Rich Kelley a murit şi a înviat în apa Golfului California pe când avea 15 ani. Rich are o viziune foarte apropiată de gândirea NONDUALISTĂ,
pentru că a ajuns în planul pur spiritual, mai sus de planul astral,
mental şi cauzal.
Interviul radiofonic a fost publicat în anul 2016.
Filmarea video este cu câţiva ani mai veche. Videoclipul
combinat şi tradus este încorporat la sfârşitul
acestei transcrieri.
foto Rich Kelly, cca 2020 (din interviul lui Anthony Chene)
«Am murit pe când aveam 15 ani. M-am înecat în ocean. Mai exact, trecusem dincolo de zona valurilor, cu un caiac gonflabil. Îmi trebuise ceva energie ca să ajung acolo, aşa că m-am întors cu faţa spre plajă. Fiind prima dată în ocean, nu mi-am dat seama că valurile vin în serii şi se sparg progresiv tot mai aproape de ţărm. Iar după o serie de şapte valuri, încep să se spargă din nou mai spre larg. Stăteam acolo şi mă uitam la valurile care se spargeau tot mai departe de mine şi mă gândeam „Sunt bine, stau aici şi mă legăn în sus şi în jos şi privesc lumea pentru o vreme”.
Când, deodată, un zid de apă îmi vine peste cap şi cade în faţa mea. Încă nu se spărsese, aşa că nu făcea niciun zgomot. Nu am primit niciun fel de avertisment că va cădea nişte apă peste capul meu. Nu am mai avut timp să iau aer, să-mi ţin respiraţia, nimic. M-am trezit brusc sub apă, am deschis ochii şi nu vedeam decât nisip învârtindu-se peste tot. Nu ştiam unde e susul şi josul, nu vedeam nimic. N-aş fi ştiut unde e sus, dacă nu aş fi aterizat cu faţa pe fundul oceanului. Dar lovind nisipul de pe fundul oceanului, atunci am ştiut care e susul. Aşa că m-am întors, m-am împins cu picioarele şi m-am grăbit spre suprafaţă căci nu aveam o rezervă mare de aer care să mă susţină.
Am ieşit la suprafaţă şi am prins o gură de aer, dar am văzut imediat un alt zid de apă căzând iar peste mine. M-a împins direct înapoi la fund din nou. După câteva astfel de excursii, nu multe, eram destul de epuizat şi am început să mă panichez foarte tare. Iar panica, desigur, îţi epuizează oxigenul şi nu mai ai suficient, iar toată chestia se amplifică într-un fel de spirală negativă. Nu ştiu de câte ori m-am scufundat, dar ştiu că, în cele din urmă, mi-am spus: „Nu mai am destulă energie pentru a înota din nou la suprafaţă. Dacă nu mă ridic de data asta şi nu iau aer şi nu rămân la suprafaţă, n-o mai pot face din nou. Nu mai am destulă energie.”
Am ieşit la suprafaţă şi am tras aer. Desigur, iar am văzut un zid de apă care începea să-mi cadă iarăşi peste cap. Din acel moment, lucrurile parcă s-au desfăşurat cu încetinitorul. Ar fi mai corect să spun că mintea mea o luase razna, pentru că timpul părea a încetini. Ştiam că era ultima dată când mai vedeam planeta Pământ şi m-am uitat lung spre plajă şi m-am bucurat de privelişte, pentru că era ultima dată când o mai vedeam.
În acel moment, mi-am retrăit viaţa, literalmente. Doar 15 ani, cât aveam atunci, dar am retrăit totul. Atât de mult încetinise timpul. Am ajuns la fund pentru ultima oară şi am ştiut că atâta mi-a fost. Pur şi simplu, nu mai aveam energie, nu mai aveam energie să lupt.
Iar în acel moment m-a cuprins un incredibil şi profund sentiment de pace. Cumva, aveam sentimentul că voi fi bine, că nu mi se va întâmpla nimic rău. În mod clar, simţeam că sunt iubit, ceea ce ridica întrebarea „De către cine?”.
În acea perioadă a vieţii mele, eram un agnostic convins. Nu ştiam dacă există sau nu un Dumnezeu. Nu aveam suficiente informaţii. Aşa că nu aveam o reală credinţă în Dumnezeu şi că Dumnezeu va face ca totul să fie bine. Prin urmare, devine şi mai interesant că aveam acest sentiment de pace profundă şi sentimentul de a fi iubit. Căci ridica întrebarea „De către cine?”.
În acel moment, ştiam că voi părăsi Pământul. Dacă v-aş spune „Imaginaţi-vă că sunteţi pe un lac”, v-aţi desena pe ecranul minţii o imagine în care vă aflaţi pe un lac. Nu suntem fizic acolo, nu-l vedem, dar avem tendinţa de a funcţiona în acest fel. Întâi folosim cuvinte şi apoi ne desenăm imagini în minte. Dacă vă spun cuvântul copac, vă vine în minte imaginea unui copac, care este probabil unul anumit sau o combinaţie din toţi copacii pe care i-aţi văzut vreodată.
Exact aşa, m-am imaginat părăsind Pământul şi m-am văzut în spaţiu, privind Pământul de la o distanţă nu foarte mare, dar aveam tot Pământul în faţă. Ceea ce a fost foarte ciudat în acel moment a fost nu doar că puteam să spun totul despre orice moment din viaţa mea, pentru că tocmai o retrăisem integral, ci că aş fi putut spune totul din viaţa oricărei persoane de pe planetă. Toate acele informaţii erau acolo, îmi erau disponibile. Şi nu doar despre orice persoană care trăieşte acum, ci despre orice persoană care a trăit vreodată sau va trăi vreodată pe Pământ. Toate acele informaţii sunt disponibile.
Ceea ce îmi tot trecea prin minte în acel moment era „O, desigur!”, adică îmi aminteam ceea ce uitasem în mod intenţionat pentru a putea trăi pe această planetă, lucru pe care-l facem cu toţii. De fapt, nici nu cred că această planetă există, ci este un produs al imaginaţiei noastre. Şi avem o imaginaţie foarte bună, suntem nişte fiinţe incredibil de creative. Dacă este sau nu este reală, nici nu contează, însă adevărul este că, atunci când nu suntem aici, ştim lucruri pe care alegem să le uităm când venim aici.
Fac următoarea analogie, pentru că se potriveşte foarte bine. Când stai pe scaun şi citeşti o carte – o carte foarte bună în care te implici - cineva ar putea intra în cameră şi să-ţi vorbească, iar tu să nici nu bagi de seamă. Atenţia ta este concentrată pe povestea din carte şi poţi fi atât de preocupat de ea, încât pierzi din vedere tot ce te înconjoară. Pur şi simplu, ignori tot restul şi te concentrezi pe un singur lucru. În mod similar, ştii totul despre cum va fi viaţa ta aici, de la început până la sfârşit, o ştiai înainte de a ajunge aici şi o vei şti din nou când vei pleca. Dar cât timp eşti aici, eşti concentrat pe ea. Eşti concentrat pe fiecare moment din ea. Iar când pleci de aici, toată memoria revine şi spui „Da, desigur!”. Totul e atât de simplu. Foarte simplu.
Cum este viaţa atunci când nu mai eşti aici? Dacă încerci să o defineşti, te loveşti de dificultăţi, pentru că este atât de simplă, încât cel mai bine se poate descrie astfel: Eşti. Punct. În clipa în care mai adaugi şi altceva, deja vorbeşti despre ceva pământesc. Nu avem cuvinte pentru ceea ce nu există aici. Mai important, acolo totul este mai simplu decât este aici, nicidecum mai complicat.
În acel moment, nu mai aveam conştiinţa niciunuia dintre simţuri. Nu mai aveam corp. Nu mai vedeam nimic. Puteam să-mi imaginez Pământul, dar nu-l vedeam. Nu vedeam nici întuneric, ceea ce ar fi însemnat că se vede ceva. Nu vedeam nimic. Nu era nicio imagine. Nu era nicio atingere. Niciun gust. Niciun miros. Nicio senzaţie. Nu aveam niciunul dintre aceste simţuri. Şi totuşi creierul îmi funcţiona... creierul? Mintea îmi funcţiona, asta care ocupă creierul, funcţiona. Şi, cu siguranţă, încă puteam să gândesc în cuvinte, deşi limba devenise destul de irelevantă în acel moment, pentru că cuvintele nu puteau descrie nimic din ceea ce se întâmpla. Însă, desigur, în primul rând, toate simţurile îmi fuseseră, pur şi simplu, retezate.
Ei bine, nu chiar toate simţurile. Al şaselea simţ funcţiona încă foarte bine. Spun că ÎNCĂ funcţiona, pentru că, deşi al şaselea simţ funcţionează şi când ne aflăm aici, totuşi alegem să-l ignorăm, pentru a putea trăi aici. Alegem asta, pentru ca experienţa de a trăi aici să aibă mai multă profunzime, mai multă intensitate. Capătă un aspect mai realist. Când simţul nostru psihic funcţionează intens, când suntem prea receptivi la ce simt ceilalţi şi ceea ce se întâmplă în afara planetei, atunci nu mai suntem la fel de concentraţi asupra „cărţii”.
Deseori, oamenii m-au întrebat „Cum poţi să devii medium?” şi nu mă pot abţine să nu râd. Nu, nu, nu devii medium, eşti medium. Doar că ai uitat că eşti. Când renunţi la simţurile de aici, al şaselea simţ este încă activ şi l-ai avut tot timpul. Deci nu e vorba să faci ceva pentru a-l avea, ci să încetezi cu ceea ce faci. Dar oamenii încearcă să rezolve chestiunea din punct de vedere psihic şi cred că trebuie să faci un efort. Nu, tocmai că trebuie să nu mai faci niciun efort. Este exact opusul a ceea ce te-ai aştepta. Nu te mai concentrezi aici. Nu te mai preocupă percepţiile senzoriale fizice. Nu mai gândeşti în cadrul de referinţă de aici.
Meditaţia este minunată pentru acest scop. Te recentrează la Sursă. Te laşi dus. De obicei, când trebuie să meditezi, ţi se spune: „Aşază-te într-un loc, închide ochii, încearcă să ignori orice input senzorial şi spune „Eu sunt””. Excelent. Exact asta-i Sursa, în mod clar.
Şi nu fiţi prea dezamăgiţi dacă nu puteţi să vă activaţi abilităţile de medium şi să deveniţi peste noapte un senzitiv de renume mondial, pentru că aţi pierde o mare parte din profunzimea a ceea ce se petrece aici.
Să revenim la punctul în care mă aflam. Sunt în spaţiu şi mă uit la Pământ şi ştiu ce se întâmplă cu viaţa tuturor celor de aici. Iar apoi – pentru că aşa mi s-a spus mereu şi încă mai gândesc în termeni pământeşti – mă uit la el şi zic „Ei bine, cred că e timpul să merg mai departe şi să mă duc în celălalt loc”. Deci în mintea mea mi-am imaginat că mă întorc cu spatele la Pământ şi plec în spaţiu. De fapt, nu m-am dus nicăieri. Nici nu mă aflam în spaţiu. Nu eram în spaţiu. Nu m-am îndreptat spre nicio altă planetă. Dar aşa mi-am imaginat eu, pentru că, dintr-o dată, toate simţurile îţi sunt suprimate şi te simţi foarte dezorientat, aşa că încerci să foloseşti noţiunile cu care eşti obişnuit. Şi bineînţeles că te întrebi unde să te duci în continuare, nu ai nicio direcţie. Nu ştii nici măcar dacă eşti în spaţiu. Şi chiar dacă ai fi, nu ştii încotro să călătoreşti. Deci unde te duci?
Şi în acest moment, intră în joc expresia „lumina albă din tunel”. Dar atenţie, nu ai simţuri, nu vezi nimic, nu auzi nimic, nu miroşi nimic, nu există spaţiu şi timp. Nu există nimic din ce cunoşteai. Să treci printr-un tunel este un lucru vădit absurd. Dar cum altfel ai putea descrie ceea ce este un tunel psihologic, asta-i clar, pentru că toate simţurile tocmai ţi-au fost tăiate?!
Nu chiar toate. Simţeam că sunt iubit, simţeam că voi fi bine. De unde vine sentimentul ăsta şi cum voi ajunge la liman? Bineînţeles, când te gândeşti la asta, la început este doar un sentiment şi o idee care nu are spaţiu şi timp, nicio locaţie, dar tu vrei să ajungi acolo. Iniţial, este o chestie foarte mică. Totuşi, pe măsură ce te concentrezi asupra ei – şi nu mă refer la concentrarea vizuală - ci îţi concentrezi mintea asupra ei şi vrei să te duci acolo, devine mai mare. Este ca şi cum ar fi o mică rază de lumină în depărtare, cu întuneric în jurul ei, care ar putea fi descrisă cu uşurinţă ca un tunel. Dar este un tunel psihologic. Simţurile tocmai ţi-au fost blocate, cu excepţia unei mici intrări, foarte profunde, dar relativ mici, ce pare îndepărtată. Şi pare că se apropie, pentru că, având toate simţurile tăiate, te focalizezi mai mult pe ea. Este singurul lucru rămas pe care mai poţi să te focalizezi.
Şi astfel, treci prin tunel şi te îndrepţi spre lumină. Dar nu voi spune că acolo ai fi întâmpinat de nişte oameni care vin la tine, îţi spun „Ce mai faci Fred!” şi îţi strâng mâna. Nu. Acolo nu există corpuri. Dar pot apare, dacă tu ţi le imaginezi. Ţi le-ai imaginat aici şi ţi le poţi imagina şi acolo, dacă vrei. Chestia asta ne poate buimăci.
Ideea este că noi creăm realitatea de aici, pe această planetă, până la cel mai mic amănunt, o creăm în mintea noastră. Toate imaginile pe care le creăm ne aparţin şi ştiinţa începe să confirme acest lucru. Dacă aţi văzut filmul „What the bleep do we know?”, fizicianul cuantic vă va explica. Doar ce vă uitaţi la apă şi îi schimbaţi structura moleculară. Fără să o observe cineva, nici nu ştim ce ar fi fost, pentru că nu o putem analiza fără a o observa. Deci ideea este că voi vă creaţi realitatea de aici.
Dacă ar fi să descriu ce suntem la origine, cum suntem, cred că suntem nişte fiinţe extrem de creative. Am putea şi sta degeaba, fără a face absolut nimic şi să fim cât mai nebăgaţi în seamă, dacă am vrea, dar nu pare să fie în natura noastră. Ne place să creăm lucruri. Am putea spune că viaţa noastră este ca un film pe care l-am conceput, în care am ales toate personajele şi actorii care să joace în filmul nostru, am scris scenariul şi am spus „Asta vreau să se întâmple şi aşa vreau să fie”. Este o analogie foarte bună.
Iar aici treaba devine foarte interesantă. Pentru că, din perspectiva comună, suntem foarte obişnuiţi să comparăm şi să judecăm lucrurile. „Îmi place asta, nu-mi place aia”. Deci afirmăm că asta e bine şi că aia e rău. Şi, desigur, presupunem că ar exista un bine şi un rău universal. Sunt de acord că există un bine şi un rău universal, dar partea ciudată este că binele este ceea ce îţi place şi răul este ceea ce nu-ţi place. Şi diferă pentru fiecare.
Iar aici viaţa devine cu adevărat ciudată. Pentru că oamenii întreabă: „Deci nu există un bine sau un rău universal?”. Nu, nu există. „Dar tipul care ucide oameni?!” Ei bine, ce puteţi spune despre actorul din film care joacă rolul criminalului în serie şi care ucide o mulţime de oameni de-a lungul filmului? Este o persoană rea? „Nu.” Aţi judecat personajul pe care îl joacă ca fiind o persoană rea. Dar a murit cineva cu adevărat? „Nu.” V-aţi lăsat prinşi în poveste şi aţi decis să credeţi că uciderea oamenilor ar fi ceva rău, pentru a trăi mai intens dramatismul poveştii.
Deci cum rămâne cu binele şi răul? Nu există aşa ceva. Asta sună cam dur şi foarte diferit faţă de ceea ce cred majoritatea oamenilor, pentru că am fost cu toţii educaţi să credem că există lucruri bune şi lucruri rele în viaţă. Ei bine, asta este adevărat din orice perspectivă dată, dar nu în mod universal. Dacă totul este o piesă de teatru şi nimic nu este real, nimic nu există cu adevărat, decât în minţile noastre şi suntem cu toţii coautori ai piesei noastre şi ale celorlalţi şi ne adunăm şi punem în scenă această mare piesă, atunci înseamnă că tot ceea ce se întâmplă aici este un experiment de focalizare pe nişte situaţii create de noi înşine. Şi este în regulă. Nu contează cum se va termina, nu contează ce facem. Am venit aici să experimentăm toate aceste lucruri.
Desigur, ideea asta are dezavantajul evident că, pentru tot ce nu a mers bine în viaţa ta, nu poţi da vina pe Dumnezeu sau pe diavol sau pe oricine ai vrea să incriminezi. Dar, dacă tu eşti autorul tuturor întâmplărilor şi ai fost de acord cu toate acestea cu mult înainte de a veni aici, atunci ai avantajul clar că nu poţi fi niciodată o victimă – decât dacă alegi tu să fii. Chiar şi atunci, nu eşti cu adevărat o victimă. Experimentezi senzaţia de victimă, dar nu eşti. Dacă stai să te gândeşti bine, ideea asta are un real avantaj, pentru că nu mai ai de ce să te temi. Ceea ce este un mod mult mai bun de a-ţi trăi viaţa decât să alergi tot timpul speriat că ai putea deveni o victimă: „Ţi s-ar putea întâmpla lucruri rele, care ies de sub de controlul tău!”.
Ei bine, în primul rând, ceea ce am trăit eu îmi spune că nu acesta este adevărul. Dar, ca o abordare practică, să sperăm amândoi că nu este adevărat, pentru că, dacă ar fi, atunci chiar ai putea fi o victimă. Or, în lumea mea, eu nu pot fi o victimă. Deci tu în ce lume ai prefera să trăieşti? Pragmatic vorbind, prefer să trăiesc în lumea mea.
Toate aceste lucruri îmi erau evidente pe când eram acolo. Nu, nu am bătut la porţile raiului. Nu, nu am fost în rai. Nu, nu am fost în iad. Nu, nu am fost în purgatoriu. Eram într-un loc minunat. Mă simţeam complet iubit, eram împreună cu un grup de nenumărate alte fiinţe. Făceam parte din el. Ele făceau parte din mine. Suntem cu toţii una.
Dacă m-ai întreba dacă există sau nu Dumnezeu, ţi-aş răspunde că, dacă există un Dumnezeu, în primul rând, nu-i pasă de ceea ce faci tu în timpul jocului pe acest teren de joacă, aşa cum nici mamei tale nu-i pasă de ceea ce faci tu pe terenul de joacă, dacă doar te joci cu o minge şi nimeni nu se răneşte şi nu sunt probleme. Nu-i pasă de fiecare mic detaliu şi nu contează dacă loveşti mingea direct în centrul terenului sau în afara terenului, nu contează. În mod similar, dacă există un Dumnezeu în univers, aş descrie-o situaţia astfel: e ca şi cum noi toţi am fi ramurile şi frunzele unui copac, iar Dumnezeu ar fi rădăcina. Iar un copac nu-şi face prea multe griji cum se mişcă frunzele în bătaia vântului. Nu e treaba lui.
Revenind la povestire. Mă aflam, pe partea cealaltă, în mijlocul acestui ocean de fiinţe. Dintr-o dată, am simţit că cineva mă apucă de braţ, ceea ce m-a surprins, pentru că mă obişnuisem cu ideea că nu mai am braţe. Am simţit cum trupul îmi este tras, trup pe care nu-l aveam, cel puţin nu cu o clipă înainte. Primul lucru pe care l-am văzut imediat: sunt cu ochii deschişi, uitându-mă spre plajă şi sunt împins de un val spre plajă, iar braţul meu este deja eliberat. Nu mi-am simţit braţul ţinut în timp ce vedeam partea asta. Deci am simţit că cineva m-a apucat de braţ în timp ce eram pe partea cealaltă şi următorul lucru pe care îl ştiu este că deschid ochii şi sunt într-un val şi mă îndrept spre plajă şi nimeni nu mă ţine de braţ.
Am început să înot. Când am ajuns pe plajă, nu mai aveam energie, eram complet epuizat, nu mai aveam energie să mă ridic şi să merg pe plajă, am continuat să înot până când mâinile s-au lovit de nisipul de pe fundul oceanului, m-am târât pe plajă şi am zăcut acolo în căldură pentru nu ştiu cât timp, probabil 15- 20 de minute. Mulţi oameni m-au întrebat „Dar cine te-a scos?” Nu ştiu. Dacă a fost cineva din lumea asta sau din lumea de dincolo, nu ştiu. Pentru mine, în interiorul meu, nu contează, nu este nicio diferenţă. Îmi venise timpul să plec, dar apoi nu, la loc comanda, nu este timpul să pleci, este timpul să te întorci. Bine, am înţeles.
Dacă ar fi fost cineva de pe partea asta, parcă nu-mi vine cred că nu m-ar fi urmărit până la plajă şi nu s-ar fi asigurat măcar că am ajuns bine pe plajă. Iar când m-am târât pe plajă şi am stat nemişcat acolo timp de 15 minute, cred că ar fi venit să mă verifice. Adică, dacă aş fi salvat pe cineva din ocean, eu aşa aş fi făcut.
Nu ştiu, nu am verificat titlurile din ziarul de a doua zi, poate că tipul m-ar fi apucat şi m-ar fi aruncat spre plajă, iar el ar fi fost prins de valuri şi s-ar fi scufundat şi ar fi murit. Dar a doua zi, ar fi apărut în titlurile ziarelor: „Un bărbat moare, se îneacă în ocean”. Zic şi eu. Asta ar fi cam singura explicaţie pe care o găsesc la faptul că cineva nu m-a urmărit până la plajă şi nu m-a întrebat „Eşti bine?”, pentru că mi se pare că, dacă cineva m-ar fi salvat, ar fi venit să verifice că trăiesc. Şi nimeni nu a făcut-o.
Pot să vă spun că, de atunci, nu am mai privit niciodată viaţa la fel ca înainte.»
(videoclip preluat de pe YouTube)
< Sus >
Rich Kelly: - Dacă vrei să spui că Dumnezeu este iubire, sunt de acord cu tine. Ce zici de răspunsul ăsta?
Lee Witting: - Mi se pare corect.
- Atât este de puternică. Sunt de acord cu asta. Dacă spui că Dumnezeu este iubire, da, subscriu la asta într-o clipită. Absolut. Nu am întâlnit acolo un Dumnezeu sau un Isus sau un Buddha sau un Siddartha, nici unul dintre ăştia nu era acolo. Şi voi adăuga că nu am găsit acolo niciun fel de persoană. Eram atât de fericit să simt acea iubire. Iar când am păşit în lumină, să-i zicem aşa, sau când am ajuns acolo, oricum i-am zice, când am ajuns acolo, eram atât de fericit doar să stau în mijlocul acelui număr incredibil de fiinţe, care sunt toate ca mine. Şi suntem cu toţii legaţi prin acest liant, prin această iubire. Şi facem parte unii din alţii. Ei sunt parte din mine, eu sunt parte din ei. Şi mă simţeam minunat. Eram atât de împăcat şi de fericit că eram acolo. Era de parcă le-aş fi zis: “Voi renunţa la formalităţi, stăm cu toţii aici împreună pentru că este minunat şi nici măcar nu mă deranjez să mă prezint, pentru că deja mă cunoaşteţi”. Nu aveam nimic de spus. Eram total împăcat. A fost minunat.
- Prin ceea ce spui, se pare că descrii lumina ca pe un colectiv de suflete, să le zicem aşa, sau de fiinţe.
- Absolut, asta descriu. Exact. Este un colectiv de suflete, într-un număr incredibil de mare. Dar adu-ţi aminte ce spuneam cu câteva momente mai devreme, că puteam să redau fiecare moment din viaţa oricărei persoane de pe planetă: trecut, prezent, viitor. Capacitatea noastră de a ne aminti şi de a opera la o asemenea scară imensă este unul dintre cele mai uimitoare lucruri. M-a uluit. Suntem gigantici. Noi credem că Dumnezeu are multă putere, cei mai mulţi dintre noi, după majoritatea definiţiilor, credem că Dumnezeu are o capacitate extraordinară de a gestiona volume uriaşe de informaţii. Nu aveţi încă habar ce se întâmplă când vă cunoaşteţi propriul Sine Superior! Sunteţi uriaşi. Şi mai sunt şi toate acele suflete de acolo. Toate, de aceeaşi dimensiune gigantică. Este minunat. Nu era nicio ierarhie. Nimeni nu era la conducere: “O, trebuie să-i raportăm venirea ta şefului”. Şi nu a fost niciun fel de judecată. Nici măcar nu putea fi imaginată. N-aş fi fost în stare să-i reproşez vreunui suflet de acolo: “Păi, a fost un timp, în sistemul stelar Zeta Reticuli, când ai fost un băiat rău”. Pur şi simplu, nici nu se putea concepe aşa ceva.
- Deci ai simţit că acolo erau şi fiinţe din alte lumi, pe lângă cele din lumea noastră?
- O, nu, nu asta am vrut să sugerez. Dar nici nu-i nevoie să existe fiinţe din alte lumi. Toţi cei de acolo trăiesc vieţi multi-dimensionale pe mai multe planete diferite. Şi toate se întâmplă în prezent. Chiar acum.
- Oamenii ce au trecut prin NDE spun adesea că, pe tărâmul celălalt, senzaţia de a exista este mai reală decât aici, mai reală decât simţim noi că este Pământul şi viaţa noastră de aici. Ai simţit acelaşi lucru? Sau simţi asta acum?
- O, Doamne, Lee, ce mă bucur că ai pus această întrebare, pentru că exact aici voiam să ajung. Acesta este aspectul care mi se pare cel mai fascinant. L-am regăsit şi în mărturiile NDE ale altora. Au spus şi ei asta, aşa că nu sunt singurul. Au spus că se uitau înapoi la acest Pământ şi se gândeau: “Aceea este o lume de vis. Aici este realitatea”. Şi absolut, acest loc nu este real.
Dar iată vestea bună: Pentru oamenii care nu au avut niciodată o NDE şi sunt atât de fascinaţi de acest subiect, vă iubesc, inima mea este alături de voi. Şi sunt încântat că pot să vă povestesc câte ceva din ceea ce am trăit şi să vă pun pe gânduri. Reţineţi următoarea idee, pentru că o să vă placă: Nu vă aflaţi aici, sunteţi în Sursă. Eu sunt în Sursă. Aici nu există nimeni. Aceasta este o iluzie. Singurul lucru care nu este o iluzie este că noi creăm o experienţă. Iar experienţa este foarte reală. Ne pricepem bine la asta. O facem să pară reală. În clipa în care pleci de aici, te uiţi la ea şi-ţi spui: “E doar un vis”.
- Deci când eşti trimis înapoi dintr-o experienţă în apropierea morţii, înseamnă că eşti trimis înapoi într-o fantezie.
- Da, absolut.
- Mă întreb de ce te-ai întoarce într-o fantezie. Trebuie să aibă o anumită importanţă.
- O, da, ai priceput, aici e şpilul. Dacă eşti obligat să te întorci?! Nu, nu, nu, tu deţii controlul. Tu ai decis să te întorci. Ştiu că poate să pară altfel. Poate să pară în orice fel vrei tu. Creezi orice experienţă şi poţi crea şi experienţa că eşti trimis înapoi. Eu am creat experienţa că am fost trimis înapoi sau luat înapoi. Pentru că exact asta mi s-a întâmplat în continuare. Dintr-o dată, am simţit că cineva m-a apucat de braţul pe care nu-l aveam. Şi m-am gândit: “Aa, ceva nu e în regulă. Îmi place aici. Nu vreau să plec aşa.”
- Când te întorci într-o lume care înţelegi brusc că este o fantezie, cum îţi transformă asta viaţa?
- O, complet, pentru că mi-am dat seama că eu creez această experienţă, că totul este creaţia mea şi că nu este reală. Dar dacă aş privi tot timpul lucrurile în felul ăsta, probabil că aş ajunge într-o cameră tapisată cu cauciuc, la balamuc. Cum să trăieşti aşa?! Cum ai putea trăi repetându-ţi mereu şi înţelegând şi acţionând ca şi cum nimic din toate acestea nu este real?! Ar elimina orice sens al lucrurilor. Iar din moment ce am decis să vin aici şi să am această experienţă, singura modalitate de a o face este să balansez... Este un mod de viaţă în care priveşti lucrurile din două perspective diferite şi schimbi perspectiva atunci când are rost. Astfel că încerc să-mi trăiesc viaţa ca majoritatea celorlalţi oameni şi să privesc lumea aşa cum o privesc majoritatea celorlalţi oameni.
- Probabil, mintea ta pledează pentru o abordare comună a vieţii pe Pământ, chiar dacă ai avut această revelaţie prin NDE.
- Ei bine, da, cred că trebuie să faci asta, dacă vrei să ai o experienţă aici, jos, care să aibă cu adevărat o semnificaţie. Altfel, te-ai plimba pe aici simţindu-te ca într-un azil de nebuni. Am mai fost întrebat: “Cum îi priveşti pe ceilalţi oameni?” Şi am răspuns: “Îi văd ca fiind o parte din mine. Îi iubesc. Sunt parte din ei. Ei fac parte din mine. Este minunat. Dar sunt om. Am părerile mele în această lume 3D. Sunt momente în care mă uit în jur şi-mi spun: “Doamne, oamenii ăştia sunt proşti”.
- Şi totuşi, există atât de multă cruzime şi suferinţă în lume. Facem toate astea ca să ne distrăm? Sau care ar fi motivul pentru foamete şi discriminare şi pentru toată durerea şi suferinţa din lume?
- Este minunat că ai adus în discuţie acest aspect, pentru că da, cred că noi le creăm. Este pentru divertisment, să zicem aşa. Îmi place să folosesc următoarea analogie, este grozavă: Tu şi cu mine stăm comod în salon şi ne bem coniacul şi fumăm un trabuc sau orice altceva preferi, şi suntem în Sursă. Iar eu mă uit la tine şi îţi spun: “Ştii ceva, aici, sus, nu avem început. Nu avem nici sfârşit. Nu există timp. Nu putem fi răniţi. Eu sunt spirit. Ce rău există aici, dacă nimeni nu-ţi poate face rău, pentru că nu ai nevoie de hrană şi nu poţi fi rănit fizic? Ce-ar fi dacă, mă întreb dacă am putea... să zicem că vom lua o formă fizică, vom coborî pe această planetă, tu aduci o bâtă de baseball şi vreau să mă loveşti, ca să văd cum se simte!”. Aşa că mergem acolo, jos, tu iei bâta, mă loveşti în cap şi mă omori. Ne întoarcem la Sursă şi tu stai pe canapea şi te uiţi la mine, “Ei bine, cum a fost?” “Păi, a fost incredibil. A fost ca o aventură la Disneyland. A fost ceva neobişnuit. Nu am mai trăit niciodată aşa ceva”. Şi te uiţi la mine cu poftă, “Vreau să simt şi eu ce-ai simţit tu”. Şi aşa se naşte karma.
Nu e obligatoriu să te întorci aici ca să primeşti o bâtă în cap. Dar ai tendinţa de a vrea să afli cum este în ambele ipostaze.
- Deci, practic, vrem să experimentăm atât poziţia de victimă, cât şi pe cea de agresor.
- Da, absolut. Sigur că da. Și frumuseţea acestui lucru, dacă este adevărat, ia gândeşte-te puţin. Frumuseţea este că această lume, departe de a fi acel loc urât pe care chiar şi eu mi-l imaginez că ar fi... Să nu mă înţelegi greşit, trăiesc şi eu pe această planetă. Nu-mi place să văd oameni suferind. Mi se rupe inima. Dar, dacă e adevărat, atunci înseamnă că această lume este, de fapt, cea mai perfectă lume care ar fi putut fi creată. Pentru că eşti liber să explorezi şi nimeni nu este rănit. Şi totul este proiectat să fie aşa. Asta au plănuit chiar fiinţele implicate. Eşti aici pentru a juca într-o piesă de teatru, să te distrezi. Şi nu ai nimic de învăţat, că ştii deja totul. Totul este doar pentru divertisment, un mod diferit de a privi lucrurile, o experienţă diferită. Este un Disneyland celest.
- Îţi mulţumesc, Rich, pentru că ne-ai povestit despre experienţa ta în preajma morţii şi pentru revelaţiile pe care le-ai primit dincolo.»
(fragmente din podcastul publicat în 1 februarie 2016)
traducere de Răzvan A. Petre
20 noiembrie 2021
< Sus >
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=bk_JYPHGGig
Mai multe mărturii NDE la ndestories.org şi IANDS.org