ştiut încă de atunci că acesta este un nivel dificil, nu-i deloc uşor, cum ar fi nivelul cel mai dificil la un joc video. Repet, nu am cuvinte potrivite. Dar îmi amintesc lucrurile astea.
Am mai avut şi alte experienţe. Restul amintirilor mele se referă la perioada care a precedat această viaţă, când luasem o lungă pauză. Pur şi simplu, am decis să-mi iau o pauză lungă. Aşa că m-am zbenguit destul timp prin tărâmul luminii aurii. M-am distrat şi m-am bucurat, ca într-un weekend prelungit, la care nu voiam să renunţ.
Şi îmi amintesc că îmi doream foarte mult să revin în joc, pentru că încă mai ţineam o frică foarte veche care mă învinsese într-o viaţă anterioară. Unul dintre ghizi venea la mine destul de des şi mă tot întreba: “Eşti gata să te întorci, eşti gata, eşti gata?” dar l-am amânat o vreme. În cele din urmă i-am spus: “Bine, sunt gata”. Apoi am trecut în revistă împreună cu el în ce situaţie eram, ce făcusem, ce fusesem, cine eram. Şi era foarte evident aspectul pe care trebuia să-l îmbunătăţesc. Aveam multe calităţi, dar şi o mare slăbiciune. Iar aceasta mă doborâse într-o viaţă anterioară şi pot să spun că era vorba de o teamă. Iar din cauza acestei frici, dusesem o viaţă egoistă şi am avut o moarte chinuitoare. Am murit într-un mod dureros.
- O teamă de ce?
- Acea frică era legată de neputinţa de a scăpa de agonie sau durere, combinată cu orgoliul de a nu accepta suferinţa. Cred că numai aşa pot să o exprim. Este o anumită vibraţie. Din cauza acelei vibraţii, în acea viaţă nu am fost o persoană bună şi am provocat mult rău celorlalţi, nu daune adevărate, căci sufletul nu poate fi afectat, dar am provocat mult rău mie şi celorlalţi. Şi tânjeam să mă confrunt din nou cu frica asta şi să o integrez. Voiam s-o fac nu pentru că trebuia sau aş fi fost obligat, ci pentru că ştiam – e ceva mai greu de explicat, dar e foarte important – ştiam că dacă m-aş îndepărta foarte mult de Sursă şi aş integra iubirea de la acea distanţă, dacă aş putea s-o fac, expansiunea de putere ar fi de o frumuseţe şi o intensitate şi o minunăţie de neînchipuit. Deci îmi amintesc că l-am întrebat...
- Trebuie să te întrerup din nou, pentru că ceea ce tocmai ai spus este profund. Tocmai ai dat un exemplu legat de ceea ce predau eu, anume, karma nu este altceva decât dorinţa autoimpusă de îmbunătăţire. Nu este o judecată, nu înseamnă că, dacă ai fost o persoană rea, acum ar trebui să suferi. Este dorinţa de evoluţie şi de echilibrare şi ai spus-o atât de frumos. Îţi mulţumesc.
- Mulţumesc. Este atât de minunat să te aud spunând asta, pentru că simt că trăiesc într-o lume în care foarte mulţi au uitat şi este important să ne reamintim unii altora. Este aşa cum ai spus. Nu este nicio obligaţie. Ci doar vedem cine suntem. Când ne revedem viaţa, vedem cine am fost cu adevărat. Nu este nevoie de nicio judecată, pentru că ştii exact cine ai fost. Ştii dacă ai fost iubitor sau temător sau cum i-ai afectat pe ceilalţi. Nu te poţi ascunde.
Deci nu am fost deloc un om bun în acea viaţă. I-am făcut pe mulţi alţii să sufere. Aşa că am vrut să lucrez asupra acelei frici şi m-am gândit să mă reîncarnez. Dar mă gândeam “Oare este posibil?”. Adică, acea frică era una dintre cele mai mari frici pe care le-am văzut vreodată. Şi mi-am întrebat ghidul: “S-a mai făcut asta vreodată în toată Creaţia? A mai reuşit vreo altă fiinţă acest lucru?”. Şi mi s-a răspuns: “Da, dar ai toată veşnicia la dispoziţie, nu-i nicio grabă”. Însă eram foarte încrezător: “Ei bine, dacă se poate face, o pot face şi eu”. Pur şi simplu, ştiam asta, ştiam. Dacă este posibil în cadrul a Tot-ce-există, atunci o voi face.
Aşadar, m-au pregătit pentru noua viaţă, care era perfectă pentru acest scop. Am previzionat-o şi am acceptat-o. Şi am acceptat vălul.
- Vălul uitării.
- Vălul uitării, da. Iar lucrul acesta mi-l amintesc cel mai bine dintre toate, anume, procesul de acceptare a vălului. Chiar şi acum simt că mă uit la el. Nu pot să văd prin el, dar e ca acea oglindă semitransparentă din filmele poliţiste, un geam prin care poţi vedea dintr-o parte, dar nu poţi vedea din cealaltă. Mă simt ca şi cum aş sta de cealaltă parte a geamului. Ştiu că ei mă pot vedea şi ştiu că geamul este acolo, chiar dacă nu-l pot vedea. Dar îl pot simţi.
Deci am acceptat vălul pentru acea viaţă, dar coborârea vibraţională a fost atât de intensă şi de joasă, încât m-am îngrozit în doar câteva clipe. Nici măcar nu mă născusem încă. Eram copleşit de întuneric şi de separare şi de lipsa de cunoaştere. Când vine vălul peste tine, dintr-o dată simţi că nu mai eşti Întregul, nu mai eşti Tot-ce-există. Acum eşti separat. Acum eşti în întuneric. Acum nu mai ştii nimic. Mă simţeam terifiat în această viaţă. Am impresia că diferite vieţi au vibraţii diferite. Iar aceasta era foarte joasă şi m-am panicat imediat.
Şi urmează ceva foarte trist, dar mi-am adunat forţele şi am tras vălul, l-am respins şi am sărit înapoi, pentru că ucisesem fătul. Omorâsem copilul nenăscut. Am avut o revedere a vieţii mele extrem de scurte, nu ştiu cât durase, o perioadă foarte scurtă de timp. Cel puţin, am avut intenţii frumoase. Eu chiar îi respectam foarte mult pe ceilalţi jucători, pe toţi colegii mei spirite care s-au dovedit suficient de curajoşi să devină oameni. Chiar dorisem s-o fac şi îi respectam foarte mult. Dar când m-am întors dincolo, am înţeles că frica mea a provocat un avort spontan şi că biata mamă a suferit foarte mult. Nu numai ea, ci sute de alte vieţi au fost îngreunate din cauza fricii mele. Încarnarea n-a durat decât cinci secunde, un eşec din start. Ştiam că totul era în regulă, pentru că pe partea cealaltă e numai bucurie. Desigur că simt tristeţe chiar şi acum, când mă gândesc, însă nu e nimic în neregulă. Când eşti pe partea cealaltă, vezi că totul e bine, e doar o piesă de teatru, totul e în regulă. Dar mă simţeam dezamăgit de mine însumi.
Prin urmare, acea ocazie a fost irosită. Dar eu tot mai voiam s-o fac, aşa că, în cele din urmă, mi-au propus această viaţă. Îmi amintesc că am văzut o imensă diagramă arborescentă, este cel mai bun mod în care pot să-l descriu, cu milioane şi milioane de posibilităţi, despre cum vor decurge lucrurile în timp. Îmi amintesc chiar că mă gândeam în termeni numerici legaţi de vârstă şi ani. Şi că am trecut în revistă calităţile părinţilor mei şi cât de importante vor fi pentru îndeplinirea misiunii mele. Ştiam că tatăl meu îmi va insufla încredere în mine şi că ea va fi esenţială pentru a-mi putea înfrunta această frică. Şi mai ştiam că ar trebui să fiu bărbat, pentru că asta îmi va da un anumit tip de concentrare şi un avantaj de care aveam nevoie pentru a-mi înfrunta frica.
Am solicitat o mulţime de lucruri. Am cerut “Vreau să fiu din nou inteligent”. Ştiam că fusesem inteligent în alte vieţi şi au spus “Da, se poate”. Şi am mai cerut “De data asta, nu mai vreau să uit totul, vreau să-mi amintesc câte ceva, stricul necesar”. Şi au spus “Se poate, dar îţi va fi şi mai dificil”. Şi am înţeles de ce. Am intuit că va fi un contrast şi mai mare. Şi vă mărturisesc că, într-adevăr, mi-a făcut viaţa şi mai dificilă, pentru că mi-e dor de Acasă. Toată această experienţă este minunată, dar îmi lipseşte acea stare de A FI. Totuşi, nu voi renunţa la această oportunitate, am petrecut foarte mult timp în această viaţă, confruntându-mă cu ea din plin. Şi vreau să merg până la capăt.
Spun doar că am intuit la momentul respectiv că îmi va fi greu având această amintire. Şi am înţeles că era aproape necesar să uit, pentru că constrângerile condiţiei umane sunt extrem de mari. Iar restricţia de a nu-ţi aminti cine eşti este una atât de importantă, încât poate fi incredibil de dureros să-ţi aminteşti cine eşti şi să continui să trăieşti aici. Nu numai că poate fi dureros, ci, pur şi simplu, nu este fezabil, pentru că nu-ţi mai vine să te scoli dimineaţa şi să mergi la muncă dacă ştii că tu eşti Soarele, să zicem.
Oricum, îmi amintesc că i-am întrebat şi au spus că “Da”. Dar ştiam că până şi acea dificultate, chiar şi acel contrast era o ocazie de evoluţie. Şi ştiam că nu mă ajutam doar pe mine, ci serveam şi Întregului, acceptând să fac asta.
Deci am trecut în revistă multe, multe posibilităţi şi am ştiut că voi avea anumite oportunităţi. Am mai ştiut că, pe la 20 de ani, voi avea o traumă care mă va zdrobi şi îmi va da ocazia de a simţi din nou acea frică. Şi aşa a fost, exact aşa s-a întâmplat. Am rămas cu un stres post-traumatic timp de vreo opt ani, şi a fost destul de grav. Şi am urmat un proces de consiliere psihologică timp de mai mulţi ani. De asemenea, am trecut şi printr-un proces de trezire spirituală, în care m-am confruntat cu acea frică într-o mare măsură. În concluzie, am realizat exact ceea ce am venit să realizez.
Făcând asta, amintirile mi-au revenit în mod natural, cât să-mi fie de ajutor. Şi doar atât cât să-mi fie cu adevărat de ajutor. Şi chiar îmi sunt de ajutor, pentru că mă simt inspirat de propria mea intenţie.
Deci am plănuit totul. Nu-mi amintesc să fi spus da, trebuie să fi existat un moment în care să accept, dar nu mi-l amintesc.
- Pot să te întrerup puţin înainte de a continua cu amintirile? Prin ce este acest nou plan de viaţă diferit de primul plan de viaţă pe care l-ai abandonat. Este foarte diferit şi în ce sens?
- Viaţa actuală nu părea la fel de optimă ca cealaltă pentru scopul meu, deoarece spiritul meu are anumite calităţi care trebuie să interacţioneze cu viaţa. Sunt puternic în anumite privinţe şi viaţa trebuie să-mi ofere ocazii de mă manifesta corespunzător. Dar sunt slab în alte privinţe. Imaginaţi-vă o foaie de punctaj, în prima viaţă, toate calificativele erau mari, totul se potrivea perfect.
- Dar din ce motiv a doua viaţă nu este atât de optimă? De ce nu are un scor de 10, 10, 10 peste tot? Există vreun motiv?
- Nu pot spune care anume situaţie sau constrângere este diferită, dar pot spune că, din perspectivă spirituală, se ştie că Pământul este limitat în opţiuni. Şi astfel, existând doar un număr limitat de oameni la un moment dat, există un număr limitat de alegeri.
- Corect, da, aşa cum spuneai, graficul posibilităţilor tale trebuie să se intersecteze cu graficul celorlalţi.
- De fapt, acel set de constrângeri se referea mai mult la corpul meu şi la părinţii mei şi la situaţiile de viaţă, asta stabilea ce este adecvat sau nu. Iar corpul era important. Ştiam că acest corp va avea o limitare pe care alte corpuri nu o au. Şi că alte spirite ar fi sărit peste această variantă, nu ar fi ales să se încarneze în acest trup.
Am studiat nutrigenetica şi modul în care ADN-ul influenţează chimia creierului şi ce să mănânc, am ţinut şi o dietă, şi am descoperit că am o constituţie genetică mai neobişnuită. Din această cauză, m-am confruntat cu dificultăţi de sănătate. Dar ştiam asta dinainte, asta vreau să spun. Ştiam că voi avea dificultăţi, care vor pune presiune pe ego-ul meu, vor pune o greutate asupra vieţii mele de zi cu zi, pe care aveam nevoie să o simt. Cred că este cel mai bun mod în care pot să descriu situaţia.
Deci, al doilea set de circumstanţe era foarte bun şi el, doar că nu era la fel de eficient ca primul, dar era totuşi bun. Dacă i-aş da o notă, poate că primul era de 99%, iar acesta era de 87. Nu ştiu, acum inventez nişte numere, ceva de genul ăsta. O, şi îmi mai amintesc ceva important ce merită menţionat.
Prin urmare, ştiam că va trebui să accept vălul din nou şi nu mai voiam să dau greş. Aşa că am exersat într-un gen de “simulator de acceptare a vălului”, aşa l-aş numi. Este ca o cameră în care intri şi un văl fals te acoperă şi exersezi să i te abandonezi. Practic, are rolul să te sperie şi te pregăteşte psihic pentru acea scufundare în abis sau acel salt în gol. Îmi amintesc că am exersat, dar vălul real este mai dificil decât simulatorul.
Îmi amintesc bine că atunci când venise timpul pentru treaba reală, eram atât de entuziasmat, de emoţionat, îmi adunasem toată energia înainte de a intra în viaţă, căci trebuie să fii însufleţit să pleci în această nouă aventură.
Eram pregătit şi îmi amintesc că a venit ghidul meu şi, foarte brusc, m-a scuturat cu un “Du-te acum!”, aproape brutal, dar nu nepoliticos – pentru că spiritul se simte atât de liber, nu zăpăcit, ci atât de liber, încât are nevoie să i se spună dintr-o dată “Acum ţi-a venit timpul pe Pământ, amice, trebuie să pleci acum!”. Şi am spus ceva de genul “Bine, bine, acum”.
Şi îmi amintesc procesul în care nişte fiinţe, pe care nu pot să le descriu decât ca pe nişte tehnicieni sau specialişti, ajută să ţi se aplice vălul. M-au întrebat pentru ultima oară “Eşti sigur că vrei să faci asta?”, pentru că, odată ce ai spus da, eşti înăuntru. Ca la parcul de distracţii, odată ce ţi-au legat centura, ai şi pornit în cursă. Am răspuns că “da” şi îmi amintesc că vălul a căzut peste mine şi că mă focalizam pe el, fără să mă lupt cu el, ci permiţându-i să-şi facă treaba. M-am abandonat şi am lăsat să treacă timpul, astfel încât vălul să pună stăpânire pe mine şi să mă înfăşoare bine.
Însă coborârea a fost terifiantă, îmi amintesc foarte bine acea scufundare prin care mi se tăia cunoaşterea şi simţeam cum îmi dispare conexiunea cu Sursa, ca atunci când intri în vidul cosmic, unde nu există aer, nu există căldură. Dintr-un spaţiu de perfectă comuniune şi viaţă şi energie şi cunoaştere plonjezi brusc într-un loc întunecos, unde te simţi singur şi izolat. A fost din nou terifiant. Dar am rezistat şi am rezistat şi am rezistat şi am rezistat. Iar apoi îmi amintesc că am trimis un semnal înapoi la tehnicieni printr-o mică fereastră: “S-a prins?”. Şi am primit un mesaj afirmativ. Acea mică fereastră nu este chiar o fereastră, dar simt că datorită ei îmi amintesc toate acestea.
Deci am rezistat la acea coborâre cât de mult am putut şi ei mi-au confirmat că Vălul s-a prins. Eram în pântece, am stat acolo o vreme, dar în cele din urmă am decis: “Ştii ceva, nu fac asta. E ridicol. Este o vibraţie atât de joasă, este atât de întuneric. NU fac asta.” Şi iarăşi, am început să-mi adun puterile pentru a reuşi să ies de acolo. Nu aveam de gând să continui.
Dar atunci s-a întâmplat cel mai frumos lucru cu putinţă. Pot spune doar că Spiritul lui Dumnezeu a venit la mine, Marele Spirit al lui Dumnezeu, mi-a arătat toate galaxiile şi toate stelele şi am ştiut că ele erau eu şi eu eram ele şi mi-a spus: “Asta eşti tu cu adevărat. Nu vei fi niciodată altceva”. Este foarte emoţionant, pentru că nu pot să vă spun cât de personal este acest sentiment. Asta suntem. Noi suntem acea iubire. Iar Spiritul mi-a amintit asta şi m-a liniştit, m-a calmat suficient de mult încât să nu mă mai încordez şi să mă abandonez acelei simple experienţe de a fi în pântece.
Următoarea mea amintire este şocul naşterii. Am o singură amintire vizuală cu o imagine din ziua în care m-am născut, doar una singură, cum arăta camera pe care am văzut-o când m-au scos afară. Mult mai târziu i-am desenat camera mamei mele şi am precizat “Tu erai aici, doctorul era aici, fereastra era aici, radiatorul era aici”. Şi se pare că am avut dreptate, oricum, eu eram sigur. Îmi amintesc acea imagine şi că mă întrebam ceva de genul “Ce este acest loc? Unde sunt? Este atât de ciudat! Cine sunt aceste fiinţe care au grijă de mine? Ce se întâmplă?” Îmi amintesc că nu aveam încă niciun gând, erau doar impulsuri senzoriale, doar şoc şi frig şi alb şi sunet şi oameni care mă atingeau şi cineva îmi tăia ceva din corp. Ştiam că se întâmplă ceva, dar nu ştiam ce anume, a fost foarte şocant.
La câteva săptămâni după aceea, bebeluş fiind, aproape am murit. M-am învineţit, din cauza unei infecţii respiratorii şi nu mai respiram, aşa că m-au dus de urgenţă la spital. Tatăl meu a presimţit ceva, lucra la o casă, îi făcea un fel de remodelare, şi deodată a lăsat lucrul şi a spus “Nu ştiu de unde ştiu, dar Christian este la spital şi trebuie să plec chiar acum”. Asta se petrecea înainte de apariţia telefoanelor mobile. S-a dus la spital şi m-au botezat în spital, pentru că urma să mor. Dar nu am murit, am supravieţuit. Nu-mi amintesc acel eveniment, ci numai acel prim şoc al naşterii. Şi încă un stres în jurul acelei perioade, dar nu şi momentul în care aproape am murit.
Dar apoi, pe măsură ce am crescut, obişnuiam să evoc aceste amintiri şi chiar să trişez un pic. Revedeam în minte acea diagramă şi încercam să desluşesc ce se va întâmpla, un fel de tras cu ochiul din spatele unui văl, ceva de genul “Oare ce se va întâmpla mâine?”, cum sunt copiii curioşi. Ceva de genul “Mă întreb când va apărea şi persoana asta”. Până la urmă, a început să mi se oprească accesul, pe la cinci ani. Nu mai aveam voie să trişez. Vălul devenea din ce în ce mai gros, iar eu deveneam tot mai concentrat pe planul fizic.
Când eram copil, mă aşteptam ca toată lumea să ştie că noi nu suntem de aici: “Toată lumea ştie că este doar un joc, venim în acest loc ca să trăim o experienţă frumoasă”. Şi presupuneam că unele lucruri din cealaltă realitate sunt adevărate şi aici. De exemplu, credeam că oamenii pot simţi emoţiile celorlalţi, ceea ce este foarte normal în alte sisteme de realitate, dar nu este normal pe Pământ. Într-o zi, nu ştiu câţi ani aveam, dar abia învăţasem să merg şi eram în scutece, stăteam pe canapea, iar părinţii invitaseră o vecină. Îmi amintesc că se auzea muzică şi i-am spus vecinei “Ia să vezi ce frumos dansez”. Şi dansam pe muzica aia funky de la casetofon şi îmi mişcam funduleţul şi mă simţeam funky. Dar femeia a plecat neimpresionată. Iar eu m-am gândit: “Nu simte ceea ce simt eu”. Când mi-am dat seama de asta, am rămas mut de uimire: “Unde naiba mă aflu? Ce loc e ăsta de nu ne putem simţi emoţiile unul altuia? Ce se întâmplă aici?”.
- Îmi place ce spui.
- Aveam şi alte presupuneri. Credeam că, cu cât cineva este mai sus în societate, cu atât este mai iubitor şi mai înţelept, pentru că în alte sisteme de realitate, fiinţele mai puternice în iubire şi înţelepciune au, în mod natural, ceva similar cu poziţii de conducere sau de putere, sunt călăuze, sunt iubitoare şi înţelepte. S-a dovedit a nu fi prea adevărat.
Oricum, toate acele amintiri s-au estompat, cum spuneam. Iar, în cele din urmă, nu mi-am amintit nimic. Iar când au revenit, mă miram: “Doamne, cum de am uitat asta? Cum de am uitat? Nu-mi vine să cred că am uitat! E cel mai natural lucru din lume să-ţi aminteşti, dar eu am uitat. Cum de s-a întâmplat asta?”. Însă ştiu bine că este din cauza vălului foarte gros. Şi cu cât ne concentrăm mai mult pe viaţa fizică şi, mai ales, pe etichetele pe care pe punem vieţii fizice, cu atât ne adâncim mai mult în experienţa fizică. Nu că experienţa fizică ar fi ceva rău, doar că este groasă şi rigidă şi constantă. Ne oferă provocări şi ocazia de a face alegeri bazate fie pe iubire, fie pe frică.
Cam ăsta ar fi rezumatul. Ar mai fi şi alte lucruri mai mărunte, dar cred că acesta este esenţialul. Uneori, îmi mai vin în minte şi alte aspecte, alte locuri şi parcă m-aş duce acolo, dar simt că nu trebuie, pentru n-ar fi decât un divertisment care nu este necesar. Este distractiv să te gândeşti “O, wow, am trăit aceste alte vieţi”. De exemplu, odată, după o meditaţie, am devenit spontan conştient că am trăit sute de alte vieţi. Pur şi simplu, am văzut nişte sfere şi am ştiut că ele sunt tot eu. Am avut sentimentul că acest “eu” pe care îl simt în mine era acelaşi şi în acei alţi oameni. Înainte credeam că, dacă reîncarnarea este reală, înseamnă că au trăit înainte nişte oameni care au devenit acum persoana mea. Nu. Ei aveau acelaşi “eu” ca şi mine.
- Suntem tot noi. Aceeaşi senzaţie o au toţi clienţii mei.
- Cu siguranţă, sunt tot eu. Îmi amintesc doar scurte frânturi, cum ar fi că eram o femeie care a născut şi a fost teribil de dureros şi am avut o traumă, similară cu frica pe care am trăit-o în această viaţă. Şi că a trebuit să nasc a doua oară şi că eram îngrozită că trebuia să nasc iarăşi, de frica durerilor naşterii. Se petrecea într-o perioadă în care nu existau anestezice şi trăiam într-un mediu foarte simplu.
Astfel de chestiuni sunt interesante, dar nu sunt întotdeauna oportune. Nu doar de curiozitate am venit aici, ci pentru a trăi ca oameni. Vreau să spun că accept faptul că nu-mi amintesc mai multe, iar când sunt curios, respect decizia ghizilor mei – pe care nu mi-i amintesc în mod conştient, dar ştiu că sunt acolo, îi pot simţi – când îmi transmit un fel de “nu” blând, sunt total de acord cu ei.
O altă chestiune este că am avut câteva experienţe extracorporale iluminatorii, care sunt foarte minunate şi atât de pline de bucurie şi distracţie, dar nici ele nu reprezintă motivul pentru care mă aflu aici. Suntem aici pentru a folosi din plin această experienţă cu tot ceea ce ne oferă ea şi a nu ne lăsa distraşi. Şi acesta este un alt motiv pentru care există vălul, ne ajută să nu ne lăsăm distraşi.
- Exact. Deci, după ce ai avut acea dureroasă experienţă la 20 de ani şi apoi te-ai confruntat cu sindromul de stres post-traumatic, ceea ce a dus la trezirea spirituală, simţi acum că “am depăşit această frică, am trecut prin ea şi am ajuns pe cealaltă parte a acestui râu pe care l-am traversat”.
- Nu sunt cu totul pe partea cealaltă. Am vindecat o mare parte din frică. Şi am sentimentul că, chiar dacă aş încheia acum această viaţă, deja am realizat ceva foarte important. Însă înţeleg bine că ego-ul meu ar vrea o rezolvare rapidă şi uşoară, ceva de genul: “O, deci am o misiune, cea de a învinge această frică. Hai să termin odată cu această sarcină”. Aşa gândeşte mintea umană.
Dar am descoperit că sufletul lucrează în timpul său propriu. Şi este foarte important să lăsăm timpul să lucreze asupra noastră. Aşadar, mă las să fiu pe deplin uman, ceea ce este foarte greu. Înainte, nici măcar nu-mi dădeam seama că aveam atât de multă frică, în primii 30 de ani de viaţă, nici măcar la lucrurile simple nu-mi permiteam să fiu pe deplin prezent. Întotdeauna mă împotriveam, iar acum NU mai fac asta. Sunt aici şi acum. Sunt prezent, atent chiar şi la senzaţiile simple.
Sunt foarte sensibil la energii, sunt foarte sensibil la alimente şi medicamente şi mediul din jur. Întrebaţi-o pe soţia mea, care are mare răbdare cu sensibilităţile mele. Nu-i chiar uşor. Dar această sensibilitate merge mână în mână cu conştientizarea pe care am cerut-o. Ştiam că va trebui să fiu mai sensibil. Iar această sensibilitate este o oportunitate, chiar dacă mi-e greu uneori.
Zi de zi, sunt total hotărât să simt din plin ceea ce simt şi să fiu foarte atent la orice văd şi la starea pe care o am. Nu-mi mai este ruşine, nu-mi mai este frică să fiu cine sunt sau să eşuez într-un fel sau altul. Nu mi-e teamă să simt durerea. Am simţit multă durere în această viaţă şi chiar am fost aproape de moarte de cel puţin două ori. Dar lucrez cu mine pentru a permite suferinţa. Este chiar amuzant că ne împotrivim atât de mult suferinţei, pentru că, în mod ironic, putem scăpa de suferinţă adesea doar trecând prin ea, nu ocolind-o, nu punându-i capăt. Nu vreau să generalizez, dar nu e cazul să ne punem intenţia de a rezolva chestiunea suferinţei.
- Din afara ei.
- Da, din afara ei. Trebuie să înţelegem că universul este făcut din iubire. Are un scop plin de iubire. Scopul său este iubirea şi este construit cu înţelepciune. Aşa că ne putem folosi de această experienţă umană aşa cum este ea, chiar şi de chestiunile mărunte. Există atât de multă putere aici, dar oamenii nu înţeleg cât de puternici sunt, chiar prin simplul fapt că duc o viaţă obişnuită. Este un mesaj plin de speranţă.
- Este perfect pentru ceea ce aş vrea să ne spui. Ai vreun mesaj de transmis oamenilor, există ceva în această poveste care să putem aplica în viaţa noastră?
- Cred că cel mai important mesaj este că tu, cel care asculţi acum, eşti iubit, eşti profund iubit. Dacă ai putea simţi măcar un pic din această iubire, ai îngenunchea şi ai plânge de bucurie. Eşti iubit. Atât de mulţi dintre noi nici măcar nu îndrăznesc să creadă că sunt demni de această iubire, darămite să creadă că este reală. Într-adevăr, aici, pe Pământ, putem avea parte de experienţe foarte dure. Înţeleg că viaţa este foarte grea şi severă deseori, dar dragostea este întotdeauna prezentă, chiar şi atunci când apar acele experienţe. Este imediat pe partea cealaltă, mai aproape decât propria noastră respiraţie. Cred că acesta este cel mai important lucru pe care l-aş putea spune: eşti iubit, eşti iubit, eşti iubit. Eşti un spirit nemuritor, nu vei muri. Nu există moarte. Ci doar ai experienţa că acum eşti om. Tu, cel care mă asculţi acum, tu eşti Tu. Nu eşti un om, eşti Tu. Iar acest Tu trece prin experienţa de a fi un om.
- Şi cum ne sugerezi să facem faţă acestui văl al uitării, pentru că tu ai capacitatea de a-ţi aminti, dar cei mai mulţi dintre noi nu o au? Şi căutăm acea amintire pentru a simţi iubirea, pentru a simţi acea conexiune cu Tot-ce-există. Ce să facem în această situaţie?
- Cred că este important să ne abandonăm momentului prezent. Pentru că momentul prezent nu este duşmanul nostru şi nici vălul, chiar dacă este atât de întunecat, nu este duşmanul nostru. Scopul nostru NU este „să ne găsim naibii calea de ieşire”. Mulţi oameni atâta vor, să scape de aici.
Vă spun cu toată convingerea că şansa de a fi om este o ocazie absolut preţioasă şi uimitoare şi un cadou, este ca şi cum ţi s-ar fi înmânat cel mai preţios dar din univers. Şi iată-te aici! Tot ce trebuie să faci este să întâmpini acest moment cu deschidere. Nu e nevoie să rezolvi vreo criză uriaşă, nu e nevoie să îndeplineşti vreo acţiune specială. E suficient să alegi cu inima, să simţi cine eşti şi să fii prezent aici şi acum. Puterea este acum, nu este nicăieri altundeva, este mereu aici şi acum.
Iar vălul, admit că este gros, dar de fapt este subţire. Intrăm acum în alte idei, dar de fapt nu există niciun univers fizic. Există numai experienţa unui univers fizic. Exişti doar Tu, conştiinţa ta, care trăieşte nişte situaţii. Iar vălul îţi permite, pur şi simplu, să te concentrezi pe această experienţă. Dar dacă încetezi să te mai focalizezi asupra ei, dacă încetezi să te mai focalizezi asupra senzaţiilor – vederea, auzul, mirosul, atingerea – şi gândurilor, dacă faci un pas înapoi de la toate acestea, vei descoperi în mod foarte natural că eşti deja de cealaltă parte a vălului. Nu eşti complet blocat aici. Doar o parte din tine este foarte concentrată aici şi, din cauza vălului, ţi se pare că nu poţi găsi calea de ieşire. Dar Tu cel mare, Tu cel adevărat, Sinele tău superior este pretutindeni, de cealaltă parte a vălului, şi eşti deja conectat la acele sisteme. De aceea putem avea experienţe extracorporale şi putem ajunge în alte dimensiuni.
Personal, am avut câteva experienţe în afara corpului în care am văzut ambianţe atât de frumoase, cu culori vii şi bogate, unde ai putea petrece toată ziua doar uitându-te la iarbă – dacă este un sistem de realitate care conţine iarbă – pentru că oamenilor le place iarba. Deci cum pot să fiu şi acolo când sunt aici?! Ei bine, sunt doar parţial aici şi am avut norocul să conştientizez acest lucru.
Însă vreau să vă spun că, de fapt, sunt foarte recunoscător că nu am mai multe amintiri. Le-am mulţumit ghizilor mei că am rămas învălurit într-o oarecare măsură. Pentru că, aşa cum spuneam, este dureros să ai o anumită cunoaştere. Dar mulţumită ei, când merg pe stradă şi văd alţi oameni, simt că-i iubesc şi că aceşti alţi oameni sunt fraţii şi surorile mele, care n-au nicio vină că sunt complet acoperiţi de văl. Dar este în regulă, nu-i nimic greşit, vălul are raţiunea lui de a fi. Există un motiv pentru toate acestea, nu este nicio greşeală.
- Ceea ce spui este extraordinar şi ştiu că am mai putea vorbi despre foarte multe altele. Mi-ar plăcea să mai vorbim, dar deocamdată, spune-ne cum poţi fi contactat, ca oamenii să înveţe mai multe de la tine, fiindcă ştiu că au ce învăţa de la tine.
- Desigur, am un website care se numeşte www.awalkinthephysical.com, mă puteţi contacta de acolo sau mă puteţi găsi pe Facebook. Mă bucur să pot discuta cu oricine. Cred că este important să ne reamintim unii altora cine suntem şi de aceea sunt atât de încântat de munca ta.
Mi-a plăcut să te văd pe scenă alături de Wayne Dyer, a fost minunat. Şi cât de frumos a fost că i-ai stat alături şi modalitatea prin care ai făcut-o. Este un lucru minunat. Mai ştiu că ai atins sufletele multor alţi oameni, aşa că îţi mulţumesc că ai jucat acest rol frumos. Iar celor care mă ascultă acum, poate că nu vă cunosc personal, dar sunt aici pentru a-ţi spune că eşti un spirit curajos şi minunat pentru că faci asta. Şi oricare ar fi călătoria ta de om, este una plină de sens şi minunată şi eşti un supererou pentru că te afli aici, pe Pământ, astăzi. Sunt bucuros că-ţi pot aminti de acest adevăr, oricine ai fi.
- O, ce final fascinant! Dar iată că un alt fel de văl coboară peste mine [lumina se diminuează], aşa că îţi mulţumesc pentru această conversaţie. A avut un impact foarte mare asupra mea şi ştiu că i-a afectat pe toţi cei de aici. Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru timpul acordat şi pentru generozitatea cu care ne-ai împărtăşit toate acestea. Îţi mulţumesc că ne-ai reamintit, mulţumesc că ne-ai inspirat să fim puternici şi mulţumesc că ne-ai dat un motiv să ne simţim recunoscători. Pentru că, prin ceea ce ne-ai împărtăşit, eu personal simt o şi mai mare recunoştinţă pentru tot.
- Este minunat! Mulţumesc, Mira.
- La revedere, Christian!
- O seară plăcută! Mulţumesc foarte mult.
- La revedere.
- Dumnezeu să binecuvânteze!»
traducere de Răzvan A. Petre
16 decembrie 2021
< Sus >
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=iMcmlmJdvCg
Videoclipul provine de pe canalul de YouTube al Mirei Kelley, hipnoterapeut în vieţile anterioare, publicat în 24 ianuarie 2019.
Mai multe mărturii PBE la oberf.org/prebirth.htm în limba engleză