Strălucitoare neclintire perfectă (cap.41)

Poate că un motiv pentru care Înţelegerea nu se întâmplă mai frecvent ar fi că-i prea simplă, prea aproape, prea subtilă. Noi căutăm în direcţia opusă, spre altceva mai măreţ. Gândiţi-vă la următorul lucru: când apare Înţelegerea, o reacţie obişnuită este râsul. O reacţie obişnuită este: „O, atât!?”. Chiar aici, extrem de familiar, dar trecut cu vederea pentru că ai căutat altceva, ceva special. De aceea, vei descoperi numai oprindu-te, în linişte. „Stai liniştit şi cunoaşte că Eu Sunt Dumnezeu”. Starea ta naturală. Subtilă. Se pierde, e trecută cu vederea dacă există o mişcare pieptişă, o căutare directă, o gândire activă, orice altceva decât liniştea profundă.

Iată o metaforă. În retina ochiului funcţionează două tipuri de celule: celulele con şi celulele bastonaş. Conurile sunt grupate spre centrul retinei; asupra lor se focalizează tot ce se află în centrul câmpului vizual, ele receptând nuanţele fine ale luminii şi, mai ales, culoarea. Bastonaşele sunt mai numeroase la marginea retinei; ele captează ce se află la marginea câmpului vizual, prin vederea periferică. Acestea nu disting culoarea, ci pot doar deosebi albul de negru, dar sunt mai sensibile decât conurile la contrastul luminos. Din acest motiv, celulele bastonaşe sunt importante la vederea nocturnă şi explică un fenomen ciudat: faptul că pe întuneric vedem mai bine cu vederea periferică.

Plimbându-mă noaptea prin pădurile din Vermont, am învăţat de mic că ceea ce poţi vedea pe întuneric depinde de felul în care priveşti. În repetate rânduri, vedeam ceva mişcându-se cu vederea periferică, dar când mă întorceam să privesc direct, nu vedeam decât întunericul. În cele din urmă, am învăţat să nu mă mai răsucesc, să nu mă uit direct, ci să păstrez doar vederea periferică, aproape fără a mai privi deloc. Atunci poţi vedea cel mai bine.

Subtilă. Se pierde, e trecută cu vederea dacă există o mişcare pieptişă, o căutare directă, o gândire activă, orice altceva decât liniştea profundă. Dacă te concentrezi asupra ei, atunci dispare. Discuţiile, întrebările, cititul cărţilor, meditaţia, gândirea, concentrarea, căutarea, toate sunt contraproductive, deoarece te împing în direcţia greşită, creând activitate, instabilitate şi zgomot. La fel cum există wei wu wei, acţiunea care nu este acţiune, acţiunea neplănuită, nepremeditată, ci având loc spontan; tot aşa există o vedere fără a privi, o înţelegere care se întâmplă fără să te strădui, fără să cauţi.

Adormit în vis, în activitatea cotidiană, priveşti fără a vedea cu adevărat. Ar fi nevoie să vezi fără să priveşti, să vezi fără să existe privitorul.

Poeziile lui Rumi şi Hafiz, Kabir şi Tagore, toate se referă la acest lucru, la această privire laterală, la crearea unei deschideri liniştite şi tăcute în care se pot înfăţişa subtilităţile care ar fi ratate printr-o căutare directă.

„Nu-ţi dori unirea!
Există o intimitate dincolo de asta...

Îndrăgosteşte-te în aşa fel
Încât să te eliberezi de orice legătură.

Iubirea este lumina sufletului, gustul dimineţii;
fără eu, fără noi, fără pretenţia de a fi...

Ca ochii în tăcere, lacrimile, faţa:
dragostea nu poate fi rostită.” (Rumi)

Nu poate fi rostită, pentru că a vorbi înseamnă a privi direct. Este Principiul Observatorului în sens invers. Adevărata ta natură, Ceea Ce Este, este pură Conştiinţă Subiectivă. Aşadar, dacă devii un observator încercând să o găseşti, să o priveşti, să o transformi într-un obiect, atunci nu o vei vedea nicăieri, deoarece nu există ca obiect. Pura Conştiinţă în care apare totul este ceea ce tu, deja, eşti: cum ai putea să o găseşti altundeva? În linişte, o recunoşti.

Eşti uluit de enormitatea erorii de percepţie, a înţelegerii greşite. De aceea, apare râsul atunci când, în sfârşit, vezi cu adevărat: suntem cu totul pe de lături. Aproape întreaga activitate umană, de la viaţa de zi cu zi, cu gândurile şi acţiunile cotidiene, până la filozofie şi teologie, psihologie şi sociologie, biologie, fizică, istorie şi politică, toate se bazează pe o premisă complet eronată şi se îndreaptă necontrolat, nonşalant, inconştient în direcţia greşită.

Numai prin non-acţiune se poate întâmpla ceva semnificativ. Acesta este sensul îndemnului lui Krishna din Bhagavad Gita: „să fii treaz la ceea ce lumea e amorţită şi adormit la ceea ce lumea este stârnită”. A fi liniştit în nemişcare, a nu face nimic, doar conştient, este singurul lucru care nu înseamnă o pierdere de timp.

Tocmai de aceea spuneam că totul se bazează pe o premisă greşită. Odată ce accepţi credinţa larg răspândită, dar nefondată, într-un eu individual şi o minte individuală, te poţi apuca de treabă şi să împarţi acea minte în parte conştientă, subconştientă, inconştientă şi supraconştientă şi să creezi ştiinţe întregi care să se ocupe de fiecare dintre ele. Dar te îndrepţi orbeşte pe un drum fără ieşire. Tu şi toţi cei pe care îi cunoşti veţi rămâne ocupaţi în vis pentru multe generaţii, dar nu veţi ajunge nicăieri.

Dar atunci când lucrez cu mine ca să-mi descopăr motivele inconştiente pentru care fac ceea ce fac sau simt ceea ce simt, mi se pare că intru în contact cu un nivel mai real şi mai important, nivelul inconştient, care este cel care conduce şi motivează acest nivel conştient mai superficial.

Sigur. Şi această muncă poate conduce la un nivel mai înalt de funcţionare a organismului corp-minte, odată ce înţelegi forţele care acţionează?

Da. Dar toate acestea se întâmplă în interiorul visului, în cadrul constructului mental în care aceste fenomene ale organismului corp-minte, ale sinelui individual şi ale minţii împărţite pe mai multe niveluri, toate au o aparentă realitate. În acest vis, există unele lucruri simţite ca plăcute şi altele, ca dureroase. Dacă un personaj din vis a avut o copilărie dificilă, ulterior, o mare parte din aşa-numita viaţă a acelui personaj poate fi nefericită. Dacă parcurge cu succces o terapie, poate că o parte din restul acelei vieţi va fi mai fericită. Multe lucruri se pot întâmpla în vis care să facă o parte a visului mai puţin neplăcută. Dacă personajul urmează un curs de bucătar, el are ocazia să se bucure de alimente mai gustoase decât fasolea la conservă. Dacă participă la un seminar şi învaţă o nouă strategie sau un nou mod de a gândi sau de a acţiona, visul va fi trăit într-un mod nou, care ar putea să-i placă mai mult personajului din vis. Lumea este plină de modalităţi de îmbunătăţire a experienţei visului, de la cele mai banale până la cele profund valoroase şi utile.

Dar nimic din acestea nu au vreo legătură cu ceea ce discutăm aici. Nu vorbim despre îmbunătăţirea experienţei din vis. Vorbim despre a vedea visul drept ceea ce este: un construct mental, o fantezie generată de minte, o proiecţie a ceea numim „minte” – dar care, de fapt, nu există, nici sub formă conştientă, nici inconştientă.

Ei bine, poate că aş fi de acord că nu există un „lucru” numit minte. Nu este un organ, căci cred că se află în tot corpul şi nu doar în creier, dar este aspectul mintal din structura corp-minte.

Bine, funcţia de gândire, funcţia de raţionament, dar mai mult decât atât; există şi intuiţia şi alte chestii care se întâmplă în subconştient, care şi ele fac parte din minte.

Sunt de acord că există o funcţionare în aceste organisme corp-minte. Există o activitate fizică şi o activitate mentală. Funcţionarea fizică se manifestă ca activitate corporală de diferite tipuri. Funcţionarea mentală este experimentată ca gânduri şi activitate mentală. Şi din cauza acestor activităţi – numite de tradiţia budistă skandhas, procesele de gândire, percepţiile senzoriale şi aşa mai departe, toată funcţionarea organismului corp-minte – se presupune că ar exista aici ceva, cineva care face aceste lucruri. Dar asta-i o presupunere nefondată. A percepe că skandhas sunt lipsite de un sine individual care le execută, asta înseamnă a te trezi. Tot ceea ce există este Conştiinţa. Există o aparentă funcţionare a Conştiinţei în şi prin aceste aparente organisme corp-minte, dar ele nu există ca entităţi separate ca atare.

De aceea îl numim vis; totul, inclusiv organismul corp-minte pe care îl numeşti „eu însumi”, nu există în sine ca ceva separat, ci doar ca o aparentă funcţionare în Conştiinţă. Nu există un sine sau o minte separată, ci doar personaje de vis în Sine sau Conştiinţă. În acest aparent organism, în aceste personaje de vis, nu există decât gândirea. Pe asta o experimentăm. Experimentăm apariţia unor gânduri; dar presupunerea că ele îşi au originea în interiorul capului, în ceva ce numim minte, este un salt exagerat. Din această percepţie greşită fundamentală decurge tot restul, tot dualismul, toată iluzia separării, toată samsara.

Deci asta... (pauză) Stai aşa. Ceea ce spun chiar acum, nu eu spun, nu provine din această minte?

(pauză)... Bine, tot repeţi că ar fi un vis. Înţeleg analogia, este una simplă, dar nu văd cum se poate aplica.

Valoarea analogiei cu visul este că ne dă o idee de ce realitatea fizică, toată realitatea consensuală, în principiu, nu este reală, dar într-un anumit sens, este, totuşi, reală. Analogia se referă la modul cum ne raportăm la visele din timpul somnului. Dacă ai visat ceva noaptea când dormeai, când te trezeşti, nu ai spune că ceea ce s-a întâmplat în vis s-a întâmplat „cu adevărat”; ci a fost doar un vis. Pe de altă parte, a fost un vis cât se poate de „real”; dacă povesteşti cuiva un vis pe care l-ai avut, nu înseamnă că minţi sau inventezi, ci chiar ai avut acel vis. Afirmând că visul nu este real în sensul realităţii consensuale, vrem să spunem că visul nu există independent şi de sine stătător, aşa cum considerăm alte obiecte; el există exclusiv ca vis al celui care l-a visat.

Ceea ce spun aici este că asta-i valabil pentru tot ceea ce luăm drept realitate, ceea ce numim realitate consensuală, ceea ce omenirea este de acord a fi real. Ea nu este reală aşa cum ai crede: ci există doar ca un vis în Conştiinţă. Are o anumită realitate, da, într-un anumit fel, chiar există. Tot ceea ce se manifestă este Conştiinţa, iar totul există în Conştiinţă ca expresie a Conştiinţei, deci are o anumită realitate. Dar nu există de sine stătător, în mod independent; apare aici doar ca o expresie, o proiecţie în Conştiinţă, visătorul suprem; atât, nu are altă realitate în afară de asta.

O altă analogie similară, apărută mai recent, este cu holograma. O hologramă este doar o iluzie creată prin proiectarea unui fascicul de lumină coerentă laser. Şi totuşi, o hologramă foarte sofisticată poate arăta, suna şi părea foarte „reală”, la fel de reală ca şi realitatea fizică, astfel încât ai putea interacţiona cu holograma unei persoane ca şi cum ar exista o persoană „reală” acolo – ceea ce, desigur, nu este cazul.

Da, dar o hologramă nu pare chiar reală, pentru că nu este substanţială; de exemplu, ai putea să treci mâna prin ea sau să mergi prin ea. Tocmai de aceea spun că nu înţeleg cum s-ar aplica; nu cred că tu sau acel perete aţi fi nişte vise sau holograme, pentru că conţineţi substanţă; n-aş putea trece prin tine.

Corect. Aşa că te întreb, în ce situaţie ar părea o hologramă foarte substanţială? Sau, altfel spus, cui i-ar părea holograma ca fiind solidă?

Rămâi aşa puţin. Relaxează-te, nu încerca nimic, stai liniştit pentru un minut... (pauză) Acum poţi să-mi spui despre ce vorbeam?

Care a fost ultimul lucru pe care l-ai rostit înainte de a-ţi pierde şirul gândurilor?

„Atunci, ca unui străin, urează-i bun venit!” (din piesa „Hamlet”) Păstrează puţin această dezorientare, până să se risipească. Savureaz-o, simte-o. Este ceva foarte frumos. Exact asta căutai, de fapt, fără să-ţi dai seama.

Ultimul lucru, înainte de a-ţi pierde şirul gândurilor, a fost că ai recunoscut posibilitatea că totul pare real doar pentru că nici „tu însuţi” nu eşti real. Ai spus că doar o altă hologramă ar putea vedea hologramele ca fiind substanţiale sau „reale”. Şi ţi-a venit ideea că poate „tu” eşti doar o hologramă.

Aşadar, dacă nu ai fi luat-o ca pe o posibilitate serioasă, ar fi părut doar o idee interesantă şi ai fi trecut cu uşurinţă peste ea fără nicio problemă. Dar, din cauza atmosferei create aici, ego-ul – acea senzaţie fabricată, născocită, senzaţia de eu individual – s-a confruntat cu posibilul adevăr că ceea ce ai considerat întotdeauna ca fiind „eu” – acest aparat minte-corp care acţionează în lume – nu există absolut deloc ca ceva real, ci doar ca o hologramă, o proiecţie, un vis; iar ego-ul nu este capabil să facă faţă la asta, aşa că se retrage.

Aceasta este diferenţa dintre înţelegerea intelectuală, în care aceste idei sunt discutate teoretic, şi Înţelegerea mai profundă; care atinge un alt nivel, unde ego-ul, impresia de sine individual, este fărâmiţată, anihilată. Nu-i de mirare că acest fapt va fi resimţit ca o mică confuzie, nu-i aşa?! Senzaţia de sine separat, ego-ul îşi petrece tot timpul încercând să ţină totul sub control, încercând să te ferească de aceste momente de dezorientare, când totul se prăbuşeşte şi nu mai ştie ce să facă.

Este atât de frumos. La asta mă refer când spun să pui întrebarea periculoasă, întrebarea care poate pune capăt vieţii „tale”. Ideea că acest „tu” nu este real, ci doar un gând, o proiecţie, te-a blocat. De aceea ţi-am spus să savurezi acest sentiment de dezorientare. Să-l cunoşti, să nu te temi de el, să îl saluţi. Te vei întoarce din nou acolo. Acel loc în care ego-ul este complet dezorientat este ceea ce cauţi. Practica zen de a reflecta la koan-uri de nerezolvat, de exemplu, este concepută pentru a aduce mintea egotică în acea stare în care nu poate face faţă şi se pierde complet. Într-o zi, în loc să îţi revii din acea stare, întorcându-te la ce-ţi este familiar, nu o vei mai face. Vei rămâne aici, vei cădea tot mai adânc, vei pătrunde în partea cealaltă. Apoi nu te vei mai întoarce deloc. Atunci nu vei mai exista deloc. Va fi perfect evident că nu există nici minte, nici sine, nici „tu”, nici partea asta sau partea aia, nimic unde să te mai întorci. Asta se numeşte trezire.

Dar te rog, nu încerca să te dezorientezi de unul singur. Ajungem iarăşi la confuzia dintre prescriere şi descriere. Ţi-am oferit doar o descriere a ceea ce se întâmplă, nu-i ceva ce ai putea face. Nu o poţi provoca. Doar salut-o când soseşte.

Nu ai nicio minte de pierdut. Vei pierde doar ideea greşită că ai avea una. Dar este înfricoşător, da. Frica vine de la ego, senzaţia de a fi un sine individual, care vrea să se impună şi nu vrea să meargă acolo unde nu mai conduce el. De aceea spun uneori că, lăsaţi de capul nostru, nimeni nu ar alege asta. Ego-ul nu-şi poate alege propria anihilare. Din fericire, nu depinde de noi.

Suntem cu toţii condiţionaţi să ne speriem în această împrejurare şi să ne facem griji că vom înnebuni. Atunci când păşeşti dincolo de cadrul aproape universal acceptat al visului, al realităţii consensuale, şi îţi apar gânduri cu adevărat „din afara cutiei”, din afara peşterii lui Platon, atunci este foarte posibil să experimentezi suferinţă psihologică sau agitaţie. Şi, de asemenea, ceilalţi din jur aflaţi încă în vis vor crede că te comporţi cam ciudat. Dar, crede-mă, starea cu adevărat nebunească este cea în care te afli acum, crezându-te a fi separat; necunoscându-ţi adevărata natură, crezând că eşti acest obiect, fără să realizezi că Tu eşti Tot Ceea Ce Este, pura Conştiinţă total liberă în care apar toate acestea; Fiinţă - Conştiinţă - Fericire (Sat - Chit - Ananda), Revărsare de Graţie.

Terence Stamp, actor britanic de talie internaţională, ne citeşte această carte care, spune el, "i-a schimbat viaţa" şi "este cartea pe care ar lua-o pe o insulă pustie". Actorul s-a bucurat de prietenia lui Jiddu Krishnamurti, până la moartea acestuia. Întrebându-l cum de un copil sărac şi visător din India a ajuns o celebritate spirituală, înţeleptul i-a răspuns: "Oceanul a căzut în picătură".

"Strălucitoare neclintire perfectă" - cap. 41

Capitolul 41 „Vedere periferică”