Strălucitoare neclintire perfectă (cap.45)

Un străin într-o ţară străină: aşa pot rezuma felul cum mă simt în această lume de când cu transformarea mea din junglă: Strălucirea, Tot Ceea Ce Este, cunoaşterea că nu există un „david”, ci doar Conştiinţa care curge în acest trup. M-am adaptat oarecum la această trăire şi astfel ea continuă prin acest personaj de vis, mereu reversându-se pretutindeni Strălucitoarea Neclintire perfectă, percepând-o permanent; acum, mereu, nu din acest obiect minte-corp.

Personajele din vis continuă să fie aşa cum sunt: oameni obişnuiţi care îşi văd de viaţa lor, visul se derulează, iar personajele din vis îşi joacă rolurile prevăzute în scenariu, uitând de Adevăr şi crezând că „sinele” lor ar fi real. Fără să fie conştienţi de Strălucirea care „ei” sunt. Cei mai mulţi nu sunt foarte fericiţi în majoritatea timpului, dar au şi astfel de momente; şi, oricum, interacţiunile cu ei sunt cele relativ simple dintre personajele de vis în cadrul parametrilor visului.

Da, mai apar şi momente în care se pare că înţelegerea se întrerupe şi rămâne doar o gravă confuzie şi o incapacitate de a comunica. Şi da, viaţa este trăită în sălbăticia ei nefiltrată, şi uneori devin foarte evidente serioasele limitări ale aparatului minte-corp. Dar chiar şi aşa, din această perspectivă, totul este uimitor şi frumos şi întotdeauna total impersonal. Doar privesc ceea ce se iveşte; oare ce va aduce scenariul de astăzi?

Este un pic suprarealist: pe de o parte, acolo curge fluxul Conştiinţei, pretinzând cumva că a uitat cine este, iar de pe altă parte, aici este foarte clar cine este. Visul este neconvingător, lipsit de credibilitate, şi sunt mereu uimit că nimeni nu vede cât de falsă şi improvizată este, de fapt, toată această iluzie. Este plină de găuri, plină de indicii. Are toate incoerenţele şi părţile lipsă specifice oricărui vis. De multe ori pe zi, apar şi momente cadou, când camuflajul visului se năruie; dar nimeni nu-şi dă seama, pentru că sunt cu toţii condiţionaţi să-l repare, căci altfel s-ar dărâma întregul castel din cărţi de joc. „Ai văzut asta? Nu, nici eu n-am văzut”. „Ce-a fost asta? A, da, nimic. Nu putea fi.” E chiar o nebunie, dar are o anumită coerenţă şi e, într-un fel, simpatică.

Diferenţa dintre a fi treaz şi a nu fi treaz este incredibil de subţire, încât cu greu s-ar spune că există. Este ca şi cum, folosind o imagine ciudată, nu-i nevoie decât de o foarte mică mutare a minţii, adică a-ţi deplasa metaforic mintea foarte puţin în lateral faţă de unde se află, aproape imperceptibil; şi această mutare, această scurtă mişcare bruscă ar fi de ajuns pentru a schimba perspectiva, încât totul să fie perceput aşa cum este. Infinitezimală; atât de minusculă, încât nu-i nevoie de aproape nimic. Eu o numesc „schimbare de fază”, probabil de la faptul că m-am uitat prea mult la Star Trek; totul rămâne aşa cum este, doar că percepţia este adusă în aceeaşi fază cu Ceea Ce Este. Ce s-a schimbat? Nimic; iată cât de mică trebuie să fie schimbarea.

O altă analogie. Să zicem că ai avut un vis sau o viziune în care totul este un flux de lumină. Numai atâta există, doar un curent de lumină. Şi o parte din fluxul luminos se transformă într-un scaun, aşa că te aşezi. Apoi lumina care curge mai încolo se transformă într-o persoană care spune: „Vreau să mă pot trezi şi să văd lumina”. Te uiţi la acest flux luminos care a luat forma unei persoane şi spui: „Dar ceea ce eşti tu este, evident, un şuvoi de lumină”. Fluxul luminos spune: „Nu, nu cred că este aşa, nu simt asta. Mă simt foarte întunecat şi singur şi sufăr foarte mult. Arată-mi cum pot să văd acea lumină despre care vorbeşti”. În acest timp, revărsarea de lumină care a luat forma de persoană, efectiv, te orbeşte cu frumuseţea şi strălucirea ei, iar tot ce mai poţi gândi este: „Ce naiba se întâmplă aici?”.

Când vezi lucrurile astfel, uneori îţi vine greu să-ţi aminteşti că, din punctul de vedere al personajelor din vis, diferenţa nu pare deloc infinitezimală, ci atât de mare, încât pare infinită. Dar înţelegi clar că nu există niciun motiv, nicio raţiune să fie aşa.

E ca şi cum tocmai ai fi intrat în rai. Perfecţiune, frumuseţe, minunare, libertate, fericire, abundenţă, iubire, tot ce ţi-ai putea imagina. Uimitor. Inima îţi cântă. Apoi, într-un colţ, observi un mic personaj nenorocit, ghemuit, acoperindu-şi ochii cu mâna, ţinându-şi strâns câteva lucruri murdare şi rupte, mormăind ceva pentru sine. Te apropii şi încerci să-i vorbeşti; „Hei, prietene, hei, deschide ochii, uită-te în jur şi vezi unde te afli!”. El te înjură, se răsuceşte, îşi strânge haina pe el, bombănind. Încerci din nou: „Hei, haide omule, uite, totul este în regulă! Haide, dă drumul la lucrurile alea, nu ai nevoie de ele, ai totul asigurat aici, lucruri frumoase, tot ce vrei”. El se răţoieşte la tine, ţipând: „Lasă-mă în pace, nu-mi lua lucrurile!”. Acum nebunia nu-i deloc simpatică, ci chiar jalnică.

Ceea ce este ciudat la personajele de tip „căutător spiritual”, cele care vorbesc despre dorinţa de a se trezi, este că, deşi spun asta, în acelaşi timp şi complet fără să-şi dea seama, îşi cheltuie majoritatea timpului şi a energiei făcând totul pentru a împiedica să se întâmple asta. Serios. Poate credeţi că exagerez, dar nicidecum. Căutătorii vorbesc despre trezire, despre iluminare, dar aproape niciunul nu are idee despre ce vorbeşte. Se gândesc la ceva ce pot obţine, ceva la care pot ajunge sau „realiza”, care îi va schimba pe ei şi modul în care îşi duc viaţa. Este evident că aceste personaje de vis au asimilat cândva o idee în vis despre „trezire” care ar semnifica o anumită schimbare în vis, dar care, în mod clar, nu implică trezirea efectivă – căci ea ar însemna că visul, şi ei înşişi, ar înceta să mai existe.

«Căutarea porneşte de la individ şi se termină cu anihilarea individului.» (Ramesh Balsekar)

„Anihilare” nu semnifică aici vreun joc de societate. Este vorba de ceva total şi radical, adesea sângeros şi brutal, numit anihilare; radierea; încetarea existenţei; moartea. Nu moartea trupului; căci când moare trupul, sinele nu moare. Moartea reală; singura moarte care este reală, cât se poate de reală: moartea sinelui individual, senzaţia de persoană.

Căutarea spirituală este arta de a umbla în cercuri foarte mici. Aşa ne reuşesc două lucruri: ne creează iluzia de mişcare, că ne-am îndrepta undeva; şi ne împiedică să ne oprim, să rămânem nemişcaţi, moment în care am putea privi în jur şi am vedea inutilitatea tuturor acestora. Ce-i mai important este că nu îl deranjează pe ego, acea senzaţie de sine individual. Dimpotrivă, străduindu-te să fii „spiritual”, întăreşti senzaţia de sine, ceea ce nu-i provoacă ego-ului nicio daună, cu atât mai puţin să ducă la moartea sa.

Fluxul de lumină este deja lumină. Micuţul din colţ este deja în rai. Efectiv, nu trebuie să facă nimic pentru a ajunge undeva sau pentru a deveni ceva. Singurul lucru care te împiedică să înţelegi asta este încăpăţânarea blestemată cu care te agăţi de bietele obiecte rupte care crezi că ar fi tot cei ai; ideea că ai fi un cineva. Această credinţă, această poveste, că ar exista o persoană aici, cu nepreţuite amintiri şi răni şi vise şi speranţe şi aspiraţii şi însuşiri şi gânduri şi teorii; acestea sunt lucrurile pe care le strângi foarte tare la piept în timp ce te angajezi în această căutare, dar care te împiedică să găseşti ceva, să vezi unde te afli şi ce eşti Tu.

Oare ce ar avea nevoie acel mic personaj chircit într-un colţ al Cerului ca să se ridice, să deschidă ochii şi să vadă unde se află? Gândeşte-te bine; pentru că ceea ce ar avea el nevoie are nevoie orice căutător ca să se trezească, să „intre în Împărăţia Cerurilor”.

«Mulţi oameni chiar cred că nu O „văd”, dar eu cred că mai întâi trebuie să O vezi pentru a o respinge; O vedem pentru scurt timp, dar O respingem imediat, inconştient. Cred că ar fi şi imposibil să nu O vezi.» (Douglas Harding)

Ca acel turist de bibliotecă care adoră cărţile şi revistele despre călătorii, dar care nu se duce nicăieri, pentru că nu-şi asumă riscurile călătoriei. Căutătorii vorbesc despre trezire şi citesc toate cărţile şi revistele spirituale, ba chiar efectuează toate practicile, retragerile, meditaţiile, serviciul în slujba semenilor şi devoţiunea cerută, dar învârt roţile de rugăciune numai atâta timp cât nu riscă anihilarea în acest proces.

Chiar trebuie să renunţi cu totul. Atât este de simplu. Nicio trezire nu se poate întâmpla atâta timp cât te mai agăţi de acel „eu”. Să mergi la satsang şi să pui tot felul de întrebări despre teoria spirituală pe care o aplici, sau despre vindecarea sinelui rănit, sau cum să capeţi o mai corectă înţelegere, toate acestea sunt inutile şi, din perspectiva mea de acum, sunt chiar de neînţeles.

«Aşa-numita realizare de sine înseamnă să descoperi pentru tine şi de către tine că nu există niciun sine de descoperit. Asta va fi ceva foarte şocant – „De ce naiba mi-am irosit viaţa?”. Este şocant, pentru că-ţi va distruge fiecare nerv, fiecare celulă, chiar şi celulele din măduva oaselor. Îţi spun, nu va fi un lucru uşor... Trebuie să devii complet dezamăgit, iar apoi adevărul va începe să se exprime în felul său.» (U.G. Krishnamurti)

Dacă chiar ai de gând să faci ceva, atunci fă treaba asta. În primul rând, gândeşte-te dacă această trezire, iluminarea este într-adevăr ceva ce îţi doreşti. Vrei cu adevărat să mori? Vrei cu adevărat ca „tu” să nu mai exişti; şi ca viaţa să continue, dacă va mai fi cazul, dar nu sub forma persoanei pe care o cunoşti şi iubeşti, ci ca un pai gol pe dinăuntru în care suflă Conştiinţa impersonală? Dacă asta este ceea ce doreşti (cum ar fi posibil?), atunci chiar te referi la trezirea din falsul vis al individualităţii, şi atunci poţi merge mai departe. Gândirea ta, rugăciunea ta, meditaţia ta, întrebările pe care le pui în satsang, tot ceea ce „faci”, va fi însoţit de conştientizarea faptului că ceea ce crezi că ai fi „tu” este iluzoriu şi de intenţia de a face să explodeze, de a şterge acea iluzie numită „tu”.

Poţi să „faci” aşa ceva? Bineînţeles că nu; „tu” este un personaj de vis care îşi joacă rolul în vis. Dar cine poate şti ce presupune acest rol?! Dacă rolul cere ca personajul să se trezească, atunci trebuie să înceapă de undeva, iar personajul se pomeneşte implicat în lucruri care, în cele din urmă, îi vor aduce propria moarte. Nu moartea fizică. Corpurile sunt recipiente de unică folosinţă; priveşte în jur, sunt reciclate în mod constant. Ci moartea reală, cât se poate de reală. Moartea celui căruia îi pasă.

Dacă hotărăşti că ceea ce-ţi doreşti cu adevărat ar fi altceva decât această „trezire” completă şi finală, atunci să fii sănătos! Să ai o viaţă minunată; să te bucuri de incredibilul banchet cu bunătăţi materiale şi spirituale şi psihologice şi New Age. Creşte şi lărgeşte-te şi transformă-te şi dezvoltă-te şi îmbunătăţeşte-ţi nemăsurat viaţa; evoluează şi devino mai matur şi mai profund şi mai înţelept şi mai frumos. Descoperă-ţi sinele superior şi scopul superior al vieţii şi împlineşte-l. O spun absolut sincer; şi chiar, observ, cu o notă de plăcută nostalgie după ce a mai rămas din obiectul david. În niciun caz nu-i atribui un statut inferior; nu există aşa ceva. Ia ceea ce-ţi oferă visul; pentru asta există visul, ca să fie savurat. Conştiinţa se bucură de el şi îl percepe doar prin intermediul personajelor din vis, şi trebuie să existe unele prin care să poată fi experimentată plăcerea oferită de toată panoplia pieţei spirituale.

Dar, în acest caz, nu veni aici să vorbeşti despre trezire; nu are absolut niciun sens.

Terence Stamp, actor britanic de talie internaţională, ne citeşte această carte care, spune el, "i-a schimbat viaţa" şi "este cartea pe care ar lua-o pe o insulă pustie". Actorul s-a bucurat de prietenia lui Jiddu Krishnamurti, până la moartea acestuia. Întrebându-l cum de un copil sărac şi visător din India a ajuns o celebritate spirituală, înţeleptul i-a răspuns: "Oceanul a căzut în picătură".

"Strălucitoare neclintire perfectă" - cap. 45

Capitolul 45 „Foarte ciudat”