de Răzvan-Alexandru Petre
Fragmente din capitolul 6 „It’s all about Oz, baby” şi capitolul 7 „Nici sfânt, nici înţelept” din cartea „Spiritual Enlightenment – The Damnedest Thing” (2002), de Jed McKenna – în traducere: "Iluminarea spirituală – cea mai a naibii chestie".
[...] La baza confuziei stă impresia că starea permanentă de conştiinţă nonduală – iluminarea – ar fi acelaşi lucru cu experienţa temporară a conştiinţei cosmice – uniunea mistică – când, de fapt, ele nu au nicio legătură. E posibil să o ai pe una fără cealaltă, şi există milioane de cazuri de conştiinţă cosmică de diverse grade la un singur caz de iluminare. Desigur, e mai puţin probabil ca adevăraţii iluminaţi să se arate în lumina reflectoarelor, deci cu siguranţă există mult mai mulţi decât se cunosc oficial (ca în cazul vampirilor!). Oricum, ideea este că iluminarea şi misticismul au prea puţine sau chiar nimic în comun.
Oricine a gustat din uniunea mistică, printre care mă număr şi eu, va considera în mod natural că este cea mai înaltă culme a experienţei umane, ceea ce cred şi eu. Din această perspectivă, am putea spune că cine are acces mai frecvent sau mai facil la astfel de stări rafinate s-ar afla mai aproape de apogeul umanităţii. Toate bune şi frumoase, până în momentul când un astfel de om este etichetat ca fiind iluminat spiritual. El sau ea ar putea fi un avatar divin sau o întrupare a iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, dar iluminarea este cu totul altceva.
Diferenţa majoră este că unul trăieşte în vis, iar celălalt nu. Unul nu a înţeles adevărul, iar celălalt l-a înţeles. Unul funcţionează în limitele conştiinţei individuale, iar celălalt, independent de ea. Cel iluminat s-a trezit din vis şi nu-l mai confundă cu realitatea. Şi, evident, nu mai poate acorda importanţă la nimic. Pentru mintea iluminată, sfârşitul lumii nu este mai semnificativ decât ruperea unei crenguţe. „Înţeleptul vede unul şi acelaşi lucru în toţi şi toate”, spune Bhagavad-Gita. „Înţeleptul este imparţial”, spune Tao.
Iluminatul nu concepe că ceva poate fi greşit, aşa că nu se străduieşte să îndrepte nimic. Nimic nu-i mai bun sau mai rău decât altceva, aşa că ce rost are să corijezi lucrurile?! Publicul de la cinema nu sare din scaun să salveze personajele din film. Dacă, în film, un asteroid se îndreaptă spre Pământ, ecranul nu ia foc şi spectatorii nu se reped acasă ca să-şi petreacă ultimele ore împreună cu cei dragi. Dacă ar face asta, ar fi duşi cu duba la cel mai apropiat balamuc şi trataţi pentru tulburare iluzională.
Iluminatul priveşte viaţa ca pe un vis, prin urmare, cum ar putea separa ce-i corect de ce-i greşit, ce-i bine de ce-i rău?! Cum ar putea o schimbare de situaţie să fie mai bună sau mai rea decât alta?! Există oare ceva cu adevărat important în vis?! Te trezeşti, iar visul s-a dus ca şi când n-ar fi fost. Toate personajele şi evenimentele, care păreau atât de reale, dispar. Iluminatul poate umbla şi vorbi în lumea de vis, dar el nu confundă visul cu realitatea.
Iluminarea se referă la adevăr. Nu cum să devii o persoană mai bună sau mai fericită. Nu se referă la dezvoltarea personală sau la evoluţia spirituală. O reclamă corect făcută despre iluminare l-ar face pe un puşcaş marin să pălească. Nu există nicio miză serioasă în această lume sau în altele, în această dimensiune sau în altele. Preţul adevărului este absolut totul, dar nimeni nu poate şti ce înseamnă totul până când nu plăteşte acest preţ.
În termeni simpli, iluminarea este impersonală, pe când ceea ce se vinde pe tarabe drept iluminare este extrem de personală. Una dintre cele mai dificile sarcini pe calea către iluminare este să-ţi dai seama ce nu este ea. [...]
* * *
Este uimitor cât de tare ne agăţăm de credinţele noastre. După cum ne demonstrează istoria, cea mai rapidă metodă de a transforma nişte oameni, de altfel, cumsecade în nişte sălbatici este să te iei de credinţa lor. Cel care îi provoacă e numit eretic, iar pedepsele care-l aşteaptă sunt mai crude decât pentru oricare altă fărădelege.
Ideea este că oamenii care vin la mine au deja nişte credinţe ferme. Nimeni nu vine să-mi ceară să-i demolez credinţa atât de greu câştigată. Ei vin ca să construiască ceva pe temelia a ceea ce deţin deja şi să continue pe drumul deja început. Şi totuşi, au nevoie de o demolare. Asta, dacă chiar vor să se trezească. [...]
Majoritatea celor care îmi calcă pragul cred sau sunt entuziasmaţi de chestiile spirituale referitoare la lumină şi dragoste. Ei vor să devină oameni mai buni, mai deschişi, mai iubitori, mai fericiţi, mai aproape de Dumnezeu, şi vor să dobândească iluminarea spirituală fiindcă, aşa cum ştie toată lumea, într-acolo duce calea spirituală. Drumul către succes şi fericire este captivant, dar miza este să ajungi la tărâmul promis („It’s all about Oz, baby”).
Au fost convinşi de treaba cu iluminarea şi acum pe asta o vor. Nu ştiu dacă îşi dau seama cu adevărat ce înseamnă iluminarea. Când îi întreb, de obicei primesc aceleaşi răspunsuri vagi despre conştiinţa superioară, tat tvam asi, unitate, beatitudine, lipsa gândirii şi aşa mai departe. Îmi vând aceleaşi chestii care le-au fost şi lor vândute de alţii, fără a fi căpătat o reală înţelegere între timp. Ceea ce ei descriu este, în mare parte, un amestec bizar şi mitologic de Rai/ Shangi-La/ Nirvana pentru mulţimea Hindu/ Budistă/ New Age care a reuşit să se desprindă de educaţia iudeo-creştină. [...]
Marea majoritate a celor consideraţi autorităţi în materie de iluminare nu sunt iluminaţi. Pot fi altceva special, dar nu şi iluminaţi. O modalitate simplă de a distinge între omidă şi fluture este să-ţi aminteşti că iluminatul nu acordă importanţă la absolut nimic şi că iluminarea nu presupune cunoştinţe spirituale. Nu se referă la iubire sau la compasiune sau la conştiinţă.
Se referă la adevăr.» pag.36-43
< Sus >
«Adevărul unic, prezent în oricare persoană, este precum o gaură neagră în miezul fiinţei, iar orice altceva – orice altceva – e doar gunoi şi resturi ce acoperă gaura. Desigur, pentru cineva care duce o viaţă normală şi nu se deranjează cu întrebări filosofice, acele gunoaie şi resturi îl definesc ca om. Dar pentru cineva care vrea să ajungă la adevăr, acelea îi stau în cale.
Toate fricile sunt, în esenţă, frica de această gaură neagră interioară, şi nimic în afară de ea nu este adevărat. Procesul de atingere a iluminării înseamnă să treci de obstacole şi să intri în gaură; şi orice n-are legătură cu ajungerea la gaură şi intrarea în ea nu-s decât gunoi şi resturi.
* * *
„Am avut o experienţă în meditaţie şi voiam să ţi-o împărtăşesc”, începe Marla, şi îmi înşiră nişte revelaţii care simte că o ajută să se elibereze de una sau de alta, că a depăşit un blocaj sau a ucis un dragon sau ceva de genul ăsta. Ştiu din primele ei cuvinte că încearcă să mă impresioneze ca să-i acord un premiu. Este un procedeu destul de obişnuit. Ea are impresia că am încheiat un acord tacit în care sarcina ei este să-mi reflecte şi să-mi întărească imaginea de Mare Învăţător Spiritual, ca eu, la rândul meu, să-i oglindesc şi să-i fortific imaginea de sine a unei Persoane Foarte Spirituale. Ea presupune că avem această înţelegere tacită, pentru că a mai avut-o şi cu ceilalţi învăţători şi întotdeauna a funcţionat bine – o situaţie plăcută în care câştigă toate părţile.
O întrerup.
„Ai auzit de cuvântul makyo?” o întreb.
„Da, are cumva legătură cu...?”
„Este o chestie din Zen. Un termen foarte util. În Zen, nimeni nu e interesat de evoluţia spirituală. Nimeni nu-i interesat de explorarea de sine sau de desăvârşirea de sine. Ei nu încearcă să devină oameni mai buni sau mai fericiţi. Nu urmează o cale spirituală, ci calea „trezeşte-te naibii odată”. Sunt total concentraţi să păşească pe poteca încinsă şi îngustă către iluminare. Nu există niciun premiu de consolare, niciun obiectiv secundar. S-au înscris la curs doar pentru trezirea completă. Desigur, ca elevi, habar nu au ce implică un astfel de demers, aşa că-i revine maestrului sarcina să se asigure că rămân pe cale. Mă urmăreşti?”
Dă din cap, ezitând uşor.
„Tao ne avertizează să nu cădem în capcanele înflorite ale căii sau ale cuvintelor cu efect hipnotic. Sunt multe lucruri de văzut şi de făcut pe calea spre iluminare. Totul e nou şi magic. Există puncte, de pildă, unde te poţi opri ca să-ţi dezvolţi ceea ce ai considera drept puteri speciale: profeţie, telepatie, mediumnitate, arte magice, tot felul de jonglerii. În timpul meditaţiei Zen – numită zazen – elevul s-ar putea scufunda în conştiinţa unităţii eterne. Ar putea desluşi toate complexităţile vieţii sale într-o singură şedinţă magnifică. Ar putea simţi că vomită o minge imensă de plumb topit care îi zăcuse în piept de ani de zile. Ar putea coborî în abisurile iadului şi să-şi ucidă toţi demonii. După astfel de experienţe, ar putea da buzna la maestru ca să-i împărtăşească biruinţele şi trăirile sale, având impresia că a avansat mult pe calea spre iluminare, dar asta doar până în momentul când maestrul îl numeşte makyo, care este ca un duş rece.”
Marla se încruntă acum, dându-şi seama că ea este cea supusă unui duş rece.
„Când un maestru Zen foloseşte termenul de makyo, le indică elevilor săi că pietrele preţioase sau frumoasele flori pe care s-au oprit să le strângă nu au nicio valoare, decât în lumea pe care au decis să o lase în urmă. Tao spune ‘fereşte-te de capcanele înflorite’, deoarece, pentru a profita de ele, trebuie să-ţi închei călătoria, să rămâi în vis. În esenţă, ele sunt doar o distragere de la treaba dificilă care este trezirea. Ca să te eliberezi de iluzie, trebuie să dai tot ce ai. Preţul adevărului este totul. Totul. Aceasta e legea şi este absolută.”
Pare că s-a întristat. Continui pe un ton mai blând.
„Îţi explic ce este makyo, fiindcă asta se întâmplă aici. Ai trăit nişte revelaţii profunde în meditaţie şi ai venit să mi le prezinţi. E de înţeles. Spiritualitatea occidentală tinde să confunde iluminarea cu auto-perfecţionarea, deci este normal să presupui că trebuie să te eliberezi de bagajul mental sau emoţional. Dar eu îţi spun că, în cazul căutării iluminării, experienţele tale sunt makyo. Tu vii la mine cu aceste bijuterii preţioase, iar eu îţi spun să le arunci la toaletă, să tragi apa şi să mergi mai departe.”
Fac o pauză ca vorbele să-şi facă efectul. Ideea nu este să o ajut pe Marla să găsească iluminarea, ci să o fac să priceapă că nici măcar nu o caută. Câteodată mă întreb dacă aş fi un bun maestru Zen – Roshi – dar nu prea cred. Sau poate că aş fi unul grozav, depinde cum priveşti lucrurile. Emblema mea ar fi un desen cu capul lui Buddha înfipt într-o suliţă, ornat cu picături de sânge şi maţe atârnând. Motto-ul de sub emblemă ar fi „MORI!”.
După zazen, elevii s-ar înşira la uşa mea ca să-mi relateze experienţele pe care le-au avut, şi de îndată ce primul ar deschide gura, aş urla din toţi bojocii: „Nu eşti tu acela! Nu eşti cel real! Eşti tipul makyo! Eşti doar personajul din vis!” Probabil că, în acest moment, aş începe să-l lovesc cu un băţ, care este unul din avantajele de a fi maestru Zen.
„Trebuia să fii mort! De ce n-ai murit? De ce-ai venit la mine? Tu eşti problema! Ieşi afară şi întoarce-te când ai murit! Cu acela vreau eu să vorbesc, nu cu un personaj ignorant din vis. Acum IEŞI AFARĂ!”
Asta defineşte fundamental căutarea iluminării; acel tu care crezi că ai fi (şi care se crede a fi tu ş.a.m.d.) nu eşti Tu, ci doar un personaj pe care îl visează într-o efemeră existenţă adevăratul Tu. Desigur, nu-i nimic greşit să fii un personaj din vis, dacă ţelul tău nu-i acela să te trezeşti, dar în acest caz din urmă, personajul de vis trebuie anihilat fără milă.
Dacă îţi doreşti să trăieşti beatitudinea transcendentă sau iubirea supremă sau stări modificate de conştiinţă sau ridicarea lui kundalini, sau să fii demn să ajungi în rai, sau să eliberezi toate fiinţele, sau, pur şi simplu, să devii cea mai bună persoană care ai putea fi, atunci bucură-te! te afli deja în locul potrivit – în starea de vis, în universul dualist. Însă dacă eşti interesat să nu mai baţi câmpii şi să înţelegi ce este adevărat, atunci nu te afli unde trebuie şi te aşteaptă o luptă foarte complicată, aşa că n-are niciun rost să te prefaci. [...]» pag.45-49
traducere de Răzvan Petre
12 iunie 2023
< Sus >