Strălucitoare neclintire perfectă (cap.33)

În faţa mea, pe birou, o statuetă de bronz destul de grea, a cărei temă poate că vă este cunoscută sau nu. E cunoscut sub numele de Natraj sau Shiva Dansatorul (n.tr. - Nataraja). Unii dintre noi îl ştiam, poate, în vremurile noastre folk/hippie ca „Domnul Dansului”. Din Liniştea primordială, Shiva aduce lumea la existenţă prin dans şi întreaga lume există atâta timp cât există dansul. Lumea este această dănţuire, nimic mai mult.

Bineînţeles că, în mitul hindus, toate detaliile despre Natraj au semnificaţii complexe: numărul de flăcări, numărul de cobre din coafura lui Shiva, imaginea pe care stă, ce ţine în mâini şi aşa mai departe. Aceasta este una veche, găsită în ungherele din Chor Bazaar din Bombay; evident, a fost spartă şi reparată de mai multe ori, recent, chiar eu lipindu-i la loc una dintre flăcări.

Aşa este şi această viaţă – cu semnificaţii complicate, stricată şi reparată de mai multe ori – ale cărei trăiri sunt la fel de bogate şi profunde ca un covor de Kashmir, celălalt artefact pe care l-am târât cu mine din vizitele în India. La asta se referă Tony Parsons când numeşte emoţiile ca fiind culorile vieţii. Chiar şi angoasa, sau prăbuşirea sub stres, sau teama de necunoscut, sau curajul de a te arunca în ea (ori fiorul şi uimirea de a fi împins în ea). Când înţelegi că şi asta va trece, că face parte din dans, că nu are nicio importanţă dacă sau de ce se întâmplă asta în acest organism minte-corp şi nu în altul sau în niciunul, atunci nu mai rămâne decât să-ţi treci degetele prin ea şi să te bucuri, sau măcar să-i apreciezi textura, profunzimea, frumuseţea de nedescris.

Neluând nimic din ea, neposedând nimic din ea, nejudecând nimic. Doar o uimire permanentă şi totală. Zi de zi. Nimic nu trebuie să fie altfel decât este. Nu trebuie să schimbi nimic. Nimeni nu trebuie să fie diferit de cum este.

Problema majorităţii sistemelor de „lucru terapeutic cu tine însuţi”, de self-help şi de analiză psihologică este că ele devin instrumente cu care ne judecăm pe noi înşine şi, în acelaşi timp, instrumente cu care ne autojustificăm faptul că-i judecăm pe ceilalţi. Uitaţi de toate acestea. Doar fiţi voi înşivă. Totul ESTE, pur şi simplu, aşa cum este.

«Ascultă:
dincolo de ideea de fapte bune şi fapte rele există un câmp.
Te voi întâlni acolo.» (Rumi)

Este câmpul unificat suprem, dincolo de orice concept dualist. Unde „eu” şi „tu” curg împreună. „Eu” nu este david. „Tu” nu eşti tu. Niciunul nu este. Şi, acolo ne unim. Complet, fără să lipsească nimic. Pentru că acel „Eu Sunt” care eşti tu, este acelaşi „Eu Sunt” care sunt eu.

Restul este doar rutină zilnică, şi nu avem cum să greşim ceva. Singurul lucru pe care îl putem şti cu certitudine este că orice facem este corect, minunat şi absolut necesar pentru a se întâmpla acum exact ceea ce se întâmplă. Frumos şi Perfect.

Condiţionările umane, emoţiile, sentimentele, tiparele de gândire: toate, parte din această lume, ne-au fost trase peste ochi pentru a ne feri de adevăr. Efectul este că nu putem vedea niciodată clar; ci doar „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13:12). Întotdeauna gândim neclar, întotdeauna ratăm ceea ce este evident.

Toate aceste forme vin şi pleacă; toate vor trece în curând. Frustrarea, tristeţea, dorinţa ca lucrurile să fie altfel, şi acestea apar în Expansiunea Liniştită a Conştiinţei Îngăduitoare prezentă între gânduri. Ele nu vor înceta niciodată să apară; nu pot fi oprite şi nici nu este nevoie să încercăm. Doar le observăm. Acceptăm ceea ce există. Judecăţile sunt cele care ne fac nefericiţi:

„Când mintea este în robie, adevărul este ascuns şi totul este tulbure şi neclar, iar obiceiul împovărător al judecăţilor ne aduce supărare şi oboseală.” (Seng-Ts'an)

Când eram în junglă, marea căutare de a găsi scopul „meu”, calea „mea” şi, mai ales, modul în care pot ajuta, s-a năruit şi s-a fărâmiţat, râzând. Tocmai luând visul drept real, dăm importanţă găsirii unui scop sau sens; întrebând constant „de ce?” sau „cum?”, totul capătă importanţă. Această aparentă importanţă ne menţine înlănţuiţi.

O primă înţelegere intelectuală a Învăţăturii ne poate conduce la concluzia că cel mai bun mod de a ajuta este să fii gol, să nu mai încerci să fii de ajutor; iar cel mai eficient mod de a fi „bun şi grijuliu” este să nu-ţi mai pese şi să nu te mai pui în cale. Dar înţelegerea merge şi mai departe: Ceea ce există se desfăşoară deja într-un mod perfect. Nici nu ai cum să nu fi de ajutor; este imposibil ca cineva să se pună în cale.

Ataşamentele şi aşteptările legate de iubire – oricât ar fi de grijulii şi romantice şi satisfăcătoare şi acoperind nevoi profunde – sunt deseori mult mai puternice chiar şi decât ataşamentele faţă de obiectele fizice. Şi de aceea, multe tradiţii şi învăţători spirituali pun accentul pe non-ataşamentul faţă de ceilalţi ca o practică spirituală, ajungând chiar să distrugă şi să respingă complet relaţiile de iubire. Însă, cu adevărat, acest accent pus pe eliminarea ataşamentelor se dovedeşte a fi deplasat. Iarăşi dăm peste confuzia dintre a descrie şi a prescrie. Odată ce se percepe adevărata natură a lucrurilor aşa cum sunt, toate sunt văzute ca fiind elemente din vis şi, prin urmare, neadevărate, inutile, neimportante; şi, pur şi simplu, nu ne mai „agaţă”. Orice ataşament faţă de ele se evaporă în mod spontan.

Dar încercarea de a elimina ataşamentele pentru a obţine percepţia clară este, desigur, o inversare a cauzei cu efectul şi nu funcţionează. Câţi oameni cunoaşteţi care au „atins” iluminarea, sau măcar fericirea, agresându-se în acest mod, încercând eliminarea a ceea ce este natural? Ca orice altceva, apare firesc: şi atunci când ceva nu este firesc să existe, nu există. N-o poţi face să se întâmple nici măcar prilejuindu-ţi singurătate şi nefericire.

Ataşamentele emoţionale şi, în general, relaţiile umane, la fel ca şi comportamentele, rămân greu de înţeles atâta timp cât le privim ca fiind dirijate de nişte indivizi independenţi. Ştiinţe întregi au încercat să le descifreze. În timpul şi după cele două divorţuri şi numeroase relaţii amoroase, vreme de mulţi ani am tot încercat să influenţez situaţiile, discutând cu prietenii şi analizându-mi sufletul, chinuindu-mă să aflu unde o dădeam în bară.

Odată cu Înţelegerea că aşa-zisul „comportament uman” este, de fapt, Conştiinţa acţionând prin aceste instrumente şi că nu există un făptuitor independent al vreunei acţiuni, atunci chestiunea nu mai are relevanţă; şi dispare judecata că ceva nu ar fi în regulă şi ar trebui schimbat. Shiva, Stăpânul Dansului, dansează dansul Inimii; şi Totul, pur şi simplu, Este aşa cum este.

Nu există greşeli. Nu este posibil să faci vreo greşeală. Nu eşti autorul niciunei acţiuni şi nici cel care trăieşte vreo experienţă. Cum atunci ai putea fi autorul vreunei greşeli?!

Prin intermediul acestor minţi-corp se întâmplă ceea ce se întâmplă. Dacă este cazul să fie o învăţare, se va întâmpla. Uneori nu este cazul. Uneori se întâmplă schimbări, alteori nu. Uneori, o astfel de schimbare urmează înţelegerii, alteori o precede. Lanţul aparent al cauzei şi efectului şi obligaţia de a ne îmbunătăţi pe noi înşine sunt percepute acum ca fiind aspecte ale visului/jocului.

Sursa suferinţei şi a nefericirii este, de fapt, toate aceste ataşamente, această agăţare de ideile noastre dragi, chiar dacă este evident că nu funcţionează şi nu au oferit niciodată o fericire durabilă nimănui. Dar oare de ce ar face cineva aşa ceva?! Pentru că nu ai de ales, evident. Dar, bineînţeles, nimic din toate acestea nu este evident până când nu apare Înţelegerea.

Nu există nimic de obţinut, niciun loc unde ar trebui să te duci. Există doar acceptarea a ceea ce este, la cel mai profund nivel posibil, şi chiar şi asta se întâmplă doar dacă se întâmplă. Dacă omul nu este pregătit să audă ideea asta, n-o va auzi, oricât de bine ar fi exprimată. Atunci când omul este pregătit să o audă, poate fi rostită în treacăt de cineva pe stradă şi îi va atinge punctul sensibil. Când în organismul corp-minte această schimbare este gata să se întâmple, atunci un anumit cuvânt sau o anumită frază într-un anumit context poate fi, ca în acea poveste Zen, „sunetul pietricelei lovind vasul de lut” care provoacă blocajul în cascadă al minţii şi apariţia Înţelegerii... care este singurul posibil sfârşit al suferinţei.

III

Caracteristica esenţială a trezirii este abandonul prin acceptarea completă ceea ce există, care este desfăşurarea perfectă în Conştiinţă; se regăseşte peste tot în scrieri şi toate Învăţăturile indică spre această caracteristică. Este o acceptare foarte profundă, este infinită: şi începe aici, în propria ta inimă. Accepţi orice apare. Dacă apare un resentiment, accepţi faptul că a apărut resentimentul în acest corp-minte. Dacă apoi apare un strat de judecată, conform căreia nu ar trebui să apară resentimentul, atunci acceptarea va merge mai adânc, acceptând că se întâmplă această judecată.

Dacă mai apare încă un strat, poate un sentiment de autodispreţ sau de tristeţe că eşti „genul de persoană” în care apar resentimente, sau o amărăciune sau lipsă de speranţă, sau orice altceva, atunci şi acestea pot fi incluse în infinita acceptare. Dacă simţi impulsul de a fi mai atent sau mai conştient de cauzele profunde ale resentimentului, atunci accepţi şi faptul că apare un asemenea impuls. Acceptarea nu are sfârşit. Şi apoi se extinde spre exterior, la evenimente, situaţii şi ceilalţi oameni. Acceptare profundă, la toate nivelurile, a orice apare; chiar dacă este ceva neplăcut; acceptarea chiar şi a neplăcerii însăşi.

În ciuda aparenţelor, nu se întâmplă nimic. Nimic din ceea ce pare să se întâmple nu contează deloc, nu are nicio importanţă. Totul este perfect aşa cum este. De unde ştiu eu asta? Pentru că este aşa cum este; deci cum ar putea fi altfel decât perfect?! Acest lucru devine evident atunci când este perceput direct, şi probabil este de neînţeles şi dificil de acceptat până când va fi perceput.

Deocamdată, bineînţeles, pur şi simplu, fiinţezi. În viaţa ta se întâmplă lucruri; lucruri bune, lucruri mai puţin bune. Şi se mai întâmplă că observi atent aceste lucruri. Dacă apar emoţii, ele apar tot în Conştiinţă, şi observi că apar. Dacă apar gânduri sau judecăţi, atunci şi acestea sunt observate. Ştiind întotdeauna că „şi asta va trece”. Nu-i nevoie să faci presupuneri, nu-i nevoie de a eticheta sau a te agăţa de nimic.

Poate că în viaţa ta se întâmplă lucruri ciudate şi inexplicabile, care te împing spre locul în care va fi nevoie ca „tu” să te afli. Asta numesc eu „ingineria inversă” a cauzei şi efectului. Din punctul de vedere al Conştiinţei, ideea de cauză şi efect funcţionând „pe invers”, adică efectul generând cauza, este la fel de valabilă ca şi modelul convenţional al cauzei urmată de efect.

Sau poate că agregatul minte-corp pe care îl consideri ca fiind „tu însuţi” este folosit ca învăţător pentru altcineva, iar ceea ce se întâmplă nu are nicio legătură cu povestea „ta”. Sau nu. Poate că „scopul” este tocmai renunţarea, conştientizarea faptului că orice senzaţie de control este iluzorie. Ce putem ştim noi? Personajele din vis nu au nevoie să ştie; ele îşi vor juca oricum rolurile. Chiar şi acest personaj de vis al cărui rol în vis este să se trezească în vis şi să înţeleagă că este un personaj de vis. Şi ce dacă? Cui îi pasă? Întreabă-te: cine este cel care simte că îi pasă, care simte că vrea să ştie?

Senzaţia că anumite lucruri sunt importante este o condiţionare foarte profundă şi greu de perceput sau de eliminat. Chiar şi căutătorii spirituali care sunt familiarizaţi cu conceptul că „nimic din toate astea nu contează” se vor bloca la ideea că până şi „trezirea” face parte din scenariul destinat personajului de vis căruia i se întâmplă şi, de fapt, nu are nicio importanţă. „Chiar vrei să spui că Înţelegerea totală este doar o parte a visului?”. Bineînţeles că da. Chiar şi apariţia acestei Înţelegeri este un eveniment în vis, o parte a desfăşurării visului, şi nu se întâmplă nimic de fapt.

Cum poate avea vreo semnificaţie ce i se întâmplă vreunui personaj din vis?! Stop! Nu se întâmplă nimic aici; este un vis! Atâta timp cât Înţelegerea apare într-un personaj de vis (un organism corp-minte), ea este un eveniment în vis, deci ce mai contează?! Ideea că trezirea sau iluminarea ar conta este o ficţiune a căutătorului. Contează pentru cine? Cine e cel căruia îi pasă?

Se spune că îţi poţi da seama când te apropii de Înţelegerea totală, de trezire, atunci când, în corpul-minte pe care îl numeşti „eu”, se estompează importanţa trezirii. Această trezire constă tocmai în conştientizarea faptului că orice se întâmplă cu acest corp-minte – fie că este vorba de trezire sau de moarte, de mizerie sau de lux – toate acestea se întâmplă în vis „copilului unei femei sterpe”, ca să folosesc expresia lui Maharaj; unei creaturi mitologice, unei idei, unei ficţiuni, unui „cineva” care nu are cum să existe. Nimic nu contează câtuşi de puţin. Pare important în vis, dar vă asigur cu certitudine că nu este.

Uneori, expresia „Înţelegerea” este folosită pentru a semnifica indirect „Ceea Ce Este Înţeles”. Or, în acest caz, Ceea Ce Este Înţeles tocmai că NU face parte din vis şi străpunge visul în clipita atemporală şi aspaţială a trezirii. Dar apariţia Înţelegerii totale în orice organism corp-minte este, prin definiţie, un eveniment care pare să se întâmple în vis şi unui personaj de vis; şi este ca atare o parte a desfăşurării visului.

Preocuparea şi importanţa ataşată chestiunii trezirii îşi găseşte cea mai înaltă expresie tradiţională în jurământul de bodhisattva. Ideea de bodhisattva este o frumoasă chintesenţă budistă: sacrificarea propriei iluminări până când toţi ceilalţi au „atins-o”. Culmea altruismului, a sacrificiului de sine şi a gândirii înalte, ducând la un nivel superior tema „o iubire mai mare decât aceasta, nimeni nu are” (Ioan 15:13). Frumos! Poate exista vreo aspiraţie umană mai măreaţă?! Absolut încântătoare şi superbă; dar, deşi nu-mi place să fiu un demolator, este un nonsens. O gândire specifică visului. Minunată, lacrimogenă, o dramă romantică, dar complet irelevantă odată ce are loc trezirea. O asemenea idee poate apărea doar în vis, atunci când iei în serios existenţa „indivizilor separaţi”. Or, dacă individul este într-adevăr copilul unei femei sterpe (nu există şi nu a existat niciodată), atunci cine e cel ce trebuie să se sacrifice şi pentru cine anume să se sacrifice? Şi, desigur, acelaşi lucru este valabil cu concepţia creştină că „Isus a murit pentru păcatele noastre”. Este un senzaţional nonsens, pe care tind să-l numesc „prostie” sau, în termenii lui Maharaj, un „spectacol pe cinste”.

Acesta este un aspect dificil pentru mulţi. Aparenta indiferenţă a Înţelegerii faţă de aceste lucruri „importante” şi „spirituale” pentru viaţa umană poate fi privită de oamenii normali şi bine-intenţionaţi ca fiind total lipsită de sensibilitate. Nu este deloc aşa; ba dimpotrivă, este plină de compasiune, dar nu cunosc niciun înţelept care să fi putut explica acest lucru într-un mod adecvat şi să creeze o punte de legătură. Căci chiar este o prăpastie: din perspectiva umană, bodhisattva reprezintă cea mai înaltă virtute; însă din perspectiva Înţelegerii, este o prostie irelevantă, deşi oarecum atrăgătoare.

Bineînţeles, toate acestea fac parte din venerabile tradiţii străvechi, împreună cu karma (karma cui?) şi reîncarnarea (niciun „cineva” nu se naşte, cu atât mai puţin renaşte). Dar tradiţia adesea nu rezistă în faţa simplităţii Strălucirii. În Orient sau Occident, miile de ani de tradiţie au tendinţa de a altera şi a născoci. Există o bine-intenţionată tendinţă de a preda învăţături ce aduc mângâiere, dar sunt specifice visului, pentru a le oferi oamenilor o uşurare imediată. Distincţia dintre acestea şi Înţelegere este uneori subtilă şi adesea se pierde din vedere.

La seminar, am studiat destulă teologie catolică şi versiuni ale Noului Testament pentru a şti că secole de interpretare bine-intenţionată a ceea ce, posibil, a reprezentat viziunea originară rareori se apropie de Înţelegerea reală. De exemplu, Isus din Nazaret se pare că a trăit, a propovăduit şi a murit fără ca vreunul dintre sannyasinii săi (referindu-ne doar la cei care au lăsat înregistrările oficiale scrise) să înţeleagă cu adevărat ceea ce încerca el să exprime. Ceea ce au transmis ei ca fiind creştinismul nu are aproape deloc de-a face cu Înţelegerea care, aproape sigur, s-a produs în Isus.

„Discipolii sunt numeroşi ca firele de nisip din râul Gange şi, totuşi, niciunul nu a atins iluminarea; ei greşesc, fiindcă o caută pe o cale învăţată de la alţii”. (Tung-shan)

În Orient sau în Occident, generaţii de călugări bine-intenţionaţi pot să distorsioneze mesajul destul de mult. Nu sunt un specialist în aceste domenii, în Advaita, Vedanta, budism sau sanscrită; şi nu am nici capacitatea, nici interesul de a susţine dispute în chestiunile de fineţe care le par atât de importante erudiţilor. S-ar părea că, aici, fişa postului (cel puţin în momentul de faţă) este de a descrie, conform condiţionărilor acestui personaj corp-minte, ce este Înţelegerea, aici. Aceasta poate corespunde sau nu cu ceea ce au elaborat erudiţii de-a lungul secolelor.

Într-un mod greu de formulat, atunci când are loc Înţelegerea, Vederea, este extraordinar de simplă şi, într-un mod foarte subtil, multe lucruri devin imediat limpezi ca cristalul. Din perspectivă umană, intelectuală sau morală, asta poate suna ca o prezumţie inacceptabilă; dar în faţa acestei obiecţii, nu pot decât ridica din umeri. Este aşa cum este, iar dacă nu-i acceptabilă, e în regulă şi asta; la urma urmei, nu există niciun motiv imperios necesar pentru a fi acceptată. De îndată ce începem să jonglăm cu conceptele şi modurile de exprimare, chestia numită „david”, la fel ca toţi ceilalţi, este posibil să cam „greşească”. Dar ceea s-a Înţeles este foarte simplu. Există Ceea-Ce-Este. Şi nu pot face altceva decât a arăta cu degetul către Asta din diverse unghiuri, iar, din cauza condiţionărilor acestui corp-minte, foarte probabil că nu o voi face într-o formulă clasică.

Şi în această Înţelegere extrem de simplă există o recunoaştere, dar nu de către minte, a celorlalte cazuri în care a avut loc aceeaşi Înţelegere – în simplitatea ei totală, fără complicaţii sau înflorituri sau intervenţia cuiva care îşi dă cu părerea cum ar fi corect. Poate că există aici mai multă afinitate cu anumite cazuri, dar recunoaşterea este aceeaşi, astfel încât este destul de clar cine înţelege şi cine nu; cine a văzut cu adevărat şi cine doar s-a străduit din greu. Cine se prefăcea şi habar n-avea. Şi cine este sau a fost pe deplin transparent în conştiinţa non-existenţei.

Nu contează dacă astăzi sunt în viaţă sau au plecat dintre noi. Există o categorie de oameni care susţin că singurii guru indieni autentici sunt aceia care sunt vii; că citatele din Maharaj sau din Maharshi sau din patriarhii Zen sunt doar un apel la personaje moarte de suficient timp pentru a nu mai suscita controverse. Şi mai sunt şi ceilalţi, căutătorii şi chiar învăţătorii din societăţile create în jurul unor guru morţi, care se înghesuie mereu în jurul unei fântâni secate şi nu recunosc niciodată Revărsarea Perfectă atotprezentă stând liniştită lângă ei, râurând în interiorul lor.

Ambele categorii ratează ţinta. În cadrul limitelor visului, căutătorii şi învăţătorii fac şi ei ce pot mai bine. Dar în Înţelegere nu există naştere sau moarte, nu există venire sau plecare, iar toate ocaziile şi formele în care a apărut Înţelegerea sunt întotdeauna unul şi acelaşi Eu, în mod clar prezent, per omnia saecula saeculorum (lb. latină - în vecii vecilor).

Terence Stamp, actor britanic de talie internaţională, ne citeşte această carte care, spune el, "i-a schimbat viaţa" şi "este cartea pe care ar lua-o pe o insulă pustie". Actorul s-a bucurat de prietenia lui Jiddu Krishnamurti, până la moartea acestuia. Întrebându-l cum de un copil sărac şi visător din India a ajuns o celebritate spirituală, înţeleptul i-a răspuns: "Oceanul a căzut în picătură".

"Strălucitoare neclintire perfectă" - cap. 33

Capitolul 33 „Natraj” (n.tr. - Nataraja)

I

II

III

IV