<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

NEGÂNDITORUL DIVIN

de Răzvan-Alexandru Petre

«Necunoscutul, sau martorul ultim al manifestării nu are absolut nicio legătură cu ceea ce observă, e total dezinteresat. Nici măcar soarta corpului nu-l impresionează, e complet dincolo de visul formei ce i se prezintă în faţă. E o tăcere care vuieşte parcă de atâta adâncime, de vid, de profunzime oceanică. Se află întotdeauna chiar în spatele gândurilor, insesizabil, omniprezent şi atât de natural, încât este trecut permanent cu vederea.» ~ Marius Creţu

Spuneam în articolul „Cea mai extraordinară carte” că învăţătorii nondualişti nu ştiu ce fac, dar îşi dau toată bunăvoinţa. Exact, cum ar putea un învăţător nondual să ştie ce face?! Dacă este cu adevărat iluminat, atunci este total inconştient, fiindcă nu mai are CINE să fie conştient. Doar ceilalţi oameni se cred conştienţi, dar şi asta este o aparenţă, o iluzie creată de senzaţia de „eu”. În realitate, nu există decât inconştienţa.

A fi conştient presupune implicit că 1) priveşti lumea dintr-un centru 2) şi ca fiind reală – iar asta este numită ignoranţă (avidya) în textele sanscrite. Dar când eşti nimic, nu apercepi decât nişte idei, nişte expresii ale Tale, cel fără formă, ivite spontan în Tine, cel Vid. Le contempli fericit, dar nu le dai niciun credit. Şi nici nu le categoriseşti ca bune sau rele. Toate sunt doar nişte idei diverse fără consecinţe concrete. Lumea e o abstracţiune fără niciun ţel sau final grandios. Când şirul gândurilor se opreşte, rămâne golul dinainte şi atât. Doar un stop fără scop.

< Sus >

Fericiţii săraci cu duhul

Cine spune că iluminarea are legătură cu o mai mare conştienţă sau că ar fi pura conştiinţă, doar se joacă cu nişte cuvinte convenabile. Putem vorbi oricum, ca oamenii să devină interesaţi. Dacă le-am spune că iluminarea înseamnă pierderea conştiinţei-de-sine, oare câţi ar mai citi sau asculta despre nondualitate?! Mai bine să le spunem ceva ce pot înghiţi.

Iar dacă tolerăm adevărul, haide să pornim de la celălalt capăt al naraţiunii.

Dumnezeu e inconştient. Este Negânditorul. Idei ţâşnesc automat din El, iar El se bucură ca un copil de fiecare surpriză ce apare. Fiecare din ele sunt o expresie a Lui. De aceea, le iubeşte în mod egal, fără însă a le da o mare importanţă. Ideile se ivesc neîncetat, hrănindu-i curiozitatea şi fericirea. Niciuna nu e ultima idee finală, apogeul negândirii divine. Ele curg fără oprire, nu se ştie cum. Aceste idei sunt obiectele şi fiinţele Creaţiei.

Se spune că iluminarea este lipsa minţii şi unirea cu Dumnezeu. Cum s-ar putea ca acelaşi Dumnezeu să aibă o minte gigantică, atotcuprinzătoare, atotgânditoare?!

„Mintea lui Dumnezeu” nu-i vreo inteligenţă, ci o sursă necunoscută de idei variate şi contradictorii. Da, e o ne-gândire, fiindcă nu-i produsă voluntar. Ideile apar singure, din Neant.

La fel şi în cazul oamenilor, nimeni nu ştie cum şi de ce apar gândurile. Omul poate doar să zăbovească asupra lor, să le întoarcă pe toate părţile, să le disece, dar nu le poate opri şi nici provoca să apară. Ideile vin când vor ele.

„Fericiţii săraci cu duhul” (Matei 5:3) este, poate, cea mai fidelă descriere a lui Dumnezeu şi a celor uniţi cu El. Este fericit de fiecare idee-expresie ce iese din El automat, neelaborat, neintenţionat. Fiecare idee este o creatură. De fapt, totul există doar în imaginaţia Sa de neoprit. Aşa apare lumea, ca un păienjeniş de expresii divine, închegate sub aparenţa cauzalităţii şi solidităţii.

< Sus >

Cauzalitatea generează iluzia realului

O poveste în timp:

„La început” nu exista cauzalitate, iar fiinţele se amuzau de viaţă şi nu credeau că ce trăiesc ar fi real. Nimic nu avea nicio noimă şi era evident că lumea nu putea fi decât un vis, o iluzie.

Ideea de cauzalitate a apărut la un moment dat, de genul: „Hai să le dăm creaturilor impresia că fiecare gest al lor generează o urmare, că există o cauză înaintea oricărui efect”. Iar de atunci, oamenii trăiesc la umbra acestei puternice idei divine, care le întăreşte iluzia realităţii. Şi tot mai multe idei divine susţin iluzia cauzalităţii, ca într-o beţie a căutării unui sens inexistent.

Fizicienii sprijină, într-un fel, această idee. Teoria superstringurilor (teoria corzilor) spune că mereu se nasc universuri, dar multe se dezintegrează rapid, fiindcă nu respectă Teoria-M. Dar cele care o respectă rezistă în timp, precum universul nostru. Mutatis mutandis, M-Theory ar corespunde cu ceea ce numim cauzalitate.

Nici acum haosul primordial nu a dispărut, dar este bine învelit într-o crustă crocantă de cauzalitate, care dă oamenilor impresia că lumea ar avea un gust. E la fel ca atunci când ţi se stimulează electric o anumită zonă corticală pentru a-ţi crea senzaţia gustului de ciocolată. Ţi se pare că ai ciocolată în gură. Uite, simpla menţionare a „ciocolatei” deja te-a făcut să salivezi un pic, fiindcă imaginaţia ta i-a conferit realitate. E acelaşi proces ca în imaginaţia divină. Orice îţi închipui devine aparent real...

Apoi s-a spus: „Hai să inventăm nişte Fiinţe care cunosc aproape toate cauzele şi să le numim zei, spirite superioare, maeştri ascensionaţi etc. Ele vor avea toate explicaţiile, un răspuns la orice întrebare.” Dar şi aceste Fiinţe aparţin aceleiaşi iluzii cosmice şi nu fac decât să transmită ceea ce iese din inconştientul divin. Chiar şi ele recunosc că nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeul pe care-l venerează, care ar trebui să fie Cauza princeps, conform legii cauzalităţii.

Niciun personaj nu poate vedea nimicul care îl visează. Dar nu fiindcă nimicul s-ar ascunde sau ar fi prea rarefiat. Ci fiindcă visul nu are nicio cauză. Creatorul visului nu există – asta înseamnă cuvântul „nimic” sau, îngroşat, „nimenimic”. Treaba asta nu se poate înţelege, fiindcă nu respectă legea cauzei şi efectului. Cum să existe un vis fără un visător?!... Uite-aşa, există şi gata.

< Sus >

Suntem făcuţi din vorbe

Când Negânditorul ia Cuvântul, se naşte lumea

Când Negânditorul divin Se exprimă, apare Cuvântul sau Vibraţia, adică întreaga lume. Dar ea nu este, în fond, decât nişte sunete care se pierd imediat ce s-au ivit. Iar Negânditorul doar le emite, nu le elaborează analitic; ele ies automat din Neant. Negânditorul se bucură la fiecare sunet ce îi iese pe gură, neştiind niciodată ce urmează să spună. Viaţa universală este un fel de channeling cosmic, o curgere continuă de sunete neaşteptate.

Toate acestea sunt foarte clar expuse în Biblie:

«La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.» (Ioan 1:1-3)

Cuvântul doar exprimă ceea ce ai deja în interior. Cuvântul nu creează nimic palpabil, ci doar sugerează. Cum arată un obiect alcătuit din vorbe?!?... Nimic nu a fost realmente „făcut”, pentru că orice este „făcut din El”, adică din cuvinte, nu există concret. „Cuvântul” (logos) este metafora biblică ce ne transmite că lumea este absolut iluzorie, pentru „divertismentul” Negânditorului, care o apercepe în Sinea Sa.

Dumnezeu ne-a făcut din vorbe, la propriu şi la figurat. Lumea nu-i o creaţie concretă, separată de Creator, ci o sugestie, un gând abstract ÎN INTERIORUL Creatorului, un vis în Vid, o aparenţă, o iluzie. Asta apercepe omul iluminat. Asta scrie şi în Biblie. Amin.

Răzvan A. Petre
4 noiembrie 2023

< Sus >