Strălucitoare neclintire perfectă (cap.38)

Toată problema ar putea fi rezumată astfel: obiectul uman a muşcat mai mult decât poate mesteca, şi-a asumat mai mult decât este capabil. Înarmat cu doar atâta Conştiinţă cât poate curge prin el ca să-i dea destulă inteligenţă pentru a facilita funcţia numită gândire, omul crede că „sinele” său ar fi o fiinţă separată, independentă, autonomă, purtând responsabilitatea libertăţii şi a alegerii în deciziile şi faptele sale.

Dar, vezi tu, nu-i aşa. Aşa-zisa fiinţă umană este doar un obiect în Conştiinţă, oricât s-ar crede ea fiinţă conştientă independentă, oricât ar încerca (involuntar) să uzurpe rolul de Subiect.

Cum oare ar putea un obiect din jocul Conştiinţei, cu capacitatea absolut limitată a unui obiect, a unui personaj de vis, personaj de film, să nu fie total copleşit dacă încearcă să preia rolul şi responsabilităţile Subiectului, ale visătorului, ale scenaristului, producătorului şi regizorului filmului?! Personajul uman se auto-convinge că are o libertate aproape totală şi, prin urmare, şi responsabilitatea pentru acţiunile sale. Şi totuşi, se trezeşte apoi că face exact ceea ce-i este menit în desfăşurarea perfectă, în expresia infinită a Conştiinţei, jucându-şi rolul aşa cum a fost scris. „Dar nu am vrut să fac asta!” „Încerc să fiu o persoană mai bună, dar iar mă trezesc acţionând în acest fel.” „Acest lucru nu s-a întâmplat aşa cum am vrut eu.” „Continui să fac tot asta. De ce nu învăţ nimic?”

Cheltui atâta energie reproşându-ţi că nu te ridici la înălţimea la care te-ai convins că ar trebui să fii. Atâta vinovăţie. Şi cheltui încă pe atâta energie încercând să eviţi această vină, reproşându-i altcuiva că nu se ridică la aceleaşi aşteptări. Este ridicol. Organismul uman crede că este Dumnezeu şi îşi asumă responsabilităţile lui Dumnezeu, dar are doar capacitatea unui obiect creat. Nu e de mirare că atât de mulţi se simt nemulţumiţi de ei înşişi în cea mai mare parte a timpului.

Cum oare ar putea să se ridice atât de sus?! Este o ştachetă imposibilă. Iar suferinţa pe care şi-o produce obiectul uman asumându-şi rolul de Subiect este, de fapt, aranjată şi inutilă.

Există o enormă confuzie de identitate. Ideea că ar exista un individ, un eu, o persoană, o fiinţă umană, este doar o mică şi nevinovată eroare. Se pare că există o întreagă activitate, gânduri şi emoţii, ceea ce diverşi autori numesc „fluxul conştiinţei”, care dă iluzia unei continuităţi. Această aparentă continuitate a activităţii cerebrale este cea pe care o consideri „sinele” tău, dar el nu există de fapt, nu există un „ceva” acolo.

Ceea ce crezi tu că eşti, o fiinţă umană, este, de fapt, mult mai puţin: un personaj de vis, un aparent organism corp-minte cu rolul de mecanism ce intermediază exprimarea Conştiinţei.

Dar cine eşti Tu cu adevărat înseamnă mult mai mult; şi toate acestea, inclusiv viaţa minţii-corp care crezi că ai fi, se desfăşoară aievea perfect, fără cusur, în pura Conştiinţă total liberă, care eşti Tu de fapt.

Dacă visul este rezultatul „hipnozei divine”, atunci de ce nu este hipnoza completă? Cum de, totuşi, se poate trezi cineva?

Înţelegerea este un har absolut, un cadou desăvârşit. Faptul că se întâmplă asta, că cineva se trezeşte din vis, este un mare mister. Ego-ul nu se lasă dat o parte fără luptă; nu renunţăm uşor la viaţa noastră. Adevărul este că, lăsaţi de capul nostru, nu am renunţa deloc la ea. Şi ce avem nevoie pentru a pricepe că „sinele” pe care ni l-am construit de când ne-am „născut” nu este real, nu există deloc? Uneori e nevoie de nişte măsuri destul de drastice. Suferinţa fizică şi mentală intensă, adesea până la limita morţii trupeşti, apare frecvent în mărturiile despre trezire. Nu zic că sugestia asta ne-ar fi de ajutor. Dar, după ce are loc trezirea, lucrurile sunt privite oarecum invers. „Harul înseamnă orice va fi nevoie pentru a-ţi deschide inima şi a te trezi.” Poftim darul, iar acum totul este aşa cum este. Se desfăşoară perfect.

Este interesant că foloseşti cuvântul proces, pentru că tocmai asta-i diferenţa. Terapia este un proces, ceva prin care trec personajele de vis, aici, în vis. Procesul, creşterea şi devenirea se petrec doar în dualitate; aceasta este natura dualităţii. Trezirea nu este un proces, ci o ieşire bruscă din cadrul procesului, în afara dualităţii.

Dar, privind în retrospectivă, pot spune că psihoterapia, cu siguranţă, poate servi la stabilizarea senzaţiei de eu până în momentul când devine sigur sau chiar posibil să renunţi la el. Un ego foarte nesigur şi defensiv, cu o stimă de sine foarte scăzută, sau plin de frică şi nelinişte, se va simţi doar jignit sau agresat dacă i se spune că el nu există cu adevărat, că este doar o „falsă închipuire”, o idee greşită care trebuie eliminată. Ironic, e nevoie de un ego destul de puternic pentru a putea auzi acest mesaj şi a accepta ideea.

Dar poate deveni cam chinuitor, în psihoterapie, să mergi pe cărbunii emoţionali ai evenimentelor trecute şi, la un moment dat, chiar complet contraproductiv, dacă ajungi să le iei prea în serios. Din perspectiva mea actuală, este clar că-i inutil să încerci să ştii sau să „descoperi” cine eşti: e doar o vânare de vânt. Eul individual, pe care psihoterapia are rolul să-l ajute, este, de fapt, o iluzie, şi asta-i marea problemă. Descoperirea-cheie constă în a înţelege cine sau ce NU eşti, iar psihoterapia nu are şanse să te conducă acolo.

Dar şi înainte, şi după trezire, organismul corp-minte funcţionează aşa cum este programat şi condiţionat; de aceea, este întotdeauna util să ne cunoaştem punctele psihologice slabe. Simpla aflare a ce şi unde sunt acestea, fără a încerca să le „reparăm”, poate fi foarte folositoare; dar, dincolo de asta, nu prea are rost să lucrăm asupra ego-ului (de altfel, nici să încercăm a diminua ego-ul), căci el este doar o hologramă sau o iluzie care nu există de sine-stătătoare.

În învăţătura lui Ramana Maharshi se regăseşte deseori tema că, întrucât ego-ul nu are o existenţă reală proprie, el se năruie atunci când lumina investigaţiei de sine cade asupra lui. Când falsitatea ego-ului se dizolvă, rămâne adevărul. Atât este de simplu. Asta înseamnă să te trezeşti. „Realitatea este, pur şi simplu, pierderea ego-ului”.

Se pare, totuşi, că mulţi oameni sunt nefericiţi, iar psihoterapia, diferitele tipuri de terapie, pot să-i ajute.

Desigur. Asta au la dispoziţie; personajele din vis sunt nefericite, aşa că merg la terapie în vis pentru a se simţi mai fericiţi în vis. Este un sistem închis. Există şi alte modalităţi în vis de a te simţi mai fericit. Dar, în fond, în cazul în care nu ai observat, nefericirea este inerent legată de vis. Aşa funcţionează dualitatea şi, atâta timp cât eşti „înlănţuit” în vis, va exista o relativă fericire şi o relativă nefericire.

În termeni practici, cel puţin nouă zecimi din problemă – această aşa-numită „înlănţuire” sau, mai concret zis, nefericire – se leagă de ideea de responsabilitate. Oamenii adoră conceptul de liber-arbitru, mizează totul pe el, cred că viaţa nu merită trăită altfel. Dar o examinare riguroasă va releva că este doar o idee, nu experienţa ta reală din niciun moment. „Lanţul cauzalităţii” este atât de complex, încât nu poţi afirma că „liberul arbitru” ar avea vreo contribuţie la oricare acţiune a corpului-minte pe care îl numeşti „eu”. Oare ai putea găsi fie şi numai o singură acţiune de care să fii sigur, pe care să o poţi dovedi a fi fost doar a ta, sau a ta într-o proporţie semnificativă, sau, pur şi simplu, a ta şi nu rezultatul împletirii de influenţe amestecate provenite din genetică, mediu, instruire, cultură, condiţionări, „accidente” istorice, întâlniri „întâmplătoare” şi aşa mai departe?! În ultimă analiză, nu poţi găsi niciuna.

Odată înţeles acest lucru, devine posibil să nu ne mai îndoim că ceea ce noi considerăm a fi indivizi nu sunt chiar subiecţi, surse de iniţiative, ci sunt obiecte, instrumente prin care lucrează sau curge Conştiinţa, „forţa cosmică”, „energia divină”. Şi astfel, ideea de „responsabilitate” slăbeşte destul de mult şi dispare. „Tu” nu eşti mai responsabil de ceea ce se întâmplă prin corpul-minte pe care îl numeşti „sinele” tău decât este flautul pentru muzica cântată la el de un muzician.

Iar apoi înţelegi că asta-i valabil pentru orice alt corp-minte. Şi astfel, bineînţeles, odraslele responsabilităţii: vinovăţia, păcatul, ruşinea, mândria, aroganţa, răutatea, toate sunt aruncate pe fereastră. „Tu” nu „făptuieşti” nimic; şi nici alţii nu făptuiesc; evenimentele se întâmplă, şi se întâmplă prin intermediul organismelor minte-corp folosite ca instrumente, inclusiv cel pe care îl numeşti „eu”.

Nu prea îmi vine să accept că nu există o responsabilitate personală, dar îmi dau seama că ceea ce descrii ar fi o mare uşurare.

Este o povară imposibilă pentru obiect, pentru instrument, să preia sarcina de a fi decidentul, subiectul, cel responsabil, cel care aparent greşeşte şi face totul praf: este o misiune nebunească, după cum putem vedea uitându-ne la lume. Singurii oameni acceptabil de fericiţi şi sănătoşi la cap sunt cei care adoptă o anumită acceptare a ce există ca fiind desfăşurarea Conştiinţei; chiar dacă ia forma unei credinţe simple, precum „mă las în mâna Domnului”. Cei care sunt convinşi că pot şi trebuie să hotărască singuri, cu toate implicaţiile aferente responsabilităţii personale, se sforţează mult prea mult.

Însă da, bineînţeles că asumarea responsabilităţii personale este o atitudine mai matură decât a critica şi da vina pe ceilalţi şi, prin urmare, este deprinsă ca o strategie folositoare societăţilor şi indivizilor din vis. Dar, în cele din urmă, şi aceasta este percepută a fi o idee la fel de golită de conţinut ca şi cea de individ, pe care se bazează.

Învăţătura de bază, centrală, ireductibilă, rostită într-o formă sau alta de orice învăţător care merită să fie ascultat, este cuprinsă şi în versetul din Scriptura ebraică: „Stai liniştit şi cunoaşte că Eu Sunt Dumnezeu”. De fapt, nu avem nimic de învăţat; e de ajuns să stăm liniştiţi şi tot ceea ce poate fi cunoscut există deja aici. Orice altceva sunt chestii din vis, orice altceva este doar zgomot, orice altceva este înlănţuire.

Dar şi ca să mă abandonez sau să stau liniştit trebuie să mă străduiesc cumva, or, învăţătura pe care am auzit-o spune că nu poţi face nimic.

În esenţă, ideea de non-făptuire este una destul de simplă, dar, cu toate acestea, este dificil să vorbim sau chiar să ne gândim la ea în mod clar la început, deoarece limbajul şi conceptele noastre nu sunt potrivite pentru ea. Chinezii au o expresie, wei wu wei. Wei înseamnă acţiune. Wu este negativul, deci wu wei înseamnă non-acţiune. Asta stabileşte dualitatea fundamentală; acţiune sau non-acţiune. Dar mai poate fi experimentată şi alternativa de wei wu wei, care înseamnă „acţiune care nu este acţiune”. Nici a sta degeaba, nici a alerga de colo-colo încercând să rezolvi lucruri, ci experienţa îndeplinirii acţiunii necesare. Cheia constă în ideea de cine acţionează. Nimeni. Acţiunea are loc fără un făptuitor. Aici limbajul şi conceptele noastre au o dificultate.

A cui minte? Care minte? Acel „tu” care crezi că are o minte este o iluzie; o idee în care am fost învăţaţi cu toţii să credem, dar care se dovedeşte a nu avea nicio bază în realitate. Acest lucru devine foarte clar. Când o analizezi, nu găseşti cu adevărat nicio „minte”. Ce este mintea? Nu există un astfel de lucru separat.

Ceea ce există, ceea ce experimentăm cu toţii, este un aparent flux mai mult sau mai puţin continuu de gânduri. Asta numim noi „minte”, crezând că acest flux de gânduri este generat în interiorul craniului. Aşa am fost învăţaţi să credem încă de mici copii; dar ia seama la propria experienţă. De fapt, ştii deja că gândurile „tale” vin din altă parte. Uneori spunem: „Mă întreb de unde a venit această idee!”. De unde vin toate: de la Conştiinţă, Sursă. Nu provin de la instrumentele umane minte-corp. Acestea nu sunt emiţători. Ci sunt doar staţii releu, mecanisme intermediare pentru Conştiinţă. De aici provine învăţătura „nu tu eşti făptuitorul”; „tu” nu poţi fi făptuitorul a nimic: lucrurile se întâmplă prin intermediul organismului corp-minte pe care îl consideri a fi „eu”.

Dacă simţi neapărat nevoia, poţi considera că lucrurile sunt realizate de Conştiinţă, prin intermediul instrumentelor care sunt organismele corp-minte. Dar, la urma urmei, chiar şi ăsta-i un mod de a proiecta „Conştiinţa” drept o fiinţă, o entitate precum „Dumnezeu”, care face diverse lucruri. Adesea se spune că este Conştiinţa, sau Prezenţa, sau Iubirea, sau Prea-iubitul, cea care acţionează, gândeşte sau experimentează. O astfel de exprimare poate aduce consolare sau inspiraţie, dar este doar o folosire poetică a limbajului şi a conceptelor. În cele din urmă, se renunţă de tot la ideea vreunui făptuitor.

În fond, nu există nici făptuitor şi nici lucru făcut, ci doar fapta. Nu există nici experimentator şi nici experienţă, ci doar experimentarea. Exact asta este Conştiinţa; Conştiinţa nu face nimic: ea este totul. Totul este pe deplin şi complet impersonal, cu referire atât la presupusa existenţă a unei persoane „eu”, cât şi a unei persoane divine.

Aceasta este esenţa non-dualităţii. Există doar Tot Ceea Ce Este. Asta este Eu Sunt. Nu există nimic altceva, nici un „eu” aici, nici un „dumnezeu” în altă parte. Totul este Eu.

«În concluzie:
Totul este Eu
şi Eu sunt nimic.
Toate fenomenele sunt manifestări obiective.
Ceea ce sunt Eu în mod obiectiv este totalitatea manifestărilor fenomenale.
Ceea ce sunt Eu în mod subiectiv este ceea ce toate fenomenele sunt.
Nimic personal, nicăieri şi nicio clipă.
Noţiunea de persoană nu este indispensabilă, ba chiar este toată problema!»

Terence Stamp, actor britanic de talie internaţională, ne citeşte această carte care, spune el, "i-a schimbat viaţa" şi "este cartea pe care ar lua-o pe o insulă pustie". Actorul s-a bucurat de prietenia lui Jiddu Krishnamurti, până la moartea acestuia. Întrebându-l cum de un copil sărac şi visător din India a ajuns o celebritate spirituală, înţeleptul i-a răspuns: "Oceanul a căzut în picătură".

"Strălucitoare neclintire perfectă" - cap. 38

Capitolul 38 „O povară imposibilă”

I

II