În acest videoclip din 2014, Erika McKenzie ne relatează emoţionanta şi pilduitoarea sa experienţă în preajma morţii (NDE) (videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului).
«Am avut o experienţă în preajma morţii acum 11 ani.
Motivul a fost că luam o pilulă pentru slăbire destinată să fie folosită doar 3 luni, iar eu o luasem timp de 9 ani. Mi-a făcut mult rău la inimă şi plămâni şi ajunsesem să îmi pierd mereu suflul, nu mai puteam să respir, aerul nu mai intra, plămânii nu se mai deschideau şi toate organele începuseră să se blocheze pe rând, iar inima bătea tot mai rar. Voiam să face diverse lucruri, de pildă să sar în sus, dar nu puteam să-mi aduc aer în plămâni, iar inima nu coopera.
Ca urmare, mi-am pierdut conştiinţa, am respirat pentru ultima oară şi mi-am părăsit corpul.
Îmi amintesc că pluteam pe tavan şi m-am uitat încă o dată la paramedicii care veneau să mă ajute, ştiind că acel corp eram eu, dar în acelaşi timp eram acolo sus cu adevăratul eu, spiritul, privind aceste evenimente în desfăşurare.
Şi am renunţat să lupt.
Imediat ce am decis să renunţ, am fost îmbrăţişată de o lumină incredibilă care m-a propulsat cu o forţă incredibilă într-un tunel. Era aşa puternică, aşa de magnifică, aşa de iubitoare, n-am simţit niciodată acest tip de dragoste şi este dificil să descriu în cuvinte iubirea copleşitoare şi îmbrăţişarea simţite. Eram propulsată fără efort, dar rapid şi am ajuns la capătul tunelului, acolo unde era lumina.
În acel moment, am ajuns în mâinile lui Dumnezeu. Stăteam amândoi, Dumnezeu în dreapta mea, raiul era în spatele nostru și eram foarte conştientă că raiul era o planetă. Iar Dumnezeu stătea cu mine şi, pe când ne uitam la galaxie şi la toate stelele dinaintea noastră, am auzit în urechea stângă un sunet ca de la un aparat de proiecţie vechi şi părea că începe să ruleze un film.
Auzind proiectorul în urechea stângă, am văzut cum, deodată, stelele s-au aliniat ca o cortină, iar cortina s-a dat uşor către dreapta şi am auzit numărătoarea inversă: trei, doi, unu... şi a început proiecţia vieţii lui Erika McKenzie pe ecran.
Mă aflam într-o sală de cinema din mijlocul galaxiei şi am început să-mi vizionez viaţa. Cuprindea totul, din ziua în care mă născusem până în ziua ultimei mele răsuflări când murisem. Mi se arătau toate lucrurile, pierderea primului dinte de lapte, absolvirea liceului, toate premiile pe care le câştigasem la atletism sau la majorete, toate acele mari realizări. Au fost vremuri fericite, şi erau lucruri pe care oamenii le consideră nişte realizări deosebite.
Privind acele evenimente desfăşurându-se cronologic, retrăiam evenimentul chiar atunci, ca şi cum se petrecea pentru prima oară. Când îl observam, îl şi trăiam. Am ajuns şi la final, în ziua morţii mele, iar ecranul s-a stins.
Deodată, am ştiut că trebuie să privesc în jos în faţa mea. Era o comunicare telepatică. Şi cum simţeam intuitiv să mă uit în jos, a apărut acolo o pereche de ochelari. Eu nu purtasem niciodată ochelari, dar Dumnezeu mi-a spus să mi-i pun. Nu ştiam cum anume, fiindcă, trebuie să înţelegeţi, ochelarii nu erau normali, aşa cum găseşti pe Pământ, ci erau de mărimea unui autovehicul. Şi mă întrebam cum o să-mi pun acei ochelari, nu ştiam cum. Îmi amintesc că, de îndată ce m-am gândit cum s-o fac, mâinile mele deja îmi aduseseră ochelarii aproape de faţă şi n-a fost nicio problemă să-i pun, se potriveau perfect şi puteam vedea prin ei, chiar vedeam.
Atunci Dumnezeu a spus: Acum priveşte!
Şi imediat ce a spus iarăşi: Acum priveşte! am auzit în ureche acel aparat de proiecţie vechi: trei, doi, unu... cortina s-a tras din nou.
Vizionarea vieţii lui Erika McKenzie.
Era deci a doua vizionare, dar de data asta nu mai era ce văzusem prima dată. Acum puteam vedea cu adevărat. Tot ce revedeam acum, din prima până în ultima mea zi, nu mai văzusem înainte. De data asta, erau lucrurile importante pentru Dumnezeu, nu cele importante pentru om. Nu erau deloc realizările despre care am vorbit mai devreme, erau chestiuni precum dragostea şi actele de bunăvoinţă, pe care nici nu mi le mai aminteam: cum m-am împrietenit cu cineva batjocorit de toţi, cum am ajutat un animal neglijat sau cum am dat bani unui om fără adăpost, deşi nu prea aveam bani de dat, cum am ajutat o persoană în vârstă să traverseze strada.
Fiecare acţiune, cuvânt, gând, sentiment erau despre dragoste şi trăiam toate acele evenimente ca şi cum se întâmplau pentru prima oară. Le retrăiam. Simţeam atâta iubire necondiţionată de la Dumnezeu în timp ce retrăiam împreună acele evenimente...
Şi am ajuns iar la ziua când am murit, iar vizionarea vieţii s-a terminat.
De îndată ce vizionarea s-a încheiat, îmi amintesc că am intuit să mă uit în sus şi m-am uitat în sus. A fost singura dată când am putut să-l văd pe Dumnezeu într-o formă fizică. Îl vedeam de la umăr până la degetele picioarelor, iar braţul său era mai mare decât o camionetă.
Îmi amintesc că a făcut un gest cu braţul în sus, iar eu m-am uitat la stelele cele mai depărtate, de abia mai vedeam, atât de sus erau. M-am uitat în palma mâinii sale, unde a apărut o piatră, un singur imens bolovan, dacă vreţi.
Dumnezeu şi cu mine ne uitam împreună cum lasă piatra să cadă, iar piatra tot cădea, de parcă a durat o veşnicie. Priveam amândoi cum cade piatra şi l-am auzit spunând: «Eu sunt piatra, Eu sunt lumina!»
Şi când a spus "Eu sunt lumina!", piatra strălucea. Era cea mai puternică, incredibilă lumină, atât de strălucitoare, aproape orbitoare, dar puteam totuşi să o privesc.
Şi când piatra a ajuns chiar în faţa noastră, continuând să cadă, în faţa mea a apărut cea mai mare întindere de apă, mai mare decât oceanul, dacă vă puteţi imagina, nu-i vedeam marginile, se întindea în jurul meu.
Şi priveam această piatră cum cade în ocean şi face o singură undă, doar una. Am privit acea undă cum creşte şi creşte şi creşte, până marginea ei nu s-a mai văzut deloc.
Şi Dumnezeu mi-a spus: «Tu eşti piatra! Tu eşti lumina! Tu eşti unda care influenţează omenirea!»
Şi atunci am înţeles ce semnificaţie aveau cele două vizionări. Nu era vorba doar despre mine, Erika, ci despre fiecare dintre noi, care suntem asemenea acelei pietre.
Când suntem aici, în această călătorie ca fiinţe umane pe Pământ, noi influenţăm fiecare persoană în parte, chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, exact cum a făcut acea piatră căzând în apă, prin efectul de propagare a undei. Şi am înţeles ce însemna asta.
Apoi, după ce am terminat cu efectul de undă, Dumnezeu mi-a spus să privesc iarăşi.
Îmi amintesc că m-am uitat spre dreapta de data asta şi, deodată, în faţa mea la dreapta, priveam cu uimire, spunându-mi: Acelea sunt nişte rafturi!
Şi acele rafturi au devenit deodată alb-strălucitoare, cu nişte culori a căror frumuseţe nici nu o pot descrie. Ce pot să vă spun e doar că culorile erau atât de minunate, încât căpătau viaţă, dacă puteţi crede că rafturile trăiesc. Dar erau vii, atât de pline de viaţă. Şi acele rafturi se întindeau în sus până la cele mai înalte stele. Pe ele erau daruri ca de Crăciun şi niciunul nu semăna cu altul.
Îmi amintesc că am simţit nevoia să mă uit la galaxie în stânga, cât mai departe, dincolo de stele şi planete, cât puteam merge cu privirea de departe, iar rafturile se continuau, cu cadouri pe ele.
Apoi îmi amintesc că am intuit să mă uit la dreapta şi m-am uitat spre spate în dreapta cât puteam de mult, iar rafturile se întindeau cu daruri la nesfârşit. Niciun cadou nu era identic cu altul şi erau atât de multe...
Iar Dumnezeu mi-a spus: «Erika, în viaţă vă ofer cadouri fiecăruia dintre voi. Şi sunt diferite, fiindcă aşa e planul meu!» Şi a mai spus: «Când te-ai născut, ţi-am dat darul Răbdării şi ţi-am dat darul Frumuseţii.»
Eu de obicei respect regulile şi nu-mi vine să cred că m-am certat cu Dumnezeu, nu într-un sens negativ, dar când El a spus asta, m-am surprins gândind şi comunicând telepatic:
„Oh, nu, nu, Doamne, nu poate fi corect! Nu mi-ai dat darul Frumuseţii, fiindcă, după cum vezi, am făcut nişte alegeri foarte rele în viaţă, care m-au condus să iau acele pilule de slăbit. Şi niciodată nu am crezut că sunt destul de bună, mereu am încercat să devin ceea ce cred oamenii că trebuie. În schimb, am sufocat fiinţa care Dumnezeu m-a făcut să fiu...”
Iar El m-a oprit şi mi-a spus iar: «Erika! Ţi-am dat darul Răbdării, şi ţi-am dat darul Frumuseţii.»
În acel moment, am înţeles ce spunea. Frumuseţea aceea venea din inima mea. E natural pentru toţi să iubim, iubirea o ducem în inimă.
Am privit toate cadourile de pe rafturi şi am înţeles cât de însemnate şi frumoase şi minunate sunt fiecare pe care El ni le dăruie tuturor.
El a mai spus că are şi mai multe daruri pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Iar ca să le avem trebuie doar să le cerem. Dar apoi, trebuie să păstrăm liniştea şi să ascultăm ca să le putem primi.
Iar asta mi s-a spus de câteva ori în experienţa mea din Rai. Simţeam că eram acolo de o viaţă şi am învăţat atât de multe lecţii. Dumnezeu a împărtăşit atâtea cu mine.
Dar acum vreau să împărtăşesc cu voi o lecţie pe care o numesc ultima lecţie. A fost chiar ultima lecţie pe care mi-a împărtăşit-o Dumnezeu înainte de a mă întoarce pe Pământ.
De data asta, Dumnezeu mi-a spus să mă uit la stânga.
Am privit în jos spre stânga şi, deodată, mi-a apărut în faţă Pământul. Priveam Pământul şi constatam ceva ciudat la el. M-am uitat cu atenţie mai de aproape şi am văzut că Pământul este înconjurat de flăcări, pretutindeni pe planetă, flăcări. Am început să intru în panică. În primul moment, m-am gândit la familia mea. M-am gândit: „Vai, copiii mei sunt acolo, familia, soţul meu, părinţii, sora.” Şi m-am panicat din cauza acelor flăcări.
L-am privit pe Dumnezeu, care era la dreapta mea, şi am intuit că trebuie să mă uit în jos în faţă. Iarăşi apăruseră acei ochelari. Prima dată când îmi pusesem ochelarii, puteam să văd ce nu văzusem înainte. Acum, văzând flăcările fără ochelari, nu vroiam să-i mai pun. Mi-era teamă să văd ce nu văzusem încă. Dar asta nu a contat.
De îndată ce i-am privit, ochelarii au venit singuri spre mine şi mi-am simţit mâinile trăgându-i spre faţă, i-am pus şi dintr-o dată priveam. Priveam împreună cu Dumnezeu.
De data asta, vedeam printre flăcările de pe toată planeta cum se ridicau nişte chestii alb-argintii. Le priveam cu atenţie şi observam: Doamne, acelea sunt suflete! sunt oameni şi sunt bine, sunt nevătămaţi, se ridică printre flăcări nevătămaţi! Veneau în sus, în spatele nostru şi mergeau în planeta care era Raiul.
Eram aşa de uimită şi uşurată: „Doamne, uite, uite! Ei sunt bine, sunt OK, sunt OK!” Dintr-o dată, devenisem aşa de fericită, de bucuroasă, dar în acelaşi timp, era prima oară în toată acea experienţă divină când am simţit incredibila tristeţe a lui Dumnezeu.
Şi i-am spus: „Nu, nu, Doamne, sunt bine, nu sunt răniţi! Nu sunt răniţi!”
Iar El s-a uitat la mine şi a spus: «Erika, este libera lor alegere.» Nu am înţeles la început ce însemna asta, fiindcă pentru mine toţi erau bine. Dar El plângea pentru cei care au ales separarea de El.
Şi am înţeles atunci cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi şi cât de mult vrea să aibă o legătură cu fiecare. Dar El ne iubeşte aşa de mult, încât ne lasă libertatea să alegem dacă vrem această legătură.
Şi venise timpul să plec.
I-am spus lui Dumnezeu că nu vreau să plec. Nu-mi imaginam plecarea, ştiam că sunt acasă, nu aveam nicio dorinţă de a mă întoarce, deşi familia mea era acolo. În acelaşi timp, ştiam că ei vor fi bine. Totul va fi bine.
Iar Dumnezeu a spus: «Copilă, nu rămâi. Acum lucrezi pentru mine, nu uita!»
Şi a mai spus: «Înainte de a pleca, vreau să-ţi mai dau două daruri. Vreau să iei darul Răbdării şi darul Frumuseţii. Iar acum îţi voi dărui Cunoaştere şi Înţelepciune. Şi vreau să fii tăcută şi să-i asculţi pe oamenii pe care îi voi aduce în viaţa ta. Iar când vei vorbi, vei schimba vieţile a milioane de oameni.»
Şi n-a mai urmat nicio discuţie. M-a trimis înapoi cu asta.
Din experienţa mea în preajma morţii am învăţat că unicitatea ta este valoarea ta. Iar valoarea ta este contribuţia ta în această călătorie pe Pământ. Şi este lucrul cel mai puternic, frumos, minunat pentru că fiecare dintre noi este unic. Şi toată puterea de care ai nevoie, toate răspunsurile, toate darurile sunt în interior. Şi îndată ce poţi recunoaşte acele daruri, acele frumoase daruri care fac unicitatea ta şi foloseşti acele daruri aici, în călătoria pe Pământ, aceasta este contribuţia ta.
Apoi uită-te la alţi oameni şi la darurile lor - toate sunt diferite – ele fac parte din planul lui Dumnezeu. Punem împreună darurile noastre diferite, frumoase, uimitoare şi lucrăm împreună cu aceste daruri diferite. Şi facem împreună lucrurile mari care schimbă lumea.»
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
27 mai 2017
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=rHeGNpGh7Zc
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube "Love the Person You're With", publicat în anul 2014. Mai multe mărturii NDE la ndestories.org