Melissa Denyce ne povesteşte în acest videoclip despre răpirea sa în duh, pe care o numeşte "experienţă similară cu NDE". A fost al patrulea video despre experienţele sale paranormale. Videoclipul tradus este încorporat la sfârşitul acestei transcrieri.
foto: Melissa Denise
«Salut, prieteni! Bine aţi revenit pe canalul meu de YouTube!
Astăzi vă voi împărtăşi o experienţă a mea similară cu relatările NDE. Deja v-am povestit-o pe scurt în videoclipul cu amintirile mele de dinaintea naşterii şi cu această răpire în duh pe care l-am făcut cam acum un an. De când acel videoclip a fost selectat de algoritmul YouTube, a devenit cel mai popular videoclip al meu şi primesc multe întrebări. Aşa că voi aprofunda această parte a poveştii mele.
Deci, am fost un copil depresiv. Aşa am crescut. Mediul religios în care am fost crescută m-a învăţat să mă urăsc pe mine însămi. Pe la jumătatea adolescenţei, am început să am tendinţe sinucigaşe din când în când, timp de câţiva ani.
Una dintre întrebările cele mai frecvente pe care le primesc în legătură cu această experienţă asemănătoare morţii este “ce a declanşat-o?”, pentru că oamenii vor să aibă şi ei o astfel de experienţă şi se gândesc că ar putea face ceva pentru a o declanşa. Vreau să vă spun că este absolut în regulă să ceri şi să cauţi o astfel de experienţă. Şi cred că există metode sănătoase de a încerca. Joe Dispenza vorbeşte despre declanşarea unor astfel de experienţe prin meditaţie şi muncă psihologică. Şi cred că acesta este un mod mult mai bun de a proceda decât ceea ce mi s-a întâmplat mie. Eram deprimată, eram rătăcită, aveam tendinţe sinucigaşe, nu exagerez, ani de zile l-am implorat pe Dumnezeu să-mi ofere o experienţă. Aveam insomnii, anxietatea mă ţinea trează şi auzeam voci în cap care mă sufocau şi ţipau la mine. La vremea respectivă am crezut că sunt demoni, dar ulterior am înţeles că era programul subconştientului meu, era vocea propriei mele minţi.
Îl imploram pe Isus să mă scape de asta, să mă salveze printr-o experienţă supranaturală. Îl imploram pe Dumnezeu să mă lase să-I simt prezenţa. Deşi nu simţisem cu adevărat prezenţa lui Dumnezeu în această lume până în acel moment, ştiam instinctiv că, dacă aş putea simţi prezenţa lui Dumnezeu, problemele mele s-ar evapora.
Aşa au trecut ani de zile. Noapte de noapte, îl imploram pe Dumnezeu să-mi ofere o experienţă supranaturală a prezenţei sale, dar nu se întâmpla nimic. Până într-o noapte, când s-a întâmplat. Nu pot explica de ce, deşi mai spun, în glumă, că mi-l imaginez pe Dumnezeul din ceruri spunându-i lui Isus “Am impresia că va trebui să intervenim aici, pentru că fata asta nu pricepe, pierde atât de mult timp”.
Iată ce s-a întâmplat. Într-o noapte, stăteam întinsă în pat şi, ca de obicei, îl imploram pe Dumnezeu să-mi ofere o experienţă supranaturală, să-mi ia suferinţa, să mă lase să-I simt prezenţa. Stăteam întinsă pe spate, camera era în întuneric, aveam ochii închişi. Şi deodată, m-am trezit într-un ocean de iubire. Şi spun de la început, nu ştiu dacă am avut o experienţă extracorporală. Ochii mei fizici au stat închişi tot timpul şi experienţa nu a fost fizică. A fost cu totul altceva.
A fost o experienţă a purei conştiinţe, ceea ce este greu de explicat, dacă nu ai trăit niciodată aşa ceva. Dar nu a fost ca un vis, nu a fost ca o halucinaţie, ceea ce ar fi însemnat o diminuare a conştiinţei. Din contră, a mers în cealaltă direcţie, a fost, să zicem, un upgrade major. A fost lucrul cel mai real pe care l-am trăit vreodată în această viaţă. Viaţa aceasta este doar un vis în comparaţie cu acea realitate. Sincer vă spun, trebuie să-mi las emoţiile deoparte şi să v-o povestesc oarecum robotic, căci altfel voi plânge pe tot parcursul ei, pentru că emoţia este prea puternică.
În locul în care am ajuns, acolo era Realitatea, acolo era Acasă. Era lumină strălucitoare şi iubire perfectă şi pace şi siguranţă şi protecţie şi, pur şi simplu, nu există cuvinte care să o descrie. Probabil că veţi observa că mă strădui din greu să-mi găsesc cuvintele, pentru că nici nu există. Să explic ce se întâmplă într-o astfel de experienţă este ca şi cum aş încerca să descriu unui orb culorile. Un orb nu are niciun cadru de referinţă pentru a înţelege ce este culoarea. Nici noi, în această lume, nu avem un cadru de referinţă pentru a înţelege, darămite pentru a descrie ceva pentru care nu există un limbaj. Voi face tot ce pot, dar dacă o să vă sune fantastic, asta se va întâmpla deoarece chiar aşa a fost.
Să revenim la poveste. În acest moment stăteam întinsă în pat, suferind, iar în următorul moment eram într-un ocean de iubire. Două lucruri voi remarca.
În primul rând, acest ocean de iubire nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaştem aici. Era ca o iubire multidimensională. Era tangibilă, o puteai simţi în jurul tău şi în interiorul tău, ca un abur sau nişte vapori sau un fel de undă. De aceea o descriu ca pe un ocean, ca apa. Aici, în această lume, când eşti trist şi singur şi vrei ca cineva să te îmbrăţişeze pentru a simţi mângâierea şi siguranţa şi protecţia braţelor cuiva, tocmai aceasta îţi lipseşte. Pentru că, în locul din care venim noi, această iubire ne învăluie permanent. Şi de aceea relaţiile snetimentale sunt atât de dificile aici, fiindcă încercăm să regăsim acea conexiune divină, care acum ne lipseşte.
Era de parcă lumea fizică s-ar fi dizolvat şi eu pluteam în iubire. O simţeam ca pe un val după val care trecea peste mine şi prin mine. Sincer vă spun, eram atât de fericită, încât aş fi rămas cu plăcere acolo, în acel ocean de iubire, doar să o simt, pentru tot restul existenţei. Era ceea ce căutasem toată viaţa mea. Era răspunsul la toate.
În al doilea rând, am înţeles instantaneu mai multe lucruri. Iubirea nu era doar un fenomen metafizic. Era o prezenţă concretă. Era ceea ce fusesem învăţată să numesc Dumnezeu, dar în acea stare am recunoscut-o ca fiind Sursa mea, Tatăl şi Mama mea eternă, locul în care fusesem creată şi din care mă născusem. Am recunoscut-o aşa cum un copil ar recunoaşte chipul mamei sau al tatălui său. Dar cuvintele sunt insuficiente. Siguranţa şi protecţia. De aceea spun mereu în videoclipurile mele despre universalism că, dacă Dumnezeu este bun, atunci putem fi siguri că trăim într-un univers sigur şi protector şi binevoitor, în care totul funcţionează spre binele tuturor.
Era ca cea mai intimă, cea mai tandră, cea mai profundă senzaţie, ca şi cum ai fi hrănit în pântecele mamei tale şi, în acelaşi timp, ai fi ţinut în siguranţă şi protecţie în braţele tatălui tău. Dar pântecele şi braţele sunt ale Universului, ale Sursei a tot ceea ce există, ale atotputernicului Creator al Luminii strălucitoare. Şi este, pur şi simplu, de neconceput că ceva ar putea fi vreodată greşit sau lipsă sau pierdut.
Nu ştiu cât timp a continuat această fază a experienţei mele, dar la un moment dat, conştiinţa mea s-a extins în afara capului meu. Până în acel moment, încă mă percepeam ca stând în dormitor, pe pat, chiar dacă trăiam şi o realitate alternativă. Dar apoi, m-am extins în afara capului şi m-am trezit undeva deasupra, privind Pământul de sus. Şi am avut o experienţă pe care mulţi cei care au trecut printr-o NDE o numesc “cunoaşterea supremă”. La început, am pus câteva întrebări, iar prezenţa, iubirea care era cu mine, cu care comunicam, îmi răspundea la aceste întrebări sub forma unor descărcări instantanee de informaţii. Ştiu că sună ireal, dar vă jur că acesta este adevărul. Imediat ce gândeam o întrebare, şi primeam răspunsul, dar nu numai la acea întrebare specifică, ci şi cum acea chestiune se lega de orice altceva din univers. Şi apoi, după ce primeam toate acele răspunsuri, aveam noi întrebări şi primeam toate noile răspunsuri prin alte descărcări instantanee de informaţii despre cum toate acele alte lucruri se legau de orice altceva din univers. În felul acesta, în câteva clipe, conştiinţa mea s-a expansionat exponenţial. Şi dintr-o dată, eram suficient de mare pentru a cuprinde tot ceea ce există şi ştiam tot ce era de ştiut, cel puţin tot ceea ce eram eu capabilă să înţeleg în acea stare. Nu ştiu dacă există o stare mai presus de asta, poate că da.
O, şi, apropo, se auzea o muzică incredibil de frumoasă, foarte asemănătoare cu cea pe care mi-o amintesc din amintirile mele de dinainte de naştere. Primesc întrebări şi în legătură cu muzica sferelor, aşa că voi pune în descriere câteva link-uri către unele piese muzicale găsite de mine care o imită oarecum, deşi nimic nu se apropie cu adevărat de original.
Deci procesul de expansiune s-a petrecut foarte repede şi, în cele din urmă, am ajuns în punctul în care cunoşteam tot ce era de ştiut sau ce puteam şti în acel stadiu. Îmi amintesc în mod special momentul în care am aflat motivul Existenţei. Îmi amintesc că mă gândeam “O, aceasta este cheia vieţii, acesta este rostul vieţii. Este atât de simplu. Cum de nu ştim asta pe Pământ?”. Am înţeles de ce totul trebuie să fie aşa cum este şi de ce viaţa este atât de grea şi de ce există suferinţa şi de ce Dumnezeu o permite. Şi totul căpătase atât de mult sens, dar nu mi s-a permis să iau această înţelegere înapoi cu mine. Majoritatea lucrurilor care mi-au fost revelate în această stare extinsă de conştiinţă nu le-am putut aduce înapoi cu mine, pur şi simplu, pentru că aici trăim într-un plan mai dens şi multe lucruri nu pot fi înţelese de creierele noastre.
Voi detalia acele lucruri pe care, totuşi, mi le amintesc şi pe care am reuşit să le aduc înapoi. Experienţa s-a încheiat atunci când am revenit în corp. Simţeam că conştiinţa mea se contracta ca un balon care se dezumflă şi toate cunoştinţele pe care le dobândisem în acea stare s-au dus, pur şi simplu, ca aerul care iese din balon. Ştiam că la întoarcere nu voi putea să-mi amintesc tot ce aflasem, dar că îmi voi aminti lucrurile importante.
Anume, că totul este în regulă. Că viaţa mea decurgea exact aşa cum trebuia să decurgă. Că sunt veşnic protejată şi iubită. Că Dumnezeu mă ţine în braţele sale chiar acum. Că nu pot face nimic ca să scap de el, nu pot face nimic ca să îl supăr, să îl surprind sau să îl dezamăgesc. Că nu mă aşteaptă nicio pedeapsă. Că există doar trezirea în lumină strălucitoare şi beatitudine. Că sunt vegheată, călăuzită şi iubită. Că greşelile mele sunt ca poticnelile unui copil care învaţă să meargă spre Dumnezeu. Că nu am nimic pentru care să mă simt vinovată, nu există nimic de care să mă tem, ci toate sunt doar nişte lecţii de învăţat şi experienţe de trăit.
Aceasta a fost experienţa mea şi acum vreau să vă împărtăşesc cinci lucruri pe care mi le amintesc foarte clar şi care ar putea fi importante sau folositoare pentru voi.
UNU. Când a început experienţa, deodată m-am pomenit în acel ocean de iubire, o iubire magnetică, care îţi captivează complet mintea şi sentimentele. Vreau să ştiţi că de acolo aţi venit, de acolo venim cu toţii. Ceea ce căutăm cu toţii este acel tip de iubire, care ne lipseşte aici. V-aţi născut din acea iubire, sunteţi acea iubire. Atât de mulţi oameni îşi caută un scop şi o identitate şi împlinirea în această lume, dar se simt rătăciţi şi goliţi pe interior. Asta, pentru că am venit aici pentru a avea o experienţă de contrast. Suntem aici în scopul de a simţi ceea ce NU suntem şi a ne trezi la ceea ce suntem. Aşa cum spuneam, aş fi rămas în iubire pentru totdeauna, dacă aş fi avut de ales. Şi, evident, la un moment dat, chiar eu am ales să am această viaţă pe Pământ, pentru că Dumnezeu nu ne încalcă liberul arbitru. Dar noi suntem iubire. Iubirea ne îndeamnă să facem totul, iubirea este cea care ne împinge să venim aici şi să avem această experienţă.
După cum spune Howard Storm: “Aici are loc o învăţare experienţială, nu teoretică”. Când pluteşti în acel ocean magnetic de iubire şi acolo este întreaga ta conştiinţă şi existenţă şi nici măcar nu poţi gândi la altceva, pentru că, ce ţi-ai putea dori mai mult – acolo este o învăţare teoretică. În schimb, aici, pe Pământ, învăţarea este experienţială. Înveţi “Cum pot fi acea iubire aici? Cum o pot exprima şi altora, astfel încât să o simtă aici, să se trezească la iubire aici?”.
DOI. Atunci când a început acea parte a experienţei cu extinderea conştiinţei, a fost ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis într-o lumină strălucitoare. Ca şi cum dormi şi apoi te trezeşti şi soarele te orbeşte. Şi ai sentimentul că “O, totul este în regulă, sunt bine, sunt bine, sunt iubit, sunt în siguranţă, universul este un loc bun şi sigur, nu am făcut nimic greşit”. Înţeleg, asta va părea o erezie în cercurile creştine, dar sunt sinceră cu voi despre ceea ce am văzut.
Nimic din ce am putea noi face nu ne învinovăţeşte în faţa lui Dumnezeu. Vinovăţia este o iluzie. Voi vorbi ceva mai mult despre asta imediat, dar ideea este că suntem iubiţi, suntem în siguranţă, Dumnezeu nu va permite să ni se întâmple nimic care ne-ar putea face rău cu adevărat. Sunteţi iubiţi, sunteţi în siguranţă, sunteţi protejaţi. Mergeţi şi învăţaţi, bucuraţi-vă şi trăiţi-vă viaţa şi evoluaţi cât puteţi de mult cât timp aveţi această experienţă.
TREI. În timp ce mă aflam în acea stare de conştiinţă extinsă, am privit în jos şi am văzut Pământul. Amintiţi-vă ce spuneam, că m-am trezit în acea stare şi strălucirea m-a orbit şi gândeam că “O, totul este lumină strălucitoare”. Apoi am privit în jos spre Pământ şi am văzut că şi Pământul este făcut din lumină strălucitoare. Şi nu numai Pământul este făcut din lumină strălucitoare, dar totul este lumină strălucitoare. Noi suntem lumină strălucitoare, suntem înconjuraţi de lumină strălucitoare, aerul din jurul nostru, totul este lumină, lumina strălucitoare ne susţine. Iar acea lumină este prezenţa iubirii, este acel ocean de iubire care este o prezenţă, care este Dumnezeu, care vă susţine, vă înveleşte şi vă protejează în orice moment.
Iată o comparaţie ilustrativă pe care îmi place să o folosesc. Dacă aţi zburat vreodată cu avionul într-o zi cu furtună, jos, sub norii de furtună, este cenuşiu şi înnorat. Apoi zburaţi deasupra norilor de furtună şi, dintr-o dată, este soare. Vă uitaţi în jos şi vedeţi norii de furtună sub voi. Cam aşa a fost acea experienţă. Era ca şi cum aş fi zburat cu avionul deasupra norilor de furtună, iar furtuna ar fi fost durerea şi suferinţa, iar, pentru mine, depresia, anxietatea şi nefericirea în care mă aflam. Dar când am ajuns deasupra norilor de furtună, în lumina strălucitoare, am privit în jos şi norii de furtună erau o iluzie. Furtuna este o iluzie care poate fi trăită doar jos. Privind de sus, îţi dai seama că, de fapt, ea nu există acolo.
Tot răul şi toată suferinţa din lume este o creaţie a minţilor noastre, care provine din iluzia că suntem separaţi, că suntem deconectaţi de Dumnezeu, că suntem singuri, că avem nevoi care trebuie satisfăcute. Aceasta este iluzia pentru care venim pe Pământ să o experimentăm, deoarece ne dorim să simţim contrastul. Dar este o iluzie.
Oamenii se întreabă “Cum de permite un Dumnezeu bun să existe răul?”. Pe baza a ceea ce mi s-a arătat, răspunsul este foarte simplu. El nu permite. Şi iar voi fi criticată pentru că spun asta, pentru că suferinţa pe care o trăim aici este foarte reală pentru noi în timp ce suntem în ea. Dar este ca şi cum te-ai duce la culcare şi ai visa noaptea că eşti împuşcat sau că cel mai bun prieten al tău a murit sau alt lucru oribil. În timpul visului, este ceva real, îl simţi ca şi cum ar fi real. Dar când te trezeşti, realizezi că “a fost o iluzie creată de mintea mea”.
Cam aşa este şi această viaţă, doar că la un nivel mai sus. Această viaţă, toată durerea pe care o trăim aici este o creaţie a minţii noastre, ce originează din “Căderea în păcat”, când Adam şi Eva au crezut că sunt separaţi de Dumnezeu. Pomul cunoaşterii binelui şi răului, alegerea de a experimenta dualitatea, binele şi răul, în loc de a simţi numai binele, singurul care există de fapt. Deci tot răul pe care îl trăim aici este o iluzie, propria noastră alegere de a-l experimenta, ca să simţim contrastul.
Ştiu că ce spun poate părea foarte dur pentru oamenii care suferă, dar poate fi, de asemenea, o imensă încurajare. Pentru mine, a fost o încurajare formidabilă când am înţeles “Ia stai puţin, deprimarea şi singurătatea pe cere le simt nu sunt reale. Motivul pentru care mă simt aşa este tocmai că nu sunt reale, pentru că, de fapt, eu sunt o fiinţă eternă, sunt iubire, sunt creată din iubire, iubirea este peste tot, dar nu o pot simţi acum”.
Şi asta înseamnă evoluţia spirituală, să înveţi să te cufunzi în interior şi să te conectezi cu acea stare a prezenţei “Eu sunt” sau cu acel sentiment de unitate interioară şi să te trezeşti la realitatea a Cine eşti cu adevărat, iar apoi iluzia începe să se topească.
Dar m-am abătut de la subiect.
Deci am privit în jos şi am văzut că totul era o lumină strălucitoare şi Dumnezeu mi-a permis să văd omenirea din perspectiva Lui. Suntem aici, jos, făcând toate aceste lucruri pe care noi le considerăm rele şi greşite şi malefice. Dar pentru Dumnezeu este ca atunci când un copil mic se împiedică şi face greşeli. El înţelege starea de conştiinţă în care ne aflăm şi nu ne judecă şi nu ne condamnă. El ne aşteaptă cu răbdare şi ne permite să creştem în ritmul nostru.
PATRU. Vă povesteam mai devreme despre momentul când am înţeles “cheia”, nu-mi amintesc ce era cheia, decât că era incredibil de simplă. Şi am o puternică bănuială că este vorba de iubire. De fapt, multora dintre cei care trec prin experienţe în preajma morţii li se spune acest lucru. Alegeţi orice relatare NDE, citiţi-o şi veţi vedea. Iar şi iar şi iar pun întrebarea “Ce este viaţa, de ce suntem aici?” şi li se răspunde că “Rostul vieţii este iubirea. Eşti aici pentru a învăţa despre iubire. Viaţa este şcoala care te învaţă cum să iubeşti.” Nu ştiu exact de ce nu mi s-a permis să-mi amintesc şi bănuiesc cu tărie că trebuia să îmi dau seama singură.
CINCI. Am impresia că tot repet la nesfârşit despre starea de conştiinţă extinsă, dar când eram în această stare de conştiinţă extinsă, alt lucru care mi s-a permis să mi-l amintesc a fost acela că am privit în jos şi am văzut planul lui Dumnezeu. Cuvintele care mi-au fost transmise au fost “Marele plan cosmic al lui Dumnezeu” şi ştiu că sună cam demodat, dar sunt total sinceră în acest videoclip. Şi nu pot să vi-l descriu, pentru că era multidimensional, ceva dincolo de ceea ce putem înţelege aici – evident, altfel am avea deja toate răspunsurile. Dar tiparul de bază semăna cu o mandală, era un model multidimensional de forme care se tot schimbau şi se transformau şi fuzionau unele în altele. Era extrem de colorat şi era muzică şi era foarte viu şi era perfecţiune şi nu ştiu cum să-l descriu. Dar ceea ce am observat este că trăgea totul înapoi în sine.
Iar acesta este un alt motiv pentru care sunt universalistă, pentru că asta am văzut. Nu ai unde să te duci ca să scapi de Dumnezeu. Am văzut că drumul vieţii fiecărei fiinţe conştiente există în cadrul acestui plan şi că aici au liber-arbitru. Dar nu există nimic în afara lui, nu există nimic în afara lui Dumnezeu, aşa că nu poţi scăpa de Dumnezeu nici măcar dacă ai vrea, deşi ai liberul arbitru de a-l alege sau de a nu-l alege pe Dumnezeu. Dar chiar şi atunci când nu-l alegi pe Dumnezeu, tot îl alegi, pentru că alegi să experimentezi absenţa lui Dumnezeu, care este o iluzie.
Oricum, aceasta este interpretarea mea de acum, dar la momentul respectiv am văzut doar acest model foarte frumos şi exista un fel de curent în jurul marginilor, aproape ca un uragan care trăgea totul înapoi în centru. Şi din asta am reţinut că, deşi ni s-a dat liberul arbitru – Dumnezeu ne permite să îl respingem, să alegem “suferinţa şi răul”, pentru că El ştie că este inevitabil – totuşi, nu ai unde să te îndepărtezi de Dumnezeu, este, pur şi simplu, o imposibilitate metafizică. Noi am fost emanaţi de Dumnezeu, suntem din Dumnezeu, din aceeaşi substanţă ca şi El, suntem iubire şi lumină şi nu ne putem îndepărta de El, pentru că tot ceea ce există este o emanaţie sau o expresie sau o proiecţie a lui Dumnezeu. Noi existăm în Dumnezeu şi acum doar ne trezim la această realitate.
Cam asta îmi amintesc din experienţa mea, cu mai multe detalii decât am împărtăşit vreodată. Îmi puteţi pune mai multe întrebări la comentarii. Fiţi fericiţi, fiţi pe pace şi vă mulţumesc că m-aţi urmărit!»
traducere de Răzvan A. Petre
29 decembrie 2021
< Sus >
Apăsaţi butonul CC pentru traducerea în limba română!