Dr. Regina U. Hess a supravieţuit marelui tsunami din Thailanda (2004) şi a trăit o experienţă mistică deosebită, cu Mama Divină KALI, pe care ne-o împărtăşeşte în acest dialog cu Matei Georgescu (videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului).
«Eram cu nişte prieteni pe o mică insulă de pe coasta vestică a Thailandei. Făceam yoga în fiecare dimineaţă, când răsărea soarele pe plajă. În acea dimineaţă de 26 decembrie 2004, am ieşit şi era complet întunecat. Soare nu era, iar oceanul se retrăsese cu 30 de metri...
- Până să răsară soarele?
- Da, la ora 6. Încă nu răsărise soarele. De obicei, la ora aceea… Da, era soare.
- A fost o întâmplare că te-ai aflat pe plajă în acea zi?
- Nu, în fiecare zi. Aveam o obişnuinţă, practicam yoga pe plajă. În acea dimineaţă era complet diferit. Eram alarmată. Ştiam, ştiam că ceva foarte grav se va petrece. Nu mai erau păsări, niciun câine pe plajă, de obicei erau o mulţime de păsări, fluturi. Acum nu era niciun animal. Nu era nicio mişcare, fără vânt, nu era aer. Senzaţia dată de elementele naturii era foarte puternică.
Imediat, într-o secundă, am avut sentimentul că va fi mai mult decât un dezastru, va fi Apocalipsa, simţeam că Pământul se va prăbuşi, orice ar fi însemnat asta. Simţeam că vine Apocalipsa. Simţeam că intram în ceva total fără mişcare, ceea ce înseamnă că nu va mai fi viaţă.
- Ca un cimitir.
- Deodată, parcă lucrurile se mişcau cu încetinitorul. Nu mai vedeam nicio mişcare nicăieri şi m-am simţit înfricoşată.
- Terifiant.
- Deja, eram într-un fel de şoc, cred. Imensitatea aceea…
- Deci în acel moment erai pe plajă şi acolo ai văzut toată această imagine nemişcată, într-o clipă.
- Apoi, mă uitam în jur, plaja era cam goală, era o zonă rurală. Căutam oameni, nu erau. Nişte pescari localnici erau ceva mai departe, m-am dus la ei şi i-am întrebat. Nu vorbeau engleza, dar le arătăm cerul, apa. Ei stăteau, priveau şi am înţeles că nu mai văzuseră aşa ceva.
- Presupuneai că ei ştiu ceva.
- Mă gândeam că sunt deja alarmaţi. Dar, din ce am înţeles, spuneau că nu mai văzuseră aşa ceva şi doar stăteau. Eram surprinsă. Apoi m-am întors în sătucul unde stăteam şi le-am spus şi altora că ceva foarte, foarte grav se va întâmpla. Dar nimeni nu se alarma, eram singura. Şi eu nu sunt deloc o persoană temătoare. Sunt foarte curajoasă, nu mă enervez uşor.
Prietenii mei ştiau că atunci când eu sunt aşa, este grav. Şi mă întrebau „Ce ar trebui să facem?” Şi apoi a început, mă simţeam total disperată, că toată viaţa se va prăbuşi. Şi nimeni nu înţelege, doar eu, şi n-am cu cine să împărtăşesc.
Apoi m-am dus unde locuiam şi am început să meditez şi să mă rog. Am început să mă rog: nu ştiu ce se va întâmpla, ceva rău, nu cred că voi putea ieşi din asta. Mă rugam, mă rugam. Şi nici măcar nu ceream ajutor.
- Era o situaţie fără ieşire.
- Era aşa de copleşitor, că nu simţeam nevoia să cer ajutor. Speram să pot trece prin asta. Apoi, după 2 ore, pe la ora 8 dimineaţa, în care am meditat, m-am rugat,
- Soarele răsărise între timp…
- Apoi prietenii au venit fugind spre mine, ţipând: „Regina, Regina, ieşi afară, fugi, fugi!”. Am deschis uşa, am privit afară, am văzut valul şi deja eram sub apă.
- Într-o clipă.
- Valul era foarte… De mulţi metri înălţime. Ca un zid înalt, înalt. L-am văzut aşa cum te văd pe tine, şi apoi eram sub apă. Eu sunt o bună înotătoare, îmi place apa, de la 3 ani înot în ocean. Mă gândeam că sunt o înotătoare atât de bună că voi reuşi să scap. Nu ştiam ce este. Doar un val mare, care m-a băgat sub apă. Aveam un sentiment de încredere în mine.
Dar vălul era atât de înalt şi puternic, că imediat mi-am pierdut orientarea şi nu mai ştiam în ce direcţie trebuie să ies la suprafaţă. Mi-am dat seama că nu pot ieşi şi nici nu mai puteam respira. Apoi a început o senzaţie foarte puternică de ardere a corpului, o ardere interioară, ca un foc.
- Ardere?
- Da, o senzaţie de ardere, când nu mai poţi respira, iar oxigenul se tot reduce, începe senzaţia de ardere şi era foarte intensă. Simţeam că mor din cauza ei, fiindcă celulele din corp parcă explodau. Îmi amintesc că deja eram în acea stare. „Dacă nu ies repede, celulele vor începe să explodeze.”
Apoi am avut acea experienţă clasică în preajma morţii. Simţeam că acum nu mai pot respira, voi arde în curând, celulele încep să nu mai funcţioneze…
- În ce stare emoţională experimentai toate acestea? Agonie, panică…
- Fără emoţii. Apatie.
- Ca o prezenţă, fiind martoră...
- Da, Privindu-mă din afară, dar nu mai vedeam nimic, nu mai erau forme. Apoi a trebuit să renunţ. Ţin minte ultimul gând: nu sunt gata să renunţ, am atâtea ambiţii şi proiecte, nu am terminat ce am de făcut, nu-mi place. Simţeam regrete: nu am reuşit să împlinesc ce vroiam în această viaţă. Regrete. Dar trebuiam să renunţ.
Şi apoi am început să-mi văd părinţii, deja morţi, am mai văzut mulţi străbuni morţi, prieteni importanţi.
- I-ai văzut?
- Da. Apăreau ca într-un film rapid, apărând, privindu-mă.
- Figurile lor la ce vârstă erau?
- Din momentul prezent sau când au murit. Erau proiecţii din viaţă, ca nişte flashuri. Ce trist! Regretam. Simţeam că nu am reuşit. Era un sentiment puternic. Apoi am intrat într-un tunel alb foarte rapid, alunecând în jos.
- În jos, nu în sus?
- Simţeam că are legătură cu valul în care mă aflam, coboram odată cu valul cred. Apoi îmi amintesc pragul apărând în acel tunel, dintr-o dată s-a făcut ca o gaură neagră. Şi iarăşi am avut sentimentul de nemişcare, toată viaţa s-a oprit la acel prag.
Când am trecut dincolo de prag am simţit ca o trecere. Apoi am intrat în acel spaţiu negru. Şi, suprinzător, totul era acolo foarte cald, precum apa caldă, liniştitoare, binevoitoare, simţeam siguranţă, simţeam iubire, o simţeam ca pe o mamă.
- Deşi era negru. Da.
- Ca o iubire maternă, prezenţa unei Mame universale, mă simţeam ca în pântecul mamei în timpul gravidităţii.
- Cum experimentai, ca un văzător, martor: nimeni, fără gânduri, o stare clară de conştiinţă, nevăzând nimic?
- Nicio formă.
- Nicio formă, doar o prezenţă caldă.
- Nimeni. Cred că era ca într-o experienţă în afara corpului. O experienţă nu în sens corporal, dar nici complet fără corp. Total surprinzător, mă uitam în jur, eram surprinsă şi dintr-o dată mi-a plăcut: Este bine, este sigur, este constructiv!
- Un loc unde să rămâi?
- N-aş spune asta.
- Un loc de odihnă?
- Nu asta. Întâlneşti iubirea universală, ceva infinit, înainte de crearea universului, dar nu puteam gândi ce va urma, pentru că nu exista timp.
- Ce ai experimentat tu este în tradiţie, acea conştiinţă non-duală care există în toate punctele universului, pretutindeni, acea prezenţă a fiinţării.
- Da. Şi nu există timp, nu există trecut sau viitor. Nu e nimic de la care să te gândeşti ce va urma, cum va fi viaţa mai departe.
- Fără început, fără sfârşit. Existenţa eternă.
- Apoi, cumva, s-a schimbat. Deci, la început era acea iubire maternă universală într-un fel de uter, se simţea rotund.
Apoi a devenit cumva erotic. Deodată a apărut un fel de mişcare, ca atunci când se mişcă uterul sau organele se mişcă sau fătul se mişcă în uter, mişcări lente, dar parcă deveneau uşor erotice, ca nişte energii diferite ce se atrăgeau prin acea mişcare, creând forme, creând lucruri noi. Era o mişcare către ceva.
- Ca în cosmogonia chineză: de la nimic, apare prima mişcare, apoi dualitatea.
- Din acea întunecime, era ca şi cum mi se arăta următorul capitol. Am simţit că mi se prezintă procesul creaţiei, stadiile creaţiei. "Acum să mergem la următorul capitol."
Deci, la început au apărut acele mişcări, fără forme, un fel de mişcări diferite de două calităţi diferite, apoi n-am mai văzut nimic, dar era clar că vor ajunge împreună, va fi ca o unire sexuală secretă, dar n-am văzut-o, nici n-am simţit-o, doar o înţelegeam. Simţeam acele energii erotice venind tot mai intens, dar era doar o stare, claritate.
Acesta a fost ca al doilea capitol, un fel de experienţă Kundalini, dar simţeam că mă aflu în starea de A FI, apoi o altă stare de intrare în creaţie, ceva era creat.
- Până la acel ambient negru fusese lumină, apoi un fel de deconstruire a lumii, apoi un spaţiu intermediar, şi apoi creaţia. Distrugere şi creare.
- La intrarea în întuneric era Iubirea, iubirea infinită şi apoi Creaţia. Din această Fiinţă apare Creaţia.
- N-am mai auzit astfel de relatare la prima mână, care apare în toate Cărţile Morţilor.
- Deci am simţit cumva acele mişcări sexuale, nu am experimentat unirea secretă, era sentimentul doar de A FI acolo, neaşteptând şi nedorind nimic. Deodată, a fost ca un fulger ce mi-a străbătut corpul, ca un trăsnet trecând prin trup.
- Simţeai corpul, căci înainte nu aveai.
- Da. Am simţit că a trecut prin mine. Nu prin acest corp, ci prin ceva. Apoi parcă am auzit o voce, nu vedeam nimic, doar aveam senzaţia că aud vocea unei foarte, foarte bătrâne femei, ca o mamă mare, o figură foarte bătrână, putea fi Mama universală, strigând la mine cumplit, cumplit, precum energia zeiţei Kali.
- O zeitate furioasă. Mama universului.
- Da. Cu furie, dar foarte iubitor, dar cu mânie, “Nu sunt împotriva ta, sunt cu tine”. Strigând tare: “Nu sunt împotriva ta, sunt cu tine!”
Apoi, următorul moment a fost o mişcare în sus: „Împinge, împinge!”, şi am fost aruncată înapoi pe uscat. Prin miracol. Prin mişcarea apei, cumva am fost aruncată înapoi pe uscat. Şi am privit înapoi...
- La început trebuie să fi avut apă în plămâni.
- Nu chiar, am fost aruncată într-un palmier, „Împinge!”, şi am vomitat apa, apoi am ajuns pe picioarele mele şi am luat-o la fugă. N-aveam nimic. Apoi lucrurile s-au complicat.
Ca să rămânem la chestiune: nu am fost rănită, am luat-o la fugă, erau nişte localnici în depărtare, am fugit spre ei şi am stat cu ei câteva zile. Tot nu ştiam care este dimensiunea dezastrului.
Şi atunci am avut un adevărat şoc, toţi pierdusem totul, am improvizat un foc, stăteam acolo şi, o zi şi jumătate, am avut amnezie din cauza şocului. Ştiam cine sunt, dar nu puteam contacta pe nimeni pentru că nu îmi aminteam numerele de telefon.
Psihologic, aceea a fost cea mai severă experienţă din toată viaţa mea, pentru că a fost momentul când am simţit că nu mai controlez lucrurile. Nefiind în stare să îmi amintesc numerele de telefon ca să sun pe cineva.
- Deci un simţământ al propriei dezorganizări, aproape ca o stare psihotică.
- Cred că aşa se simte, când nu te descurci să pui cap la cap nişte numere, deşi încerci şi nu funcţionează,
- E foarte înfricoşător.
- Şi apropo de a lăsa lucrurile să curgă – nu poţi lăsa astfel de lucruri să curgă, este înfricoşător.
Da. Şi în acea izolare, nu puteam să contactez pe nimeni important. Tot încercam numere pe telefon. După o jumătate de zi, multe ore de încercări şi o noapte de somn, a doua zi am încercat o combinaţie de numere care a mers. Şi am putut suna un prieten să-i informeze pe ceilalţi prieteni. Aceea a fost cea mai provocatoare experienţă din viaţa mea.
Apoi, observând cât de întinse erau urmările tsunami-ului, a fost o extensie a experienţei, apoi revenind şi având amnezia ceva timp, şi începând să înţeleg dimensiunea distrugerilor din întregul mediu, aceasta a fost o altă traumă, să vezi atât de mulţi oameni morţi, ca pe un imens câmp de război, totul distrus, mulţi morţi.
Apoi am călătorit înapoi la Bangkok. Şi atunci am avut aproape a doua cădere nervoasă, văzând kilometri întregi de oameni cu fotografii în mână căutându-şi rudele, sperând că le vor găsi în viaţă.
Atunci m-am apropiat de o cădere psihologică. Era prea mult. Acea durere, tristeţe, pierderea, tulburarea, să suport toate acestea era mult prea impresionant pentru mine. Deşi aveam o îndelungată experienţă, lucrând în psihiatrie şi spitale, stătusem la căpătâiul multor pacienţi muribunzi, deci aveam putere interioară şi experienţă. Dar asta era la un nivel colectiv, aşa o distrugere şi pierderi.
A fost o curbă accelerată de învăţare. Prima dată în viaţă m-am trezit în mijlocul unui câmp de război, mi-am imaginat cum este cu adevărat în război. A fost o învăţătură profundă. Imediat, inima, compasiunea mi s-au expansionat atât de mult, încât aproape că am cedat nervos.
A fost o aşa de mare deschidere a inimii să rezişti, la acest nivel colectiv, la acea tristeţe, acea durere. A fost de parcă în acel spaţiu negru am întâlnit-o pe Mama Universului şi cu acea experienţă şi energie puteam să suport totul, prin ea, cu ea, ea susţinea totul cu mine, eu suportam pentru alţii care nu puteau rezista. Simţeam o totală întărire a compasiunii, iubire adâncă. A fost foarte profund, m-a schimbat total.
Apoi am ajuns acasă şi am făcut psihoterapie în scop preventiv. Aveam destulă experienţă să mă descurc singură, dar mi-am spus că ar fi bine să am grijă de mine. Aşa că am urmat psihoterapie timp de un an şi jumătate ca să lucrez la aceste aspecte. Desigur, practic de 20 de ani, am multă experienţă personală în psihoterapie, dar am vrut să integrez experienţa aceea în mod serios.
Acea expansiune, nu-mi pot imagina mai multă expansiune decât aceea. M-a ajutat să îi pun o bază solidă, dar mi-a luat mulţi ani de integrare a experienţei. Sunt atâtea straturi multidimensionale de conştiinţă, am explorat întâi nivelul psihologic, apoi am ajuns la arhetipuri, la experienţa arhetipală a Mamei Universului, elementele Apă şi Foc, ca în Cartea Morţilor, acestea erau fragmente care s-au adunat de-a lungul anilor într-o experienţă mult mai cosmologică, mult mai extinsă.
Deci mi-au trebuit mulţi ani, nu puteam vorbi despre experienţă, am ascuns-o, nu puteam privi acele fotografii. După 5 ani am început uşurel să vorbesc, iar de 10 ani simt că am terminat, am integrat-o complet şi înţelegerea mea încă se extinde.»
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
29 martie 2019
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Fixn246l3KI
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube "Matei Georgescu", publicat în 25 martie 2019. Mai multe mărturii NDE la ndestories.org şi IANDS.org