de Răzvan-Alexandru Petre
Fragment din capitolul 3 „Big Thoughts” al cărţii „Spiritual Enlightenment – The Damnedest Thing” (2002), de Jed McKenna – în traducere: "Iluminarea spirituală – cea mai a naibii chestie". Paginile 15-25.
«Ultima oară când ne-am întâlnit, Martin adusese o carte din care mi-a citit mai multe versete din învăţăturile fostului său guru. Erau, evident, cuvinte provenite dintr-un vast intelect expunând mistere eterne şi am înţeles uşor de ce căutătorii se înghesuiau în jurul acelui om cu o viziune nemărginită; dar când Martin a terminat de citit, nu aveam nicio idee ce spusese. Mai important, deşi credea invers, nici el nu înţelesese. [...]
Pasajele pe care mi le lecturase Martin se refereau la triada formată din cel ce percepe, actul perceperii şi obiectul perceput; cele trei gunas din hinduism; beneficiile liniştirii minţii şi ceva despre nivelurile superioare de conştiinţă, care, fiecare, este mai minunat decât cel dinainte. [...] Îmi era clar că Martin încerca să-şi etaleze buna cunoaştere a acestor Idei Nobile. Totodată, parcă avea impresia că mă instruieşte cumva sau că, poate, mi se adresează ca un autonumit ambasador al fostului său învăţător. Totuşi, nu ştiu, fiindcă am pierdut încă de la început şirul la ce spunea el.
Tot ce am nevoie din partea elevului la începutul conversaţiei este un semnal, o simplă baliză de localizare. Elevul călătoreşte din punctul unde se află la momentul respectiv către starea de conştiinţă nonduală. Eu îl ajut să parcurgă drumul, pentru că sunt plasat undeva sus, având o viziune de ansamblu a terenului. Ştiu foarte bine care este destinaţia, dar am nevoie ca elevul să-mi trimită un semnal şi să-mi arate poziţia sa curentă. De obicei, după primele cuvinte sau fraze, ştiu deja unde e localizat.
De exemplu, văd unde se află Martin şi că s-a încurcat în nişte tufe cu fructe de pădure. S-ar putea să simtă nevoia de a-mi descrie cu lux de amănunte unde se află, dar ştiu deja tot ce am nevoie pentru a-l scoate de acolo. Şi-ar putea petrece următorii 20 de ani studiind flora locală, dar îl voi îndemna să scoată maceta şi să-şi croiască drumul mai departe. [...]
Îi cerusem la întâlnirea anterioară să reducă pasajele pe care mi le citise la un concept unic şi coerent, o singură propoziţie foarte clară. Acest mic exerciţiu nu avea rolul să clarifice textul, ci să-l oblige a gândi cu propriul cap, în loc să papagalicească nişte înţelepciuni şi să-şi paseze responsabilitatea vreunei autorităţi exterioare. [...]
Ştiam de când sosise la mine că problema sa era că dădea importanţă autorităţii exterioare, dar nu-l tachinasem cu asta. Şi nu voiam nici în ruptul capului să mă las prins într-un concurs de cunoştinţe cu fostul lui învăţător, în urma căruia, dacă nu eram atent, l-aş fi putut trimite pe Martin înapoi în braţele acelui tip care spune „ce mai faci” folosind zece mii de cuvinte din texte străvechi.
În doar câteva secunde, am înţeles că Martin nu făcea decât să reformuleze textul original. Doar îl explica, nu îl clarifica şi nici nu-l simplifica.
„Stop”, spun eu. Se opreşte.
„Foloseşti alte cuvinte doar pentru a spune acelaşi lucru.”
„Păi, da”, e de acord el, „dar folosesc mai puţine cuvinte şi explic în nişte termeni mai occidentali”.
Zapez pe canalele TV şi mă opresc să văd cum Samantha încearcă să-l calmeze pe un Larry Tate furios. „Martin, tu de ce crezi că ţi-am cerut să faci un rezumat al pasajelor pe care mi le-ai citit?”
„Credeam că, ăă, voiai să le cunoşti şi poate aveai dificultăţi, ăă, să le înţelegi”, spune el.
Larry pleacă grăbit şi Samantha îl sună pe dr. Bombay, semn sigur că ceva nu-i în ordine, posibil cu ce face doctorul. Probabil că-l transformase pe Darrin într-un ponei pentru polo pe iarbă, iar Larry tocmai are nevoie de Darrin să agaţe nişte clienţi bogaţi. Totuşi, dr. Bombay nu răspunde, fiindcă se află într-un loc exotic, călărindu-l pe Darrin şi fiind pe cale de a ieşi victorios în marele meci de polo. Asta-i doar bănuiala mea, desigur, dar oricum, lui Darrin nu-i poate fi deloc uşor.
Secvenţă din serialul „Bewitched” (Ce vrăji a mai făcut nevasta mea), cu Dr. Bombay, Darrin, Samantha
„Da, Martin, aveam o problemă cu textul. Cu siguranţă. Acum, să încercăm din nou. Ce aş vrea eu de la tine este să concentrezi acest complex de termeni pretenţioşi într-un singur concept clar. Fă un rezumat. Taie din el până ajungi la miez. Redu-l ca pe o ecuaţie algebrică. Dă foc la ce-i în exces şi vezi ce mai rămâne.”
„Ei bine”, începe Martin, şi-mi dau imediat seama că ne lovim de dependenţa lui încăpăţânată de o autoritate exterioară. „Cred că ceea ce vrea el să spună este că...”
Îl întrerup. „Martin, ce contează ce vrea el să spună?”
Se holbează la mine cu gura uşor deschisă.
„E capul tău în joc, Martin, e ceasul tău cel care ticăie.” Încerc o altă abordare. „Care este misiunea ta, Martin? Care este scopul? Ce speri să realizezi cu viaţa ta?”
„Eliberarea de înlănţuire,” răspunde el fără ezitare. „Libertatea. Fuziunea cu tot ce există. Unitatea conştiinţei.”
Abia mă abţin să nu mă arunc pe fereastră. „Bine, bine, e o ditamai lista, sau oare nu sunt astea moduri diferite de a spune acelaşi lucru?”
„Păi... da,” ezită el, întrebându-se, desigur, dacă nu cumva sunt un impostor, „acestea sunt moduri diferite de a spune iluminare.”
„Chiar aşa? De unde ştii?”
„Păi, mi-am petrecut ultimii douăzeci şi cinci de ani...”
„Ce, Martin? Ţi-ai petrecut douăzeci şi cinci de ani făcând ce?”
„De toate. Studiu, meditaţie, purificări. Am citit, am asistat la conferinţe, am învăţat tot ce se putea despre evoluţia spirituală...”
Douăzeci şi cinci de ani de căutare neîmplinită pentru simpla nevoie de o mică discuţie sinceră şi directă.
„Ce-ai zice dacă ai descoperi că totul a fost o pierdere de timp?” îl întreb. Se dă înapoi cu groază şi simt că e pe cale să se ridice şi să plece. „Fii atent la mine, Martin. Doar discutăm. Deci, doar ipotetic, ce ai face dacă ai descoperi că, pentru a obţine acea iluminare de care vorbeşti, ar trebui să arunci toate învăţăturile pe care le-ai primit vreodată? Ai fi în stare să renunţi la toată această cunoaştere pe care ai dobândit-o?”
„Păi, nu cred că ar trebui...”
„Care e prioritatea ta? Iluminarea sau cunoaşterea?”
„Nu cred că...”
„De când predă gurul tău?”
„Păi, ăă, de peste treizeci de ani...”
„Şi câţi dintre elevii săi au atins iluminarea?”
„Păi, ăă...”
„Pe care îi cunoşti tu personal?”
„Păi, ăă, nu am...”
„Sau de care ai auzit?”
„Dar nu e vorba...”
„Sau despre care doar se zvonea?”
„Nu cred că...”
„Ce fac ei acolo, Martin? Ce reţetă de iluminare propun?”
„Păi, ăă, meditaţie şi cunoaştere spirituală, în principal...”
„Şi în treizeci de ani, nu au ridicat pe nimeni în aer şi să-l arate ‘Priviţi-l pe omul ăsta! Este iluminat şi noi l-am adus la condiţia asta!’?! În treizeci de ani, nu au nici măcar unul? Nu crezi că ar fi trebuit să se laude până acum, să zicem, cu o armată întreagă de iluminaţi?”
„Păi, ideea nu e...”
„După treizeci de ani, ar fi trebuit să fi produs câteva generaţii de iluminaţi. Dacă măcar un sfert dintre ei ar fi devenit învăţători, ar fi umplut deja lumea, matematic vorbind, nu crezi?! Întreb din postura de consumator sau de avocat al consumatorilor. Nu ţi se pare normal să întrebăm care-i rata de succes a învăţătorului? Pomul se cunoaşte după roade, sau nu?! Nu ai pus această întrebare când ai plecat la drum cu ei?”
„Păi, nu asta...”
„Nu crezi că-i rezonabil să întreb? Oamenii ăştia se ocupă de afacerea cu iluminarea, nu-i aşa? Sau te-am înţeles eu greşit? Se ocupă cu altceva?”
„Nuuu, dar ei...”
„Dacă Oficiul de Protecţie a Consumatorilor ar face un studiu despre modul în care organizaţiile spirituale îşi îndeplinesc promisiunile, nu-i aşa că primul criteriu luat în consideraţie ar fi rata de succes? Să zicem că sunt selectaţi la întâmplare 100 de oameni care au intrat în organizaţie acum 5 ani şi iată unde se află acum. De exemplu, 31 au urcat în organizaţie, 27 au coborât, 39 sunt încă aici, dar nu pe deplin angajaţi, iar 3 au intrat în starea de conştiinţă nonduală. Okay, trei la sută, e un număr care poate fi comparat cu altele. Dar această organizaţie a voastră nu se poate făli decât cu un mare zero, nu-i aşa?! Şi nu e vorba doar de o sută de oameni, ci sute de mii, poate chiar milioane. Greşesc?”
„Faci să pară ca şi cum...”
„Ştiu ce fac, Martin, şi ştiu cum răspund ei la această chestiune. Spun că toţi evoluează împreună, nu-i aşa?! Spun că toţi se vor elibera în acelaşi timp când se va atinge masa critică, aşa-i?”
„Cam aşa ceva, da, dar faci să pară ca şi cum...”
„De ce crezi că organizaţia aia nu s-a umplut cu iluminaţi nici după treizeci de ani? Până acum, cred că ar fi trebuit să nu mai aibă loc unde să-i pună. Aş zice că lumea ar fi făcut deja potecă până la uşa lor. De cât timp au nevoie?”
„Nu-i exact ce...”
„Ba da, Martin, este exact asta. Asta-i buba. Nici nu se poate mai exact. Cum se poate ca, după treizeci de ani, singurul caz de iluminare să rămână cel care a pornit toată afacerea? Ştiu că e un tip special, Martin. Îi cunosc învăţăturile. Îi cunosc anvergura şi intenţiile. Sunt de acord că este o fiinţă elevată, orice ar însemna asta. Dacă aş fi în prezenţa sa, aş cădea în genunchi şi i-aş săruta picioarele presărate cu lotuşi. E mare, ştiu, dar aici nu discutăm despre altcineva, ci despre tine. Discutăm cum tu realizezi... ce? Cum ai numi-o? Eliberarea de înlănţuire? Nu văd pe nimeni din organizaţia asta care să se fi eliberat, Martin. Tu vezi pe vreunul?”
Aştept. Nimic.
„Poţi să-mi spui părerea ta, care ar putea fi explicaţia?”
Martin tace. Se vede clar că duce o luptă interioară. Mă priveşte ca să vadă ce mai urmează.
„Martin, cred că ar trebui să iei în consideraţie că există o hibă serioasă în acea organizaţie. Ceva aproape de miez. Crezi că-i nerezonabil să spun asta?”
Nicio reacţie.
„Crezi că este rezonabil ca măcar să întreb? Măcar să luăm în considerare această posibilitate?”
Încuviinţează din cap aproape imperceptibil. [...]
„Ai fi de acord că nu apar nişte realizaţi din cauza unei erori în învăţătură?”
Ezită, apoi încuviinţează tacit.
„Dacă da, înseamnă că e o eroare gravă, aşa-i?”
Dă din cap.
Dau şi eu din cap. „Păi, e o posibilitate interesantă. Poate că vei reflecta puţin la asta şi-mi vei da de ştire la ce concluzie ai ajuns. Bine?”
Încuviinţează.
„Martin?”
Încuviinţează iar.
„Ştiu deja răspunsul. Dar toate astea sunt pentru binele tău, okay?”
Încuviinţează.
* * *
Credinţa în orice învăţătură sau învăţător spiritual – orice autoritate exterioară – este cea mai periculoasă bestie din junglă. Când ne începem călătoria, primul lucru de care simţim nevoia este compania şi legitimitatea oferite de un grup deja consacrat, iar prin asta, efectiv, ne sfârşim călătoria înainte de a o începe. Martin este un exemplu perfect. A pornit acum douăzeci de ani în căutarea a ceva mai înalt, iar acum e obligat să se confrunte cu realitatea că tot efortul şi tot sufletul pe care l-a pus în această căutare timp de atâţia ani nu l-au făcut să avanseze nici măcar cu un pas. Douăzeci de ani a petrecut săpându-şi o groapă din care trebuie acum să iasă ca să-şi înceapă călătoria.
Lucru pe care, aproape sigur, nu-l va face.
Mărimea devoţiunii noastre pentru învăţători şi învăţături spirituale nu reflectă valoarea lor, ci dorinţa ego-ului de a supravieţui. Este ego-ul, falsul eu, cel care îl slăveşte pe guru şi îi declară învăţătura ca sacră, dar nimic nu este realmente nobil ori sfânt, ci doar adevărat sau fals.
Oricine care ştie cum decurge deprogramarea unui sectant ce a fost spălat pe creier îşi dă seama cât de grea este eliberarea de acest gen de credinţă; dar, de fapt, există o singură sectă – Secta Falsului Eu – şi toţi oamenii sunt membri fanatici în ea. Trezirea este procesul de deprogramare. Iluminarea este starea definitiv deprogramată.
Îi explic toate astea lui Martin în cuvinte blânde, făcând apel la mintea şi raţiunea sa, şi îl privesc cum se luptă în el inima cu creierul. În versiunea mea preferată din Mahabharata, Krishna şi Arjuna discută despre războiul care stă să înceapă. Arjună întreabă dacă războiul va avea loc pe câmpul de bătălie sau în inima sa.
„Nu văd nicio mare diferenţă”, răspunde Krishna.
* * *
Nu vreau ca Martin să creadă că mă iau de grupul şi gurul său în mod special. Nu văd niciun motiv ca să fac diferenţa între unii şi alţii. Există nişte motive pentru care o organizaţie spirituală nu scoate iluminaţi pe bandă rulantă, cel puţin unii care să fie vizibili. Un motiv foarte clar este că, chiar fără a-şi da seama, membrii se mulţumesc doar să caute iluminarea. A-ţi dedica viaţa unor idealuri spirituale măreţe poate fi un scop al vieţii la fel de bun ca şi căutarea raiului sau căutarea puterii sau căutarea averii sau căutarea iubirii. Doar pentru că deasupra uşii sclipeşte un neon unde scrie „Iluminare gratis! Calea cea mai scurtă şi mai uşoară! Singura cale autentică!”, asta nu înseamnă că ce se petrece înăuntru are legătură cu iluminarea sau că oamenii care intră chiar şi-o doresc.
Ba chiar dimpotrivă.
În aproape toate cazurile, iluminarea care se vinde şi se cumpără nu este deloc înţelegerea-adevărului, ci o stare de conştiinţă atât de nebuneşte de minunată, că numai un idiot nu şi-ar dori-o. Atât de insidios de minunată, încât radiaţia sa a orbit milioane de neştiuţi căutători în faţa faptului că ea nici nu există.
Poate că fosta organizaţie a lui Martin se ocupă mai mult de teorie, dar nu cred că ei înşală cu bună-ştiinţă. Cred că sunt la fel de convinşi ca cei pe care reuşesc să îi convingă. În astfel de cazuri, nu-i nimic mai sinistru decât o organizaţie care se comportă ca un organism care încearcă să supravieţuiască, să se adapteze şi să se dezvolte. Poate că acest organism urmăreşte eliberarea tuturor fiinţelor sau pacea mondială sau promovarea doctrinei sau, pur şi simplu, propria glorificare şi întărire. Poate că tipul iluminat aflat în vârf vrea doar să aibă cu cine să se culce, sau poate că a pierdut controlul organizaţiei în favoarea tipilor neiluminaţi de sub el. Sau poate că tipul iluminat din vârf nu-i deloc iluminat, ci altceva. Poate că-i ceva realmente minunat, dar nu este treaz, nu a înţeles adevărul.
Sau, cine ştie? Poate că fostul grup al lui Martin va atinge masa critică şi vor ajunge simultan cu toţii într-o stare de super-fericire permanentă. (Oare când voi bate la uşa lor, întrebându-i dacă nu-i prea târziu să mă înscriu şi eu, vor arunca în mine cu ouă?!)
Dar nu are niciun rost să cercetăm toate posibilele explicaţii de ce căutătorii nu găsesc ce caută. Pentru ei, e doar o altă distracţie, şi dintr-astea nu lipsesc niciodată. Ideea este să te trezeşti, nu să obţii un titlu de Doctor în trezire. Cu alte cuvinte, prima sarcină este să te trezeşti, iar apoi, dacă mai vrei să eliberezi toate fiinţele sau să aduci pacea lumii sau să salvezi balenele, foarte bine – norocul fiinţelor, norocul lumii, norocul balenelor. Dar ideea de bază rămâne acelaşi:
Ori eşti treaz, ori nu eşti.»
traducere de Răzvan Petre
5 iunie 2023
< Sus >