de Răzvan-Alexandru Petre
Fragment din capitolul 11 „Ucide-l pe Buddha” al cărţii „Spiritual Enlightenment – The Damnedest Thing” (2002), de Jed McKenna – în traducere: "Iluminarea spirituală – cea mai a naibii chestie". Paginile 69-78.
„Nu căuta să calci pe urmele înţelepţilor. Ci caută ce au căutat ei.” - Basho
[...] Îmi plăcea de Andrew. Avea treizeci şi ceva de ani, subţirel, cu o voce blândă, budist toată viaţa lui de adult. Din câte îmi amintesc, practica meditaţia Vipassana, ceea ce putea explica aerul său calm şi tăcut. [...] Eram interesat să aflu părerile şi experienţa sa în privinţa budismului. Înţeleg perfect ce este Zen – cel puţin, în varianta mea diluată – dar, oricât ar părea de ciudat, n-am făcut niciodată legătura dintre Zen şi Budism. Şi asta, dintr-un motiv simplu: nu am priceput niciodată de ce dorinţa ar fi rea, iar compasiunea ar fi bună.
Suzuki spunea că budismul nu e ceva în care ai sentimente profunde, ci că budismul înseamnă să faci lucruri normale, cum ar fi să mănânci bine şi să dormi suficient. Am mai citit ocazional nişte cărţi şi cumva m-am prins, dar în mare parte tot n-am priceput. Cred că motivul pentru care nu-l pricep este că am impresia că punctul esenţial al budismului este trezirea din iluzie, dar poate că nu ăsta e. Poate că esenţa lui este să mănânci bine şi să te duci la culcare.
Era interesant ce spunea Andrew despre budism, dar ascultându-l, mi se întărea impresia că nu pot pricepe şi gata. Desigur, nu sunt teolog şi nu am studiat profund religiile lumii, dar în măsura în care le-am putut obseva, îmi e foarte clar la ce se referă. Creştinismul, iudaismul şi islamul înseamnă a-L face fericit pe Dumnezeu, ca şi El să ne facă fericiţi. Hinduismul e similar, doar că are mai mulţi zei. Dar chiar şi la acest nivel super-simplist, budismul îmi scapă. Sincer, cred că multor practicanţi budişti le scapă, după cum avea să-mi confirme discuţia cu Andrew. [...]
În privinţa conceptului budist de non-ataşament, Andrew nu avea dificultăţi cu înţelegerea, ci cu punerea sa în aplicare. Desigur, asta ne conduce la aparentul paradox că dorinţa de a fi fără dorinţe este ea însăşi o dorinţă, de unde, toată acea învârteală în jurul cozii. Spre deosebire de alţii, Andrew nu avea nevoie să fie tratat cu diplomaţie. Avea curajul şi inteligenţa de a privi în faţă ceea ce îi este arătat.
„Există două moduri de a privi non-ataşamentul. Unul, în virtutea ducerii unei vieţi liniştite şi fericite. Celălalt, în virtutea trezirii din iluzie – Nirvana cred că-i spune. E corect să credem că budismul are ca scop, cel mai adesea, seninătatea, eliberarea de suferinţă, lucruri de genul acesta?”
Andrew confirmă că miezul budismului este să duci o viaţă împlinită şi mulţumită, dar adăugă că iluminarea – Nirvana – era ceea ce el preferă din budism.
„În acest caz, vei fi fericit să afli că poţi să uiţi cu totul de non-ataşament”, spusei eu. „Pui carul înaintea boilor. Non-ataşamentul nu este cheia către eliberare, ci un produs secundar al ei.”
Chestia asta cu non-ataşamentul este unul din simptomele unei boli mai cuprinzătoare şi mai interesante, care-i loveşte în mod cronic pe căutătorii serioşi. Vreau să zic, interesantă mai mult pentru mine.
„Aceasta este o eroare foarte comună în învăţăturile şi religiile lumii,” continui eu. „Deseori, indică în direcţia taman opusă adevărului. Este credinţa că, dacă vrei să fii asemenea lui Cristos, atunci ar trebui să acţionezi precum Cristos – ca şi cum, pentru a deveni într-un fel, metoda ar fi să imiţi acel fel. Raţionamentul e ăsta: Dacă vrei să fii o persoană iluminată, ar trebui să te comporţi ca o persoană iluminată. Desigur, e un nonsens absolut, dar acceptat pe scară largă. Odată ce poţi recunoaşte acest fals raţionament, vei fi uimit de cât de răspândit este.
De pildă, eu unul sunt iluminat şi am parte de non-ataşament fără niciun efort. Ştiu ce este şi ce înţeleg cei care vorbesc despre el, fiindcă îl am. Dar nu sunt ataşat de el. Nu mi-l cultiv. De fapt, nici nu prea i-am dat atenţie până în momentul când nu mi s-au pus întrebări despre el. Pur şi simplu, a apărut odată cu iluminarea – e un produs secundar. Iluminarea oferă multe alte produse secundare, dar cu oricâtă dedicare ai încerca să ţi le cultivi, nu-ţi vor aduce niciodată iluminarea. E uşor să te uiţi la un om iluminat şi să tragi concluzia ‘Hei! Tipul ăsta mănâncă numai orez. Trebuie să mâncăm numai orez dacă vrem să atingem Nirvana!’ Ceea ce, desigur, nu-i adevărat. Dacă tipul ăsta iluminat s-ar arunca în prăpastie, ai sări şi tu în prăpastie?”
Andrew râde politicos.
„Dacă iluminatul s-ar arunca în prăpastie”, repet, „ai sări şi tu?”
De data asta, nu mai râde.
„O vezi pretutindeni,” continui eu. „Dai mereu peste ideea asta. De ce să întorc şi celălalt obraz, dacă cineva mă pocneşte şi vreau să ripostez? Ca să acţionez precum Cristos? De unde şi până unde chestia asta cu imitarea lui Cristos? Nu ştiu care înţelept din India stă cu faţa numai spre nord, aşa că ar trebui să stau şi eu mereu cu faţa spre nord de acum înainte? Dar dacă tipul ăla înţelept se scarpină mereu în nas? Trebuie să stau şi eu cu faţa la nord şi să-mi scarpin nasul de opt ori pe zi? Şi de ce? Pentru că misiunea vieţii mele este să-i imit pe marii înţelepţi?! Nu cred asta.
Să zicem că eu sunt bine hrănit, iar tu flămânzeşti. Vii la mine şi mă întrebi cum poţi fi şi tu bine hrănit. Ei bine, am observat că, de fiecare dată după ce mănânc o masă bună, râgâi, aşa că îţi recomand să râgâi şi tu, fiindcă asta înseamnă că eşti bine hrănit. Complet pe invers, nu-i aşa?! Încă flămânzeşti, numai că acum mai şi puţi ca un porc. Iar partea cea mai nasoală – fii atent la asta – partea cea mai nasoală este că ai încetat să mai cauţi de mâncare. Ţi-ai asigurat deja moartea prin înfometare.”
Îl las să rumege ideea câteva clipe. Sunt nişte lecţii importante şi nu vreau să trecem prea repede peste ele. Micile întrebări sunt deseori porţi către răspunsuri mai vaste.
„Cu non-ataşamentul e acelaşi lucru,” continui eu. „Dacă îl priveşti ca fiind cheia către pace şi fericire, atunci nu mă pot pronunţa, ci doar să remarc că mi se pare cam plictisitor. Însă, dacă îl priveşti ca fiind un pas important pe calea spre trezire, te asigur că nu este. Întâi trezeşte-te, iar apoi vei avea la non-ataşament cu grămada.”
Chestiunea
e foarte simplă, iar Andrew spuse că a înţeles-o mult mai direct acum. Nici nu
mă îndoiesc – partea cu râgâitul a fost de-a dreptul inspirată.
Următoarea chestiune în care am intrat a fost ce semnifică a fi în lume, dar nu parte din lume. N-am avut nevoie de prea mult timp să-i răspund, fiindcă e acelaşi lucru ca şi cu non-ataşamentul: „Nu e ceva pentru care să-ţi faci probleme acum,” i-am spus, „te vei lămuri singur la timpul cuvenit. N-are niciun rost să înţelegi.”
Andrew nu s-a lăsat dus cu vorba, aşa că am continuat.
„Din perspectiva mea,” i-am spus, „oamenii neiluminaţi îmi par ca nişte personaje de telenovelă. Asta văd eu când mă uit la oameni, cu toate grijile şi speranţele şi visele şi conflictele şi dramele lor. Nu înseamnă că bagatelizez în vreun fel experienţele umane, şi oricine ar privi din locul meu ar spune la fel, dar prin telenovelă exact asta înţeleg. O ficţiune zaharisită, isterică, neconvingătoare, prost scrisă şi jucată cu stângăcie, fără importanţă şi limitată la o simplă distracţie. Desigur, am fost şi eu ca toţi ceilalţi, trăind ca un personaj inconştient în telenovelă, dar acum nu mai sunt. Acum am scăpat din ea, liber să vin şi să plec din ea oricând vreau. Dar ce nu mai pot face, dacă nu voi suferi cumva vreo leziune serioasă la cap, este să mai confund vreodată telenovela cu realitatea.
Deci iată-mă pe scenă acum, chiar în această clipă, discutând în mijlocul telenovelei cu unul dintre personaje. Povestea acestui personaj gravitează în jurul chestiunii cum ar putea el să evadeze din telenovelă. Acest personaj vrea să ştie dacă poate trăi în afara cadrului teatral al telenovelei sau dacă nu-i nimic altceva decât un personaj bi-dimensional care îşi va înceta existenţa atunci când îl desfiinţează scenariştii sau se contramandează show-ul.
Va reuşi sau nu acest personaj în căutarea libertăţii? Îşi va continua căutarea sau se va orienta spre altceva? Oare chiar contează? Rămâneţi şi mâine pe recepţie ca să aflaţi continuarea!”
Andrew stătea foarte liniştit, foarte gânditor. Avea înţelepciunea să nu se simtă insultat, neluând lucrurile la modul personal. Asculta, asimila, fără a se opune în mod defensiv. Presupun că am fost cam grosolan tot explicându-i şi exagerând cu analogiile cam dubioase, probabil doar ca să mă mai distrez, dar şi pentru a testa diverse modalităţi de a comunica.
„Prin urmare,” am continuat eu, „tu, Andrew eşti atât în mijlocul telenovelei, cât şi în afara ei. Doreşti să evadezi din telenovelă, dorinţă care este acel morcov atârnat în faţă, motivaţia ta actoricească, care, la rândul ei, susţine elanul dramatic în multe episoade tragi-comice avându-l în centru pe Andrew.”
„Şi un eventual succes?” întrebă el.
Am făcut un gest de lehamite cu mâna. „O, da, bineînţeles. Nu vei reuşi să eviţi la nesfârşit propria ta natură. Este chiar o minune că oameni reuşesc s-o facă.”
Andrew se încruntă. „O spui de parcă iluminarea ar fi...”
„Ce?”
„Păi, un fel de nimic. Fără importanţă. Cum ar fi...”
„Ceva neînsemnat?” continui eu. „Imaginează-ţi că priveşti o telenovelă la televizor, dar ai şi puterea de a intra în ea. În urmă cu un minut urmăreai un show ridicol de televiziune, iar acum te afli într-un salon de spital, vizitând un personaj care moare de cancer la creier. Pentru el, totul este real, e cufundat în abisurile disperării, dar pentru tine-i doar un actor care îşi joacă rolul. Nu vezi nicio miză. Câtă autentică empatie poţi avea pentru necazul său?”
„Dar e doar un personaj fictiv.”
Am privit pierdut în depărtare şi am aşteptat.
„Eu sunt doar un personaj fictiv,” spuse impasibil. „Eu sunt cel cu cancer la creier. Iar tu ai intrat în telenovela mea.”
E o lecţie bună – şi distractivă. Aş putea s-o botez producţie „Hamlet” pe Broadway în loc de telenovelă, dar asta n-ar face decât să glorifice astfel de ficţiuni, în loc să le banalizeze. Analogia cu telenovela este suficient de concisă ca să sublinieze cele două aspecte cu care jonglam, eu şi Andrew; unul, că însuşi Andrew este un personaj fictiv, şi al doilea, că este iluzoriu a da importanţă la ceva, la orice. Şi mai trebuia atins încă un aspect cât timp ne mai aflam prin zonă.
„Şi cine a creat personajul tău?” îl întrebai.
„Adică, cine m-a făcut ce sunt?”
„Cine e autorul tău?”
„Păi, într-o anumită măsură, eu sunt.” răspunse Andrew.
„Bine, atunci cine este autorul acelui tu care, zici că, într-o anumită măsură, ar fi autorul tău?”
El veni cu aceeaşi idee. „Sinele meu cel adevărat?”
„Ăsta-i un oximoron. Nu există niciun sine adevărat. Adevărul şi sinele se exclud reciproc.”
„Asta seamănă cu dezbaterea despre ce anume are mai mare importanţă asupra dezvoltării: natura sau mediul.”
„Okay.”
„Deci nu există niciun răspuns.”
„Ba da.”
„Care?”
„Nu tu. Autorul tău nu eşti tu.”
„Şi atunci... ce sunt? Ce anume mă face să exist?”
„Nu ştiu. Ce contează?”
„Păi, cum să nu...” începu el, dar apoi tăcu.
„Nu e nimic clar în legătură cu asta,” i-am explicat. „Nu pot fi înţelese vastele şi complexele influenţele care contribuie la crearea falsului sine – un pleonasm, de altfel – dar asta nu-i nicio problemă, fiindcă nu-i niciun avantaj să înţelegi. Totuşi, există un avantaj dacă înţelegi că cine eşti are prea puţin sau deloc de-a face cu tine. Poate că-ţi vine greu să-ţi imaginezi cum să nu te iei la modul personal, dar asta e posibil când vezi limpede că cine eşti nu are mai nimic de-a face cu tine.”
„Care eu?”
„Bine zis.”
Am rămas tăcuţi pentru o vreme, fiecare cu gândurile sale. Mi-am analizat cuvintele pentru a le spori pe viitor eficacitatea. Andrew, lesne de înţeles, şi-a petrecut cele câteva momente de linişte căutând refugiu şi echilibru în învăţăturile sale budiste, lucru pe care l-am descoperit când mi-a pus o întrebare fără legătură cu subiectul discutat.
„Dar cum rămâne cu suferinţa? Buddha spunea...”
„Opreşte-te.”
* * *
[...] Andrew voia acuma să arunce cu Buddha spre mine, dar eu nu aveam ce face cu Buddha, şi, deşi nu-şi dădea seama, nici Andrew nu avea ce face cu el.
„Suferinţa este irelevantă”, i-am spus. „Compasiunea este irelevantă. Din start, niciunul dintre noi nu are nici cea mai vagă idee ce a spus Buddha, pentru că nu a pus pe hârtie şi nu a legalizat la notar nimic. Or, din moment ce nu-i prezent aici să ne explice, suntem pe cont propriu.”
Andrew făcu ochii mari în faţa acestei erezii. Avui impresia că se gândea să se ridice şi să plece.
„Hei, dar asta-i o veste foarte bună. Înseamnă că nu trebuie să te bazezi pe învăţăturile foarte dubioase ale unuia mort de mii de ani. Te poţi baza pe tine însuţi. Dacă prinţul Siddhartha a reuşit de unul singur, poţi şi tu, aşa-i? Buddha a fost un tip care s-a dedicat serios şi a înţeles pe cont propriu, aşa că poate tocmai asta-i adevărata sa învăţătură – că poţi să înţelegi de unul singur. Poate că elementul esenţial nu-i că ar fi fost nu ştiu ce zeitate sau supraom, ci tocmai că nu a fost. Că era un tip obişnuit, ca tine şi ca mine.”
Andrew se legăna uşor înainte şi înapoi, agitat.
„Cât despre suferinţă,” continuai eu, „las-o baltă. Ăsta nu-i un subiect. Suferinţa înseamnă doar că ai un vis urât. Fericirea înseamnă că visezi frumos. Iluminarea înseamnă să ieşi cu totul din vis. Cuvinte precum suferinţă şi fericire şi compasiune sunt doar nişte sacoşe cu pietre. Până la urmă, va trebui să le laşi jos dacă vrei să mergi mai departe.”
Andrew stătea nemişcat, cu un evident tumult interior. Nimănui nu-i place să-i fie beştelite preţioasele credinţe, dar tocmai ăsta-i scopul principal aici. Am rămas tăcuţi câteva minute, după care Andrew a readus în atenţie un subiect anterior.
„Aşadar, nu ne putem realiza natura de Buddha dacă ne comportăm precum Buddha?”
„Tao spune că înţeleptul umblă prin lume, dar nu lasă nicio urmă. E doar un alt mod de a spune ‘a fi în lume, dar nu parte din lume’. Dar Tao nu spune nicidecum că persoana neiluminată care doreşte să devină înţeleaptă ar trebui să se deplaseze într-o aşa manieră încât să nu lase nicio urmă pe pământ. Şi oare-ţi poţi imagina o sectă de taoişti care stau mereu aşezaţi în fund, citind acest pasaj şi înţelegându-l ca pe o poruncă să nu răscolească niciodată solul sau ţărâna?! Să nu calce nici măcar un fir de iarbă?! Ar fi absurd, dar nu mai puţin ridicol decât multe lucruri pe care le fac oamenii ca să se autosugestioneze că sunt deja ceea ce speră să devină. Nu are niciun rost să acţionezi ca cineva care a ajuns deja acolo unde vrei să ajungi şi tu, ci ideea este să ajungi acolo tu însuţi. Nu vei ajunge un înţelept imitându-l pe unul. Întâi devino înţelept, iar apoi vei culege uşor şi gratis toate beneficiile înţelepciunii.”
traducere de Răzvan Petre
20 iunie 2023
< Sus >