Strălucitoare neclintire perfectă (cap.47, 48)

Totul este aşa cum este.
Este o lume magică; totul e făcut cu oglinzi.
Dacă acest vis are vreo regulă,
una ar fi că, dacă te îndepărtezi de un lucru,
te vei întâlni din nou cu el.
De ce anume te îndepărtezi
şi spre ce anume te întorci
eşti tu însuţi.

Doar cel care îşi vede adevărata faţă
fără o oglindă
cunoaşte Sinele.
Atunci bula magică se sparge
şi orice proiecţie încetează
pentru că nu există decât unul singur
fără al doilea.

Nu există separare sau distanţă
pentru că nu există nimic de care să fii separat sau îndepărtat.
Acela ce priveşte
prin ochii unei persoane dragi, prin ochii unui străin,
(ochii de şoricel, de şoim,
cea mai strălucitoare stea, această piatră;)
este acela ce priveşte prin
ceea ce numeşti ochii „tăi”.

Şi, la un anumit „nivel”, toţi ştim acest lucru.
Aceasta este şoapta, nostalgia, simţirea,
(adeseori înţeleasă greşit)
ca o aşchie în minte:
Acela care priveşte este Totul.
Şi Totul este aşa cum este.

În remarcabila cărticică „Gifts of Unknown Things” (Cadouri cu lucruri necunoscute), biologul Lyall Watson menţionează, printre multe alte vietăţi, calamarul oceanic. Din punctul de vedere al unui biolog, există câteva aspecte ciudate legate de calamar care nu prea pot fi înţelese sau chiar n-au niciun sens.

Calamarul are un ochi, ceea ce este uimitor pentru o moluscă ca el, o nevertebrată destul de neevoluată şi nesegmentată. Ochiul calamarului este extraordinar de dezvoltat: un iris, o lentilă care poate focaliza la distanţe variabile şi o retină cu celule bastonaşe şi con pentru a percepe atât contrastul, cât şi culoarea. Ochiul calamarului este la fel de dezvoltat ca şi ochiul uman şi are capacitatea de a vedea la fel de bine. În ciuda acestui fapt, animalul la care este ataşat acest ochi are un creier care nu poate procesa informaţiile vizuale furnizate de acest ochi uimitor. De fapt, nu are deloc un creier. Sistemul său nervos conţine ganglioni nervoşi foarte rudimentari care servesc funcţiilor motorii de bază ale organismului; dar fără un creier, fără un centru optic care să formeze imagini din enormele informaţii primite de ochiul său complex.

Şi există, efectiv, miliarde de calamari. Sunt foarte mobili şi prezenţi peste tot în ocean; la orice adâncime, la orice temperatură, în toate oceanele din lume, zi şi noapte.

Un ochi capabil de cea mai bună vedere de pe planetă. Ataşat la un organism extrem de mobil şi omniprezent, dar extrem de simplu şi care se reproduce uşor, cu un sistem nervos rudimentar, aproape fără capacitatea de procesare optică.

Am citit cartea cu mulţi ani în urmă, dar îmi amintesc că eram absolut uluit de implicaţiile următoarei fraze amuzante cu care Watson îşi încheia analiza despre calamar:

«Vizitatorii sunt avertizaţi că acest loc este supravegheat în permanenţă cu camere video.»

«A vedea cu adevărat nu înseamnă doar o schimbare a direcţiei privirii, ci o schimbare în chiar centrul ei, prin care însuşi văzătorul dispare.» (Ramesh Balsekar)

Este clar că nu corpul-minte, nu organismele, fie ele de oameni sau de calamari, sunt cele care privesc.

Acela care priveşte
prin ochiul calamarului
este acela ce priveşte prin
ceea ce numeşti ochii „tăi”.

Capitolul 48 „Totul este bine”

Atâta îngrijorare, atâta nelinişte, agitaţie. Toate aceste miliarde de organisme corp-minte tot încearcă, tânjesc, speră, se străduiesc, se luptă. Aproape nimeni nu scapă de acel strigăt interior, de acea teamă tăcută. Dukha: suferinţa. Este modul de a trăi pe Pământ.

Dacă citiţi „Tăcerea inimii”, transcrierile discuţiilor lui Robert Adams, îl veţi auzi spunând mereu şi mereu: „totul este bine”. Cel care i-a fost învăţător (aşa cum mi-a fost mie Ramesh) fusese Ramana Maharshi, care răspundea foarte des la tot felul de întrebări în acelaşi mod: „totul este bine”.

De multe ori spun că această Înţelegere, această învăţătură, nu este una mângâietoare. Nu ajută ego-ul să se simtă în siguranţă şi confortabil. Recunoaşterea Sinelui este o anihilare, pur şi simplu. Adevărul este că tu nu exişti; nu se pune problema ca acel „tu” să fie consolat. Şi este adevărat: aici nu-i vorba despre consolare, ci despre adevăr. Dacă adevărul trebuie să fie cunoscut, eul individual nu trebuie să fie consolat, ci total pierdut, anihilat, dizolvat. Nu există altă cale: nu există posibilitatea de a te trezi rămânând adormit confortabil. Mângâierea, stabilizarea, întârirea senzaţiei de eu individual nu poate decât prelungi suferinţa. Senzaţia de eu individual, cel care caută consolarea, trebuie să se simtă întotdeauna frustrat, să iasă întotdeauna cu mâinile goale, pentru că el nu există deloc.

Şi totuşi. Şi totuşi, dacă măcar o dată, măcar pentru o clipă, ar apărea acea relaxare sau abandon de sine, dacă ar apărea acea schimbare bruscă de focus şi dacă eul individual ar putea fi privit din afară, văzut întocmai cum este, „un ecou, un curcubeu, o fantomă şi un vis”, atunci ar fi altceva. Atunci eul individual va fi dispărut, nemaiavând nevoie de mângâiere. Eul individual era, pur şi simplu, un gând, o idee; o „falsă imaginaţie” care striga după consolare. Când adevărata natură a lucrurilor este văzută, apercepută, atunci apare ceva cu mult mai presus de mângâiere, deşi nu mai există nimeni care să aibă nevoie de ea.

Se percepe că eşti Tot Ceea Ce Este, iar Asta e curgerea continuă a Iubirii de dincolo de iubire, a Frumuseţii de dincolo de frumuseţe, a compasiunii, a fericirii, a recunoştinţei, a gloriei, a minunii, a perfecţiunii; curgând, revărsându-se, mai presus de orice înţelegere.

Tot Ceea Ce Este mai este descrisă ca Sat Chit Ananda. Nu o fiinţă, ci Fiinţarea însăşi; existenţa însăşi, nu un lucru care există. Aceasta este pura Conştiinţă, pura Conştienţă. Fiinţa-rea care este Conştiinţa-rea este absolută, perfectă, nu cunoaşte limite şi se revarsă în ea însăşi, neîngrădită; întotdeauna este totul şi pretutindeni.

Această curgere, această revărsare a Fiinţei Conştiinţă ca ea însăşi este Asta. Tot acest univers, planeta, lumile simţurilor şi ale ideilor, lumile obiectelor şi ale non-obiectelor, aceste corpuri, aceste minţi, aceşti copaci, drumuri, case, veveriţe, insecte, telefoane.

Toate acestea, toate lucrurile de pretutindeni nu sunt aşa cum par, ca nişte obiecte materiale solide şi separate. Iată ce vă vor spune fizicienii: priviţi suficient de îndeaproape şi acest corp sau această masă nu vor mai apare ca o substanţă solidă, căci sunt compuse din molecule, apoi din atomi, apoi din particule subatomice, care la rândul lor, nu sunt deloc particule, ci impulsuri de energie. Eu vă spun că această energie, care este totul, este Ceea Ce Sunteţi; este Conştiinţa, Fiinţa, care se revarsă în ea însăşi. Asta se numeşte Ananda, pentru că însăşi natura Conştiinţei care se revarsă în ea însăşi este iubire perfectă, frumuseţe, desăvârşire. Beatitudine. Această curgere este cea percepută ca fiind toate acestea, toată această lume nebună, inclusiv corpul-minte care credeţi că sunteţi „voi”. Dar, privind realitatea aşa cum este, acesta nu eşti tu, această maşină nu este o maşină, aceste alimente nu sunt alimente; ci ele toate sunt pură iubire, lumină, conştiinţă, fericire, revărsându-se aici.

Acest lucru este evident. Aşa îl văd aici mereu; odată văzut, nu mai poate să nu fie văzut. Este inexprimabil. Nu am cum să-l comunic fără a părea un nebun care vorbeşte aiurea sau ca eticheta de pe o sticlă Dr. Bronner. Dar este adevărat. Totul este bine. Totul este incredibil de bine. Toată lumea doarme şi nu înţelege asta. Şi astfel, ei „duc o viaţă de disperare tăcută” (Henry David Thoreau), o viaţă de nelinişte şi frică. Dar acei puţini care sunt treji şi înţeleg asta trăiesc viaţa într-o uimire neîntreruptă şi totală.

Şi din moment ce totul este, literalmente, alcătuit din pură Iubire mai presus de iubire, revărsându-se; din moment ce această pură Iubire mai presus de iubire este „materia” din care este făcută creaţia, aşa cum o percepem noi; atunci cum ar putea ceva, chiar şi cel mai mic lucru, să nu fie bun? Totul, cel mai mic lucru, este Dumnezeu, este Sinele, este adevărata ta natură şi adevărata natură a Tot Ceea Ce Este, pură Conştiinţă, pură Iubire, revărsându-se pe Sine.

Eu nu pot oferi consolare eu-lui individual care o caută. Poate că, într-un mod limitat, alţii o pot face, spunând poveşti aici, în vis, care aduc o mângâiere fictivă acestor eu-uri fictive.

Dar atunci când apare renunţarea totală la ideea că ai fi un eu separat, atunci se percepe iubirea, compasiunea, fericirea care eşti şi care cel mai mic lucru este.

În orice caz, aveţi încredere în ce spun. Nu există nicio posibilitate ca ceva să nu fie bine. Totul este perfecţiune, o revărsare de fericire şi iubire pură. Orice altă percepţie contrară acesteia este, pur şi simplu, neadevărată. Totul este bine. În totalitate.

Terence Stamp, actor britanic de talie internaţională, ne citeşte această carte care, spune el, "i-a schimbat viaţa" şi "este cartea pe care ar lua-o pe o insulă pustie". Actorul s-a bucurat de prietenia lui Jiddu Krishnamurti, până la moartea acestuia. Întrebându-l cum de un copil sărac şi visător din India a ajuns o celebritate spirituală, înţeleptul i-a răspuns: "Oceanul a căzut în picătură".

"Strălucitoare neclintire perfectă" - cap. 47, 48

Capitolul 47 „O lume magică”

I

II

Capitolul 48 „Totul este bine”