de Răzvan-Alexandru Petre
Fragment din capitolul 2, „California Dreaming” al cărţii „Spiritually Incorrect Enlightenment” (2004), de Jed McKenna - în traducere: „Iluminare spiritual-incorectă”. Paginile 13-20.
«[...] După masă, rămânem aşezaţi la locurile noastre. Sunt aduse câteva sticle de lichior şi îşi toarnă fiecare cât doreşte. Oamenii se cam abţiguiesc. Cineva ridică subiectul terorismului şi al vulnerabilităţii Americii. Toţi sunt speriaţi de periclitarea aprovizionării cu alimente şi apă potabilă, care, deduc eu, a fost evitată la limită în ultimele săptămâni. Dacă atacul ar fi avut succes, fiecare ar fi trebuit să se descurce pe cont propriu pentru a supravieţui. Mi se pare că le place să fantazeze morbid despre posibile scenarii în care serviciile publice se blochează unul după altul, urmate de anarhie, revolte şi pierderea controlului asupra oraşelor şi infrastructurii. În mod evident, femeilor nu le place discuţia, dar bărbaţii nu se mai satură.
„O, totul e prea groaznic ca să ne gândim la aşa ceva”, spuse una dintre femei.
„Este prea groaznic să nu ne gândim la asta”, spuse unul dintre bărbaţi. „Trăim într-un deşert. N-ar dura mult ca situaţia să devină critică. O zi sau două.”
„Sunt sigură că există rezerve de hrană şi apă undeva...”
„Garda Naţională ar...”
„Preşedintele ar...”
„Nu prea cred”, spuse Henry. „Nu ar ajunge pentru mult timp şi, probabil, nu până aici. Şi să zicem că rezişti în primele zile cu ce ai. Dar apoi? Şi ce faci dacă apare cineva cu o puşcă ca să-ţi fure ceea ce ai? Nu poţi suna la Poliţie. Nici măcar nu mai ştii cine îţi este prieten.”
Ei continuă în maniera asta pentru un timp, tot adăugând posibile orori, observând cât de fragil este sistemul nostru, ce teribilă ar fi o astfel de lovitură. Se bălăcesc în urmările macabre ale acestor lucruri. Până la urmă, ursul îmblânzit din mine nu mai suportă.
„Ei bine, să zicem că chiar se întâmplă tot ce ar fi mai cumplit”, îi întrerup eu, „oare ar fi aşa o mare tragedie?”
Pălăvrăgeala încetează şi toţi ochii se îndreaptă spre mine.
„Oare ar fi chiar atât de rău dacă lumea voastră s-ar dezintegra?”, întreb eu. „Acele blocaje în cascadă, anarhia şi tot restul. Aş spune că poate fi şi un lucru bun. Zguduie lucrurile. Face sângele să curgă prin vine.”
Oamenii schimbă priviri nedumerite, căutând nişte explicaţii sau complici pentru a-l contra pe acest idiot care a deviat discuţia de la temele standard.
„Nu vă cunosc pe niciunul personal”, continui eu, „dar se pare că vieţile voastre sunt destul de predictibile. Ştiţi deja cum decurge povestea, aşa-i?! Deci ce ar fi atât de grav dacă povestea s-ar schimba brusc într-una ceva mai provocatoare?!”
Se pare că le-am captat atenţia, indiferent de urmări. Henry pare fericit.
„Eu doar joc rolul avocatului diavolului aici, gândind cu voce tare. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar vieţile voastre sunt destul de”, şi fac un gest indicând locaţia în care ne aflăm, „clare, nu-i aşa?! Adică, faceţi bani, creşteţi copii, socializaţi, vă îndepliniţi rolurile, precum toţi ceilalţi; în esenţă, păşiţi în cercuri mici către mormânt, în timp ce pretindeţi că nu o faceţi. Desigur, meditaţi şi urmaţi practici spirituale, dar ştiţi că nu vă duc nicăieri, aşa-i?!”
Apar câteva pungi de rezistenţă, dar nu mă las descurajat. Indignarea lor mi se pare la fel de lipsită de importanţă ca lătratul căţeluşilor roz. Îmi permit acum o manieră de comunicare mai în forţă, în special pentru propriul meu amuzament, iar reacţia lor nu contează în acest moment.
„Sună groaznic acest sfârşit al lumii de care vorbiţi”, spun eu, „dar poate că ar fi unica voastră şansă. Poate că nu vă daţi seama, dar fantazaţi despre o trezire; propria voastră trezire. Aţi auzit de acea urare chinezeasă, care este atât o binecuvântare, cât şi un blestem: Fie să trăiţi vremuri interesante! Dacă priviţi atent, veţi observa că nu trăim vremuri interesante, deşi am putea. De fapt, despre asta-i vorba în scenariul vostru de groază, nu-i aşa?! Vremuri ce devin tot mai interesante?! Am sta în cele mai bune locuri ca să asistăm la unul dintre cele mai măreţe spectacole din istoria lumii: colapsul unei civilizaţii avansate tehnologic. Aşa cum spuneaţi, n-ar dura mult. Alimentele şi apa se termină în câteva zile şi toate pretenţiile la decenţă şi moralitate iau sfârşit odată cu ele. Marile oraşe intră în panică şi îşi pierd minţile. Foc, revolte, evacuări. Ar fi cea mai mare demascare pe care a văzut-o lumea. O trezire în masă: milioane de oameni devenind foarte autentici, foarte rapid. Nu credeţi că ar fi distractiv?”
Oamenii mă privesc de parcă aş fi nebun, prost sau, pur şi simplu, incredibil de mitocan. Mă adresez mai ales lui Henry, ca ceilalţi să aibă impresia că asistă la o conversaţie, fără a se simţi provocaţi direct. Observând că Henry nu se simte jignit, ei rezistă tendinţei de a interveni.
„Nu cred că ar fi ceva improbabil. Terorism, accident nuclear, vreun eveniment planetar, război, un microb, o pedeapsă de la Dumnezeu. Lucrurile se schimbă, se destramă, se sfârşesc. Legea nu se mai aplică, da? Imaginaţi-vă America redusă la un teritoriu cu lideri militari şi oraşe-stat: iar restul ţării este bântuită de bande de jefuitori morocănoşi care adulmecă aroma vinurilor.
Henry râde şi îşi ridică paharul cu vin.
„Ce mai buchet” Ce mai buchet!”, izbucneşte el ca un strigăt de luptă.
Răd şi eu. Chiar că ne distrăm.
„Dispare orice speranţă de normalitate. Oamenii pe care îi numim primitivi nu sunt deloc afectaţi şi îşi continuă vieţile netulburaţi, în timp ce întreaga lume cablată decade în sălbăticie, nu în ani sau luni, ci în săptămâni, zile. Atunci am vedea cum ne rezistă cele mai scumpe valori în faţa stomacului gol. După câte mese sărite vei începe să nu-ţi mai iubeşti aproapele şi să-i iei gâtul? Această spoială de civilizaţie e foarte subţire. Studiaţi omul în situaţii extreme – cum ar fi lagăre de prizonieri, naufragiaţi şi alte cazuri – şi veţi vedea că nu e subţire doar spoiala de comportament civilizat. Prietenia, moralitatea, onoarea, toate dispar. Dispar chiar şi caracteristicile fizice distincte. Iar despre iubire? Când lucrurile devin tot mai dure, vom lua mâncarea de la gura copiilor noştri înfometaţi. Suntem programaţi să supravieţuim, iar iubirea nu-i mai tare decât programarea.” Discursul meu nu e primit deloc bine.
„Nu mă refer la noi, cei care stăm la această masă”, continui eu, „pentru că şi asta-i tot o spoială. Aceste personaje vesele, bine hrănite, sunt doar nişte văluri subţiri de conştiinţă peste animalul dinăuntru şi nu suportă nici măcar mărunte disconforturi.” Toţi privesc în jos şi în jur, şi am impresia că şi-ar dori ca măcar unul dintre ei să se ridice şi să mă pună la punct.
„Cine credem noi că suntem poate fi şters definitiv,” şi fac un gest de genul „puuuf”, „uite-aşa. În acest moment, bine hrăniţi, neameninţaţi, ne permitem luxul de a pretinde că naziştii şi canibalii şi gangsterii sunt diferiţi de noi, dar nu-i deloc aşa. Ei suntem noi; la distanţă de grosimea unui văl. Nu există tipi buni şi tipi răi. Oamenii sunt oameni, toţi sunt la fel; doar conjuncturile diferă.”
Trag aer în piept şi las ca mesajul să îi pătrundă. Mă ridic şi încep să fac mici paşi ca să îmi continui diatriba, pentru a-mi creşte energia şi ca nimeni să nu creadă că-i o banală conversaţie. Toţi tac, urmărind spectacolul. Poate că sunt cuvintele sau forţa din spatele lor, sau poate că-i doar spectacolul, dar toţi stau cu ochii pe mine. Fără a se învârti pe scaune sau a mirosi paharele cu vin. Fără priviri pline de sine către vecini. Henry radiază de încântare. A obţinut spectacolul pe care şi-l dorea.
Apuc un morcov şi muşc din el.
„Ar putea fi procesul de moarte-renaştere, dar la scară planetară. Interesant să ne gândim aşa. Toată această societate bazată pe ego, arsă până la temelii. Urmează ani de haos şi anarhie, dar apoi ceva răsare din cenuşă. Ce anume? Probabil o altă societate bazată pe ego, ivită din frică şi nu din morală, o frică râncedă; sau poate că nu. Poate că altceva. Raiul pe Pământ, da?! Ne vom întoarce în grădina Edenului, nu credeţi?! Printr-un astfel de proces trebuie să treacă individul, aşa că de ce nu şi societatea?! La început, pare a fi un coşmar şi la sfârşit, un cadou ceresc. Moartea şi renaşterea civilizaţiei occidentale. O revoluţie în evoluţia umană. Mişto, nu?!”
Henry pare să fie de acord, dar ceilalţi nu prea. O asemenea deturnare a conversaţiei şi aruncarea ei în aer este ceva ce-mi reuşeşte la fel de uşor precum spargerea unui balon. Ridic subiectul la un nivel mai interesant şi arăt tuturor cum arată de acolo. S-ar putea crede că oamenii se vor simţi jigniţi, dar nu mă las intimidat de asta, iar reacţia lor iniţială dispare îndată ce-şi dau seama că se petrece altceva decât o conversaţie, şi se lasă conduşi.
„Greşesc cu ceva?”, întreb eu şi îi privesc pe fiecare în parte. „Toată această prăbuşire a serviciilor publice şi a infrastructurii e ideea voastră, eu doar adaug că ar putea fi un lucru bun. Amuzant. Să ardă din temelii,” îmi flutur eu morcovul arătând civilizaţia occidentală, „adică, de ce nu? O altă poveste obosită. Moarte şi renaştere, corect?! Există vreo altă cale?”
Privesc de jur împrejur. Nimeni nu spune o vorbă.
„Hai să comparăm asta cu aceste vieţi plictisitoare pe care le dormiţi în picioare. Ce faceţi voi de fapt? Vă târâiţi către cancer şi boli de inimă şi o agonie prelungită înaintea morţii. Greşesc cumva? O, unul sau doi dintre voi s-ar putea să aibă noroc şi să moară într-un accident de maşină sau să aibă un atac de cord în somn sau să fie ucis de partenerul de viaţă, dar asta-i maximum ce puteţi spera. Niciunul nu păreţi destul de hotărâţi să vă sinucideţi.
Iar acum, comparaţi acest scenariu care vă aşteaptă cu acea perspectivă veselă. Desigur, probabil că nu aţi rezista prea mult, dar ce ieşire din scenă ar fi! O lume în flăcări! Dar voi nu o vreţi, de ce? Fiindcă vi se întâmplă ceva mai important, bănuiesc. Cum ar fi ce? Planurile voastre? Carierele voastre? Viitorul vostru? Copiii voştri? Copiii voştri nu sunt decât nişte versiuni ale voastre în curs de dezvoltare, iar speranţa ca ei să iasă din acest ciclu de negare nu-i mai mare decât a voastră. Şi chiar dacă ar fi mai mare, nu au niciun motiv. Singura voastră motivaţie este frica. Frica naşte negarea realităţii şi iluziile voastre căldicele şi înguste că lucrurile ar fi permanente şi continui.
Uitaţi-vă la voi, cum vă adunaţi laolaltă ca să vă confirmaţi reciproc fanteziile create după propriul chip şi asemănare şi să vă spuneţi poveşti de groază cum lupul cel mare şi rău ar putea să vă terorizeze şi să vă spulbere lumea. „Uau, am fentat glonţul”, spuneaţi despre acea ameninţare teoristă, dar de fapt voi vă fentaţi propriile vieţi. Îmi cer scuze dacă v-am plictisit. Aveţi şi prăjituri?”
Mă duc la bucătărie, unde găsesc nişte cafea şi tiramisu. Îmi pun pe o farfurie. Descopăr că cafeaua e condimentată şi o arunc la chiuvetă. Acum nu mai am chef nici de tiramisu. Privesc dealurile din depărtare şi mă întreb de ce nu-s toţi oamenii ca mine.
Poate că a fost o prostie din partea mea să mă lansez într-o tiradă împotriva acestor oameni drăguţi din clasa de mijloc cu inofensivele lor vieţi de mijloc, dar plictiseala îmi dă ghes să fac lucruri prosteşti. Aceasta este una dintre capcanele aventurării mele în mijlocul lumii: mă cufund în mlaştina mizeriilor altor oameni. Nu am nimic împotriva altor oameni sau rahatului lor, doar că nu sunt eu cel potrivit să mă cufund în el.
Cred că aş fi putut sta acolo toată seara, suportând măruntul disconfort de a aproba din cap şi a mima interesul pentru vin, maşini, politică şi cauze nobile şi chiar emiţând banalităţile obişnuite, dar cred că mi-a trecut vremea când eram tolerant. Şi, de fapt, cui îi pasă de ce spun eu? Prin urmare, aş putea să spun exact ce-mi trece prin minte. Cel puţin, seara asta le va rămâne în amintire. [...]
„Şi atunci, ce ne sfătuieşti să facem?”, întreabă Henry când mă întorc în sufragerie. Toţi rămăseseră la masă. Mă aşez şi eu la locul meu.
„Nu vă sfătuiesc nimic. Duceţi-vă vieţile în continuare. Nu ascultaţi pe nimeni care vă spune că greşiţi. Nu greşiţi cu nimic, ăsta-i adevărul. Nu modificaţi nimic. Doar mă jucam cu ideile. Extrapolam. Exageram pentru efectul comic.”
„Nu crezi că va fi vreun cataclism?”
„Din păcate, nu. Nu se arată aşa ceva.”
„În regulă. Dar ce ai face dacă ai fi în situaţia noastră?”
„Aş face orice ca să scap din situaţia voastră”, zic. „M-ar durea ca naiba şi probabil că m-ar ucide, dar aşa reacţionez eu automat la încarcerare. E o decizie pe care am luat-o demult. Nici nu trebuie să mai mă gândesc la asta.”
„Dar nu asta ne-ai sfătui să facem şi noi?”
„Nu.”
„De ce nu?”
„Pentru că aveţi nişte vieţi frumoase şi, chiar dacă sunteţi adormiţi, ce dacă?! Asta-i viaţa. Aveţi parte de un vis frumos, aşa că ce rost ar avea să vă treziţi?! De ce să stricaţi un aranjament aşa de drăguţ?! Nu atârnă nimic în celălalt taler al balanţei. Uitaţi-vă cum trăiţi: faceţi parte din acei unu la sută de la vârful acelui unu la sută dintre cei mai norocoşi oameni care au trăit vreodată. Vreţi să vă bateţi joc de şansa asta?”
traducere de Răzvan A. Petre
28 mai 2023
< Sus >