Profunda experienţă în apropierea morţii a lui Jayne Smith

În acest videoclip, Jayne Smith ne relatează profunda sa experienţă în preajma morţii (NDE) (videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului). Jayne Smith a trecut în infinit în primăvara anului 2021. Acest videoclip onorează amintirea ei şi înţelepciunea pe care ne-a împărtăşit-o din experienţa ei în preajma morţii.

«Când am născut, am trecut prin ceea ce acum se numeşte o experienţă în apropierea morţii. Mi-am simţit sufletul – care cred că este un nume la fel de bun ca oricare altul – mi-am simţit sufletul ridicându-se din piept, trecând prin cap şi ieşind prin creştet. L-am simţit, am simţit mişcarea lui şi l-am auzit făcând un sunet: "uşş". Şi m-am trezit într-un spaţiu întunecat, în care nu ştiam ce se întâmplă. Ştiam că ceva nu este normal, dar nu aveam nici cea mai mică idee ce anume. Şi deodată, m-am trezit într-o ceaţă cenuşie şi mi-am dat seama că “am murit, am murit, deşi trăiesc”.

Şi simţeam atâta recunoştinţă, încât inima mea era pe cale să explodeze, pentru că întotdeauna sperasem că există viaţă după moarte, dar nu avusesem nicio certitudine. Şi iată-mă, ştiam că murisem şi totuşi sunt în viaţă. Şi am început să-mi revărs recunoştinţa, mulţumirile către Dumnezeu fiindcă aşa stau lucrurile, că de fapt continuăm să trăim mai departe. În timp ce revărsam toate aceste sentimente de dragoste şi mulţumire, ceaţa cenuşie s-a transformat într-o imensă lumină alb-strălucitoare. Nu era o lumină statică, aşa cum ar fi un reflector pe scenă. Era o lumină dinamică. Într-un fel, lucrurile se întâmplau, puterea se desfăşura în lumină. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce era vorba, până când lumina a venit spre mine şi m-a atras în ea. Şi la un moment dat, lumina şi cu mine am devenit una, sau cel puţin aşa mi s-a părut.

Lumina era făcută dintr-o iubire pe care nici măcar nu o pot descrie, oricât aş încerca. Nu există cuvinte care să descrie acest tip de lumină, acest tip de iubire. Iubirea îmi spunea, fără cuvinte: “Eşti sufletul meu prea-iubit. Te iubesc din toată inima mea. Te iubesc fără condiţii. Te preţuiesc mai presus de orice imaginaţie”. Asta recepţionam, fiind scufundată în lumină. Şi, aşa cum am spus, era dinamică, nu era liniştită, dar nu era nici agitată, era o relaţie dinamică între mine şi lumină.

Am început să devin extatică. Forţa, puterea acestei lumini era de aşa natură, încât ceva din mine reacţiona urcând din ce în ce mai sus, din ce în ce mai sus, din ce în ce mai sus. Şi am ajuns la un punct în care mă simţeam legănată în lumină. Atunci a început pacea, sentimentul cel mai minunat şi mai liniştit pe care îl simţisem vreodată. Şi m-am lăsat să plutesc în starea asta pentru o vreme, în această iubire şi lumină.

Dar nu s-a terminat aici. Dintr-o dată, ceea ce consider a fi un pachet de informaţii a intrat în fiinţa mea şi am început să ştiu lucruri pe care nu le ştiam înainte. Îmi erau transmise ca şi cum aş fi fost o staţie de recepţie. Nu aveam deloc gânduri proprii când se întâmpla acest lucru. Mi se transmitea că sunt o fiinţă nemuritoare, că am existat dintotdeauna, că voi exista întotdeauna, că sunt eternă, că sunt indestructibilă, că nu mi se poate întâmpla niciodată nimic care să mă şteargă de pe faţa Pământului sau din orice alt loc. Şi am ştiut că era adevărat. Nu m-am îndoit de nimic din ceea ce îmi oferea lumina, pentru că undeva, în interiorul meu, ştiam că lumina era – şi nu gândeam “O, lumina este Dumnezeu”, nu mă gândeam la asta – pur şi simplu, simţeam că lumina venea de la Dumnezeu. Aveam simţăminte, nu gânduri. Şi ştiam că tot ceea ce îmi dădea lumina era adevărul absolut. Am plutit o vreme în această cunoaştere a indestructibilităţii mele, a veşniciei mele, simţind că sunt legănată şi iubită mai presus de orice sistem de credinţă de care auzisem vreodată.

Şi apoi, brusc, un al doilea pachet de informaţii a coborât asupra mea. Iar din acea cunoaştere am ştiut că lumea este perfectă. Când spun “lume”, mă refer la totalitate, la întreg, care este perfect. Îmi amintesc cu precizie cuvintele care mi-au parvenit, şi anume că “lumea funcţionează conform unui plan perfect şi planul se desfăşoară la perfecţie de la sine”. Şi am ştiut că este adevărat. Am ştiut că toate acestea erau adevărate.

Şi am păstrat acest sentiment o vreme, înţelegând că toate lucrurile pe care noi le considerăm crude şi oribile şi toate războaiele care au loc, înţelegând faptul că toate acestea fac parte cumva dintr-un plan perfect, din ceea ce Dumnezeu pune la cale şi că eu, personal, nu trebuie să mă îngrijorez pentru ele. Deşi, când te întorci pe Pământ vrei să faci ceva în privinţa lor, pentru că deocamdată trăim aici, pe Pământ. Dar, în realitate, nu trebuie să-mi fac griji pentru nimic. Totul este planificat şi perfect.

Aşa că, pentru o vreme, am rămas în acea lumină, iar extazul, beatitudinea nu s-au plafonat deloc. Au continuat, au continuat şi au continuat, până când s-a ivit primul meu gând din toată povestea asta. Şi acela a fost: “Nu ştiu cât mai pot suporta senzaţia asta fără să mă fac bucăţele”. În clipa când am avut acest gând, intensitatea luminii a început să scadă, intensitatea extazului a început şi ea să scadă, totul a coborât până la nivelul la care puteam suporta.

Deodată m-am gândit: “Nu ştiu ce se întâmplă. Nu ştiu unde sunt. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Nu-mi dau seama dacă mă aflu în această lumină de cinci minute sau de cinci ani sau de o sută de ani.” Pentru moment, am fost total şocată. Dar asta nu a durat decât circa cinci secunde.

Şi apoi m-am trezit în mijlocul unei pajişti verzi incredibile, uimitor de frumoase. Era o lumină mai degrabă aurie, mai frumoasă decât lumina noastră de aici, de pe Pământ, dar nu marea lumină albă cu care fusesem unită. Stăteam şi mă uitam la lucrurile de acolo, care aveau culori nemaivăzute. Nu mai văzusem niciodată multe dintre culorile pe care le aveau acele plante. Aveau şi culori cunoscute şi totul în această pajişte era frumos colorat, tufişuri, plante cu flori. Era esenţa frumuseţii. Se vedea o lumină strălucind din fiecare dintre acele lucruri vii, nu proiectată asupra lor dintr-o sursă exterioară, ci ieşind din interiorul lor. Cred că era însăşi viaţa plantei, care se arăta ca această lumină minunată. Pentru o vreme, am absorbit toată această frumuseţe şi m-am simţit sublim – este un cuvânt potrivit.

În cele din urmă, am privit în sus şi am văzut la o distanţă de poate 500 de metri, un deluşor. Stăteau în picioare pe acel deal poate 18, 19, cel mult 20 de oameni, nu i-am numărat, dar aşa am evaluat. Erau îmbrăcaţi în robe, robe foarte simple, nimic elaborat, doar robe în mai multe culori. Doi sau trei erau în alb, iar restul erau îmbrăcaţi în diverse culori minunate. Păreau să stea în mici grupuri, aşteptând ceva. Acum mă gândesc că erau un fel de ajutoare. Cred că aşteptau oameni ca mine, care nimeriseră acolo din greşeală, poate. În clipa în care mi-a venit gândul “Vreau să fiu acolo, vreau să vorbesc cu aceşti oameni”, deja eram acolo. Nu a trebuit să străbat cei 500 de metri sau să urc micul deal. Pur şi simplu eram acolo. Un grup de trei sau patru bărbaţi s-au îndreptat spre mine, iar cu unul dintre ei am purtat toată conversaţia. Era cam cu atâta mai înalt decât ceilalţi bărbaţi. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, putea avea în jur de 60, 65 de ani. Era chel, avea părul alb în lateral şi la ceafă. Avea cel mai frumos chip pe care l-am văzut vreodată la o fiinţă umană. Cuprindea toată înţelepciunea, toată compasiunea, toată dragostea şi înţelegerea. Am ştiut din prima clipă când l-am privit că tot ceea ce îmi va spune este adevărat. Nu aveam nicio idee cine era. Nimic din interiorul meu nu-mi şoptea că ar fi Isus, Dumnezeu, Petru, Pavel. Nu avea nume, dar era un fel de autoritate spirituală în care puteam să am încredere absolută, fără niciun dram de îndoială. Roba lui era purpurie. Şi trebuie să mărturisesc că nu am vorbit prin cuvinte. Era suficient să-mi vină ideea a ceea ce voiam să spun şi el înţelegea imediat. Nici măcar nu trebuia să-mi găsesc cuvintele.

Primul lucru pe care i l-am spus a fost “Ştiu ce s-a întâmplat. Înţeleg, ştiu că am murit”. Iar el a spus, desigur, fără cuvinte, mi-a transmis mental “Este corect. Da, da. Dar nu vei rămâne aici, pentru că încă nu ţi-a venit vremea să fii aici”. I-am răspuns “Bine, dar vreau să te întreb ceva. Aici nu am întâlnit decât frumuseţe, iubire despre care nici nu ştiam că poate exista, totul, de când am ajuns în acest loc, a fost perfect şi frumos şi absolut iubitor. Dar cum rămâne cu păcatele mele?”. Aveam doar 23 de ani, nu acumulasem prea multe, dar ştiam că trebuie să-ţi iubeşti aproapele şi să nu spui minciuni şi alte lucruri de genul acesta, şi întotdeauna m-am gândit că trebuie să plăteşti pentru ce ai greşit.

Îmi amintesc primul sentiment pe care l-am avut când am încălcat o poruncă. Am căzut de pe bicicletă şi de undeva, nu ştiu de unde, pentru că nu auzisem niciodată această expresie acasă, am spus “La naiba, Isuse!” când am căzut. Am rămas prinsă sub bicicletă şi mă gândeam “Am luat numele Domnului în deşert” şi am aşteptat să se abată asupra mea vreun trăsnet, dar nu s-a întâmplat nimic. În final, m-am ridicat şi mă gândeam “Cred că nu se aplică şi copiilor”, pentru că aveam doar vreo şapte ani.

Aşa că aveam noţiunea păcatului şi l-am întrebat “Cum rămâne cu păcatele mele?”. Iar el mi-a zis “Nu există păcate, nu aşa cum crezi tu pe Pământ. Singurul lucru care contează aici este ceea ce crezi tu”. Şi mi-a pus o întrebare: “Ce este în inima ta?” şi, într-un mod pe care nu-l pot înţelege sau descrie, mi s-a permis pentru câteva secunde să privesc în sufletul meu, cred, în partea cea mai profundă a mea. Se spune că inima este poarta de acces către suflet şi cred că acolo m-am dus. Am văzut ce era în miezul meu şi era iubire, era o iubire perfectă, la fel cu cea în care fusesem scufundată în lumină. Aceea era esenţa mea. Şi am ştiut că nu era doar esenţa mea, ci şi esenţa tuturor fiinţelor umane. Aşa suntem creaţi, după chipul lui Dumnezeu. Ăsta-i adevărul. Noi suntem o parte din Dumnezeu. Asta suntem, cu adevărat.

Şi îmi amintesc că mă gândeam: “A, desigur, desigur. Ştiam asta. Cum de am putut uita?!”. Apoi l-am întrebat: “Din moment ce nu pot rămâne şi trebuie să mă întorc, poţi să-mi spui care este sensul tuturor lucrurilor, totul, întreaga creaţie, care-i rostul ei?” Şi mi-a răspuns. Dar îmi pare rău să vă spun că nu vă pot spune. Mi-a răspuns şi era atât de simplu, nu au fost mai mult de trei sau patru propoziţii. Am înţeles în totalitate. Şi l-am întrebat: “Pot să duc toate astea înapoi cu mine, din moment ce nu pot rămâne, pot să iau cu mine tot ce am învăţat, pentru că vreau să le împărtăşesc atâtor oameni ?”. Şi el mi-a spus: “Poţi lua totul înapoi cu tine, cu excepţia răspunsului la ultima întrebare, pe care nu vei putea să ţi-l aminteşti”. Bineînţeles, era vorba de răspunsul său despre rostul creaţiei.

În acel moment, totul a redevenit întuneric. Am auzit un sunet incredibil de puternic şi neplăcut, iritant, care suna de parcă cineva ar fi trântit uşa unui cuptor cât de tare putea. Auzeam doar bang, bang, bang, bang, bang, bang. Dar n-a durat mult. Şi apoi s-a lăsat linişte. Apoi am auzit în ureche un clinchet electronic, despre care m-am tot întrebat ulterior ce a fost. În anii care au urmat, am citit despre unele persoane care, spre sfârşitul experienţei de moarte clinică, au auzit acel clinchet, simţind cum corpul lor spiritual se aliniază cu corpul lor fizic. Eu nu am simţit toate astea, dar am auzit clicul. Deci, într-adevăr, mă întorsesem.

M-am trezit şi am constatat că doctoriţa mă omora. Îmi făcea ceva cu pumnul pe stern şi, pur şi simplu, îmi venea să-i reproşez “Ce îmi faci?”. Mai născusem înainte şi nimeni nu-mi făcuse aşa ceva. Şi atunci i-am spus “Nu vreau să par nepoliticoasă, dar aş vrea să încetezi cu treaba asta”. Iar ea a spus “Bine, aşa voi face”, cu un zâmbet abia schiţat pe figură. Nu aveam habar despre masajul cardiac extern, aşa că nu ştiam că asta făcea ea, am aflat mai târziu. Era o bună prietenă a mamei mele şi m-am gândit că nu pot să-i povestesc ce mi s-a întâmplat. Nu îndrăzneam să-i pun întrebări, ca să nu creadă că am un fel de depresie postnatală, iar mama şi tata vor afla şi ei asta. Nu m-am gândit că soţul meu ar crede asta, destul de interesant, dar m-am gândit “voi provoca agitaţie, dar eu ştiu că sunt bine”. Aşa că nu am întrebat-o nimic şi, sincer, din acel moment, nu-mi amintesc prea multe din ce mi s-a întâmplat după ce m-am întors pe pământ, în prima jumătate de oră, pentru că mi se făceau unele lucruri. Mi se făcea o injecţie, cineva îmi frământa burta. Eram mai mult în afara corpului decât înăuntru, nu în lumea spirituală, ci doar în afara lumii fizice.

Totuşi, mi-a spus când a intrat în cameră: “Cum te simţi?”, “Mă simt bine”, “Mi-ai dat ceva bătăi de cap pentru câteva minute, dar acum totul este în regulă şi tu eşti bine, copilul este bine”. I-a spus acelaşi lucru şi soţului meu când au ieşit pe hol. Cred că i-a spus ceva mai mult “Am crezut că am pierdut-o pentru un minut, dar totul este bine cu ea şi la fel şi copilul”. El nu i-a mai pus alte întrebări, pentru că nu voia să audă veşti proaste. L-am întrebat “Ai întrebat-o despre ce bătăi de cap a fost vorba?”. El mi-a răspuns “Nu. Am vrut să aud doar partea în care spunea că tu eşti bine şi copilul este bine”. Doar asta l-a interesat.

Deci nu am reuşit niciodată să discut cu ea despre asta. Şi am păstrat în mine această experienţă timp de 23 de ani, până când Raymond Moody a scris acea carte. Nu am cuvinte să vă descriu cum m-am simţit citind acea carte. Am plâns pe tot parcursul ei cu lacrimi abundente. Am aflat pentru prima dată că nu eram singura persoană de pe Pământ care avusese această experienţă, numită de el “experienţă în apropierea morţii” NDE. Timp de 23 de ani crezusem că eram singura şi nu ştiam ce ar trebui să fac în această privinţă. Şi nu aveam cu cine discuta. Nu eram Maica Teresa, nici măcar nu auzisem despre ea atunci. Şi nu ştiam ce ar fi trebuit să fac. Dar până la urmă, am aflat: Trebuia să răspândesc vestea. Dar nu chiar atunci, pur şi simplu, nu era momentul potrivit. Bănuiesc că relatarea mea ar fi fost batjocorită, ridiculizată. Nimic din mine nu mi-a dat semnalul că ar fi fost momentul potrivit pentru a începe să vorbesc cu oamenii despre asta. I-am povestit totul soţului meu şi, binecuvântat să fie, mi-a spus “Dragă, nu înţeleg mai mult decât tine, dar dacă tu spui că s-a întâmplat cu adevărat, ştiu că este adevărat”. Şi vorbele lui mi-au fost de ajuns.»

NOTA traducătorului: Este remarcabilă menţiunea lui Jayne despre aparentul secret aşternut asupra fenomenelor paranormale şi spirituale în perioada când ea a avut NDE, adică prin anii '60 ai secolului trecut. De atunci, multe secrete s-au dezvăluit şi au intrat în zestrea de cunoaştere a omenirii. De pildă, marea taină a Creaţiei, pe care Jayne nu a avut voie să şi-o amintească, este astăzi popularizată de către curentul nondualist şi iluminaţi. De aici, tragem concluzia că Dumnezeu are o agendă, sau omenirea are nişte etape de străbătut, care nu pot fi sărite. Ignoranţa face parte din plan, dar şi cunoaşterea are vremea ei. Nimeni nu o poate grăbi, pentru a nu strica echilibrul lumii. Şi tot nimeni nu o poate întârzia... Să ne bucurăm, aşadar, că trăim într-o perioadă de mari revelaţii spirituale!