de Răzvan-Alexandru Petre
Fragment din capitolul 34 „Scopul cursei este doar să faci o cursă” al cărţii „Spiritual Enlightenment – The Damnedest Thing” (2002), de Jed McKenna – în traducere: "Iluminarea spirituală – cea mai a naibii chestie". Paginile 219-230.
«[...] Julie îmi zâmbeşte. „Întrebarea cu numărul 13. Ultima oară când am discutat, spuneai că tu nu funcţionezi la nivel de credinţă. Prin asta înţelegeai că nu ai niciun fel de credinţe?”
Nu-i o întrebare proastă. Pot să-mi dau seama de posibilele neclarităţi ale cititorilor, dar trebuie să mă gândesc bine cui mă adresez. Cineva în poziţia mea nu are niciodată în faţă un observator imparţial şi nimic din ce spun nu se referă doar la mine.
„Răspunsul nu este că eu am sau nu am o anumită credinţă. Adevărul este că nu-i un subiect care să mă intereseze, credinţa. Într-un sens foarte larg, am putea spune că eu cred fără discriminare în orice – în fantome, în statui care sângerează, în răpiri făcute de extratereştri, în mutilări de vite, în cercuri din lanuri, în profeţii, în posedări demonice. Nu exclud nimic din aceste lucruri, fiindcă e mai amuzant aşa şi fiindcă n-am niciun motiv. Adică, dacă priveşti realitatea dualistă ca fiind un vis, aşa cum o fac eu, atunci nu-i nevoie neapărat de vreo discernere. Unde trasezi linia de demarcaţie în vis? Totul e bine aşa cum e. Nimic important pentru mine nu depinde de modul cum privesc aceste lucruri, aşa că doar le privesc, pur şi simplu.”
„Încerci cumva să ocoleşti întrebarea?” mă întreabă ea cu o licărire amuzată în ochi.
„Da, păi, speram cumva...” îi răspund într-un stil jucăuş adolescentin.
„Atunci, pregăteşte-te, domnule” spune ea, rânjind la mine. „Sunt un jurnalist înrăit şi vreau răspunsuri la obiect.” Rădem amândoi. [...] Se descurcă bine cu interviul, dar ceva stă să se ivească, gata să iasă la suprafaţă. Oare ce să fie?
„Mmm, răspunsul pe bune este că nu mai am nicio credinţă în sensul înţeles de tine. Chestiunea, pur şi simplu, nu se mai iveşte. Aş putea spune că nu mai cred în credinţă. Consider că credinţele sunt căi de a face faţă la nişte lucruri pe care nu le cunoşti sigur, iar eu nu mai sunt interesat de astea. Nu am niciun gol care să aibă nevoie a fi umplut. Trebuie să menţionez că asta nu-i ceva ciudat, specific numai mie; e răspunsul obişnuit pe care l-ai căpătă din partea oricui aflat în situaţia mea.”
„Prin ‘situaţie’ înţelegi pe deplin iluminat?”
„Păi, nu există iluminare parţială, dar, într-adevăr, oricine ştie ce ştiu eu ar spune acelaşi lucru. Credinţa nu are nicio legătură cu iluminarea. Adică, am şi eu credinţe, cum are oricine. De aceea, răspunsul nu e un simplu da sau nu. Am credinţe legate de realitatea personală şi viaţa de apoi şi orice altceva nu putem vedea în cadrul visului, aşa că trebuie să ne folosim imaginaţia şi inteligenţa ca să ne spună ce se află acolo, dar nimic din astea nu are absolut nicio importanţă pentru iluminare. Acum cam bat câmpii, dar aşa se întâmplă când încerc să răspund la întrebări cu care n-ar trebui să am de-a face – întrebări care nu se pot traduce bine.”
„Cum anume nu se traduc? De la o persoană neiluminată la una iluminată?”
„Şi înapoi, da, într-un fel. Iluminarea este atotcuprinzătoare. Este o paradigmă total diferită. Realitatea mea nu e şi realitatea ta. Sunt cu totul alte reguli. E ca şi cum aş vorbi într-o altă limbă, iar motivul pentru care reuşim să ne înţelegem este că, pe vremuri, vorbeam limba ta şi acum îmi mai amintesc câte ceva. Se pare că, pe zi ce trece, tot mai puţin. Nu ştiu dacă am reuşit să te lămuresc.”
„Este chiar interesant,” mă încurajează ea. „Deci dacă ar fi aici o altă persoană iluminată, voi doi v-aţi putea înţelege perfect?”
„Uite cum se duce naibii analogia... Da, într-un fel, teoretic, am vorbi aceeaşi limbă...”
„Dar?”
„Dar nu prea am discuta. N-ar fi nimic de vorbit.” Încep să interpretez ambele roluri dintr-o conversaţie imaginară. „Ar fi cam aşa: ‘Bună. Cum îţi merge?’ ‘Bine, mersi, dar ţie?’ ‘Bine, mulţumesc. Cum merge iluminarea la tine?’ ‘O, foarte bine, mulţumesc. Sunt de-a dreptul încântat. Dar la tine?’ ‘La fel. Sunt foarte mulţumit.’ ”
Acum chicoteşte, amuzată de mica mea improvizaţie.
„Pur şi simplu, nu-i nimic de spus. Omizile pot discuta, dar fluturii nu.”
„Hai să ne întoarcem la întrebarea iniţială: Oare un maestru Zen nu crede în Zen? Un maestru Sufi nu crede în Islam?”
„Aici vorbim de vehicule şi de destinaţii. Odată ce ai ajuns la destinaţie, vehiculul este lăsat la o parte, uitat. Dacă iau un tren până la Chicago, mă dau jos şi apoi mă bucur de oraş. Nu trag trenul după mine pe unde mă plimb. Şi-a făcut treaba. Nu mai am nevoie de el. Desigur, dacă vrei să te întorci ca să-i ajuţi pe alţii în călătoria lor, atunci te vei baza pe vehiculul pe care-l cunoşti.”
„Care, în cazul tău ar fi...?”
„Mai multe vehicule.”
Fereastra bucătăriei e orientată spre nord şi oferă o panoramă largă a norilor care-şi croiesc drum către est. Frontul rece atmosferic a adus o gamă impresionantă de nori, încât dacă ieşi afară şi te răsuceşti, te poţi bucura de o panoramă majestuoasă şi variată în toate direcţiile.
Julie mă ia prin surprindere, aplecându-se spre mine şi vorbindu-mi în guler. „Tu ce-ţi doreşti?”
O privesc, încercând să estimez intenţia întrebării. Văzându-mi confuzia, îmi arată notiţele ei ca să le văd. „Uite-aici, întrebarea 14: Ce-şi doreşte Jed?”
Tot nu înţeleg ce vrea de la mine, dar răspunsul este oricum acelaşi, indiferent de cum s-ar interpreta întrebarea. „Nu-mi doresc nimic. Eu nu doresc.”
Ochii i se deschid larg. „Ştiam că vei spune asta! Mă gândesc de zile întregi la asta şi nu pot pricepe. Cum poţi să nu vrei nimic? Şi ce înseamnă asta? Ce este viaţa fără dorinţe? Ţeluri? Vise? Nu ai nişte aspiraţii? Nu există ceva ce ai vrea să dobândeşti sau vreo calitate pe care ai vrea să o ai? Mie mi se pare că viaţa înseamnă expansiune şi dobândire, o mişcare perpetuă către următorul lucru. Ambiţie, creştere, cucerire. Nu poate fi adevărat că tu nu... nici nu ştiu cum să o spun... nu doreşti nimic. Ceva tot trebuie să doreşti.”
Nedumerirea ei mă amuză. „Ei bine, aş putea dori o ceaşcă de cafea sau un nou joc video sau altceva, dar nu-mi doresc nimic într-un sens mai larg.”
„Pacea mondială?” încearcă ea. „Eliberarea tuturor fiinţelor? Faimă şi noroc? Putere? Prestigiu? Avere? Adulaţie? Ăă, propria ta insulă? Muşchi abdominali frumos reliefaţi? Să compui o simfonie? Un prânz cu Buddha? Trebuie să fie ceva... ceva care te mână, ceva care... doreşti.”
Îi răspund printr-un râs. „Regret că sunt atât de plictisitor, dar nu, nimic. Ei bine, poate că nişte muşchi abdominali. Nu-mi doresc posesiuni, fiindcă am o idee destul de bună despre cum funcţionează universul, iar dorinţele îmi sunt, practic, împlinite înainte să-mi dau seama că mi le-am dorit. Pacea mondială şi eliberarea tuturor fiinţelor ar fi un semn de credinţă că ceva ar fi greşit sau ceva trebuie reparat, iar eu nu sunt capabil de o asemenea credinţă. Cu siguranţă că nu sunt un boddhisattva sau satguru, după cum înţeleg eu aceşti termeni. Iar celelalte lucruri pe care le-ai menţionat sunt doar... decoraţiuni exterioare. Ele nu au niciun sens pentru oricine se află în situaţia mea.”
„Spui asta, oricine în situaţia ta, pentru că...?”
„Ca să fie clar că aici nu vorbim despre mine, ci despre orice fiinţă trezită. Aceste lucruri pe care le spun acum nu sunt nişte faţete speciale ale lui Jed McKenna. Ele sunt adevărate pentru oricine este trezit.”
„Iar când spui decoraţiuni exterioare, ce vrei să spui? Că puterea şi prestigiul...?”
„Puterea, prestigiul, averea, adulaţia, muşchii abdominali, desigur, orice ne defineşte. Oricum ne descriem pe noi înşine, cum ne gândim la noi înşine, cum ne proiectăm. Fiecare caracteristică, trăsătură, aspect, emoţie, credinţă, opinie. Toate. Sinele.”
„Toate sunt... fără valoare? Asta spui? Că persoana e doar un costum?”
„Da, un costum. Iar într-un joc fără mize, expresia ‘fără valoare’ e deja redundantă.”
„Deci costumul este sinele fals.” Parcă ar face o declaraţie de presă.
„Iarăşi, o expresie pleonastică, fiindcă nu există vreun sine real, dar, într-adevăr, costumul reprezintă sinele fictiv – ego-ul. Ne construim un ego pentru a compensa lipsa unei cunoaşteri directe a sinelui. Cu alte cuvinte, pentru că nu vede sinele real, omul presupune că nu există.”
„Nu-l văd, deci nu are cum să existe.”
„Păi, nu-l văd, fiindcă nici nu există. Nu există niciun sine real care să poată fi perceput – ci există numai sinele fals şi non-sinele. Căutându-ţi adevăratul sine, nu vei găsi nimic, ca şi cum sinele real nu are nicio realitate.”
„Ceea ce cam aşa şi este. Nu asta spui?”
„Da. Şi tocmai groaza de acel nimic ne ţine atenţia încordată pe exterior. Folosesc termenul „groază” pentru a sugera calitatea vagă, impersonală a nimicului. Nu mulţi oameni îi dau un nume. Rareori ies să spună că în profunzime se simt fără substanţă sau fără bază. Iar cei care o fac riscă a fi trecuţi pe medicaţie şi internaţi într-o instituţie de sănătate.”
„Dar ce se întâmplă atunci când oamenii îşi explorează sinele lăuntric? Fac îndelungate eforturi de auto-cunoaştere? Oare nu pentru a descoperi adevărul se cufundă în interior?”
„Doar explorează ego-ul – studiază falsul sine – ceea ce, desigur, este o cercetare la fel de valabilă ca oricare alta. Dar nu te vei trezi perfecţionându-ţi personajul din vis, ci te trezeşti eliberându-te de el. Ego-ul nu are ataşat de el niciun adevăr, aşa că niciun grad de stăpânire asupra lui nu are ca efect ceva adevărat. Dându-i atenţie ego-ului, nu faci decât să-l întăreşti.”
Reportofonul pocneşte, aşa că facem o pauză, în timp ce Julie pune o casetă nouă. Când e gata, continui.
„De fapt, chestia asta cu iluminarea devine interesantă când vrei să înţelegi mai bine oamenii, ce anume îi motivează, de ce fac ceea ce fac. Cel mai profund adevăr al oricărei persoane este impersonal. Ai putea pretinde că nu-i aşa prin prisma fiecărui gând şi emoţii, dar asta nu schimbă adevărul. Nu frica de moarte conduce oamenii, ci frica de non-existenţă – extincţia.”
Îmi dau seama că s-au acumulat nişte aparente contradicţii în ce spun, dar este un subiect amuzant şi simt că i-am spus Juliei cam ceea ce trebuia să zic.
„De exemplu, ruşinea. Cauza aflată la baza oricărui sentiment de ruşine este suspiciunea adâncă şi de nezdruncinat că eu aş fi un impostor. Simt lipsa adevăratului sine în mine, dar nu şi în ceilalţi, aşa că, în mod natural, presupun că ceilalţi ar fi reali. Privind la carcasele atât de convingătoare pe care ceilalţi şi le-au construit şi neştiind că sunt goale pe dinăuntru, obligatoriu mă simt singurul necinstit şi, desigur, mă ruşinez.”
„O, încerc să înţeleg. Deci cineva, să zicem că eu, neavând experienţa directă a naturii mele, sunt obligată să creez...”
„Să creezi, să proiectezi, să menţii. În permanenţă.”
„Să proiectez o imagine... a mea... dar am impresia că sunt singura care face asta, din cauză că toţi ceilalţi par reali?”
„Sigur, cum ar putea fi altfel?! Toţi ceilalţi par autentici, în timp ce tu te simţi într-o oarecare măsură neautentică, începând cu nivelul de completă neautenticitate conştientă până la nivelul la care eul s-ar putea dizolva.”
Face pauză o clipă, coborând ochii şi reflectând.
„Complet neautentici înseamnă... înseamnă că unii oameni sunt total orbi? Trăiesc absolut inconştienţi?”
„Nu-i nevoie să mă întrebi pe mine, îi poţi vedea pretutindeni în jur. Oameni complet identificaţi cu personajul pe care îl joacă. N-au nicio bănuială că lucrurile ar putea fi altfel decât par. Încă sunt încătuşaţi în peştera lui Platon. Gradul în care omul e inconştient de falsa lui natură ar fi gradul în care este captiv în mrejele lui Maya – iluzia, starea de vis. E destul de tentant să credem că individul evoluează de-a lungul a cine-ştie câtor vieţi omeneşti, devenind treptat tot mai treaz, de la o viaţă la alta. O trezire tot mai mare se traduce într-o nemulţumire tot mai mare faţă de înşelare, falsitate şi iluzii, şi o dorinţă corespunzătoare de a cunoaşte ce-i adevărat. Prelungeşte linia şi vom ajunge la completa rupere de ego şi trezirea în...”
„Adevăr.” Julia pronunţă cuvântul ca pe o sentinţă la moarte. „Adevărata noastră natură.”
„Desigur. Şi este, de asemenea, motivul pentru care trezirea poate semăna mult cu o cădere nervoasă puternică. De fapt, cred că, în esenţă, asta şi este – o rupere totală de ceea ce ai crezut întotdeauna că ar fi realitatea. Tocmai de aceea, depresia, de pildă, poate fi greu de combătut: pentru că poate fi o reacţie perfect raţională la o situaţie extrem de iraţională – adică viaţa – mai ales când depresia se învârte în jurul sentimentului de inutilitate şi lipsă de importanţă. La urma urmei, nici nu ai putea fi mai inutil şi mai lipsit de importanţă decât este personajul dintr-un vis. Modul de a învinge o depresie raţională nu este, în niciun caz, să-i întorci spatele sau să te agăţi de iluzia că ar avea vreo semnificaţie, ci să te repezi prin ea şi să vezi ce se află la celălalt capăt. În loc să te fereşti de oroarea nimicului, aruncă-te în el cu capul înainte. Ce ai de pierdut? Însă, desigur, scopul depresiei nu este să o învingi.”
„Şi care-i scopul depresiei?”
O privesc, gândindu-mă ce întreabă ea de fapt – şi ce să-i răspund cu adevărat. Nu întotdeauna adevărul este cel mai bun răspuns, dar când am dubii, îl prefer.
„E acelaşi scop ca al oricărei curse din parcul de distracţii. Scopul cursei este doar să faci o cursă.”
Asta o face să se oprească. Face o pauză, reflectând. Agitaţia ei devine acum mai evidentă, aproape să izbucnească.
„Deci nimeni... nimeni nici măcar nu are un sine? Asta spui, aşa-i? Nu există niciun... niciun adevărat... nu există cu adevărat...?
„O, toţi avem un adevăr la bază, dar nimeni nu-l cunoaşte, la fel cum personajele din vis nu ştiu că ele sunt produsele somnului unui sine mai vast.”
„Nimeni care nu-i iluminat, vrei să spui?”
„Da,” confirm eu, „asta-i diferenţa.”
Nu se simte prea bine auzind asta din gura mea. „Deci oamenii neiluminaţi nu se cunosc pe ei înşişi? Nu-şi cunosc adevărata lor natură?” „Şi tocmai de aceea trebuie să-şi creeze un sine artificial, fiindcă...” Se angrenează în raţionament. „Fiindcă e singurul sine pe care-l cunosc. Şi acesta este ego-ul? Falsul sine?”
„Corect.”
„Deci când se vorbeşte despre anihilarea ego-ului...”
„Prin asta se înţelege că, numai distrugând falsul, poate rămâne adevăratul.”
„Isuse. Deci eu îmi construiesc în permanenţă un sine fals?”
„Da, în permanenţă. E modul în care îţi foloseşti energia – forţa vitală. Doar pentru a proiecta iluzia de sine. Permanent proiectezi o reprezentare exterioară a ta, care-i tot timpul o lucrare în transformare, mereu schimbându-se şi evoluând.”
„E ceea ce fac toţi?”
„O întrebare interesantă. Da şi nu. E o chestiune de gradaţie. Dacă ne gândim la oamenii cu adevărat altruişti, la acel nivel se vede o diferenţă. Persoanele neegoiste au găsit un sens în altceva decât propriul sine. În loc să se proiecteze, împlinesc ceva. Au renunţat la rolul prin care îşi defineau un sine, în favoarea unei activităţi exterioare. Un exemplu bun ar fi maternitatea, sau consacrarea vieţii lui Dumnezeu, sau dedicarea pentru o cauză sau un efort creativ. Ei încă se află pe scenă, încă poartă un costum, îşi cheltuie forţa vitală pentru a-şi anima personajul, însă doar intră într-un rol şi nu-şi creează unul.”
„Aşadar, abandonarea de sine în favoarea unei puteri superioare...?”
„Superioare, inferioare, oricum ar fi. Factorul crucial este renunţarea la sine. Nu contează dacă este pentru Dumnezeu, pentru ţară sau pentru cioplirea unui baston.”
„Un baston?”
„H. D. Thoreau a scris o poveste despre un tip care şi-a transcens sinele prin dedicarea absolută în vederea unei singure sarcini – cioplirea unui baston de sprijin la mers.
Deci omul altruist este cel care s-a dedicat unui ideal definitoriu – sau s-a abandonat, dacă privim din altă perspectivă – dar procesul este în esenţă acelaşi, fie că alege un ideal sau zece sau o sută. Toate aceste aspecte care definesc persoana – cariera, comunitatea, familia ş.a.m.d. – toate sunt doar nişte roluri predefinite în care individul intră, le animează.
Într-un sens foarte real, toate sunt nişte abandonări, dar cine e cel care se abandonează? La ce anume se renunţă? Acestea sunt adevăratele întrebări. Ce rămâne după ce dăm la o parte contextul? Ce rămâne după ce dăm la o parte biserica, serviciul, relaţiile, pasiunile şi toate celelalte? Alte straturi? Natura? Mediul? Influenţele perinatale? Influenţe din vieţile anterioare? Bine, dar ce există dincolo de toate acestea? Ăsta e procesul, să îndepărtezi strat după strat, ca o ceapă, până când nu mai rămâne decât...”
„Dar o ceapă nu-i formată decât din straturi.”
„Aşa e şi ego-ul – sinele – numai straturi. Îndepărtează toate straturile şi nu va mai rămâne decât non-sinele.”
„Şi non-sinele este sinele adevărat?”
„Nu există niciun sine, dar, da, cam asta-i ideea.”
„Atunci... atunci... atunci cu cine vorbesc eu acum?”
„Mai bine te-ai întreba ce înţelegi prin ‘eu’. Sau cine se referă la ‘eu’. Sau cine-i cel care se întreabă cine se referă la ‘eu’. Şi tot aşa…”
Devine exasperată. „Nu pricep nimic.”
„Sau ai putea folosi mantra bine-cunoscută a lui Ramana Maharshi ‘Cine sunt eu?’ Dar e niţel cam înşelătoare, aşa că aş schimba-o cu ‘Ce este eu?’ ”
„O, da, asta mai lămureşte lucrurile!”
„Sau ai putea folosi un koan, cum ar fi ‘Care este faţa ta originară dinainte de a te fi născut?’”
„Vrei să mă necăjeşti.”
„Nu-i nimic mai dificil decât să-ţi poţi imagina ce rămâne după ce toate straturile de iluzie sunt îndepărtate. Doar ceea ce este adevărat. Nu există altceva mai simplu – în sensul propriu al cuvântului. Ceea ce era adevărat despre un ţânţar de acum zece mii de ani e la fel de adevărat despre un ţânţar de azi. Ceea ce este adevărat despre o scânteie care va licări timp de o miime de secundă peste un milion de ani şi la o distanţă de un milion de ani-lumină este la fel de adevărat acum şi aici şi va fi oricând. Nu a fost niciodată neadevărat şi nu va fi niciodată neadevărat.
Şi acele adevăruri, şi adevărul meu, şi adevărul tău, şi adevărul lui Isus, şi al lui Buddha, şi al lui Hitler, şi al Maicii Tereza, şi al unui peşte mort plutind în Gange, şi al tuturor maeştrilor ascensionaţi, şi al galaxiei Calea Lactee, şi toate gândurile care au fost gândite vreodată de cineva, toate sunt acelaşi adevăr. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi întotdeauna. Timpul şi spaţiul vin şi pleacă, dar ceea ce-i adevărat rămâne adevărat, iar tot restul nu-i decât un vis.”
Aahh!
Tăcere. Posibilă iritare. Posibilă agitaţie. E nevoie să mai treacă ceva timp. Ne croim drum până în sufragerie şi, nefiind nimeni acolo, ne aşezăm pe canapea. Rămânem tăcuţi o perioadă de timp, până ce Julie decide să continuăm.
„Deci, de exemplu, cum ar fi alcătuit falsul meu sine?”
„La fel ca al oricui. Îţi creezi falsul sine prin felul cum te autodefineşti. Cariera îţi oferă un cadru şi structura a cine eşti şi ce faci şi de ce. Familia este importantă, oferindu-ţi mai multe roluri pe care le îndeplineşti – mamă, fiică, soră, soţie, mătuşă ş.a.m.d. Alte relaţii. Comunitatea. Identitatea naţională şi rasială. Desigur, sexul. Starea financiară. Apartenenţa la o biserică. Condiţia şi aspectul fizic. Educaţia, politica, hobby-urile, credinţele, opiniile, gândurile, emoţiile, totul. Toate acestea îţi solicită energia pentru a fi menţinute ca aspecte personale. Dacă, de pildă, nu-ţi mai consumi energia pentru curăţarea casei, atunci nu te vei mai putea autodefini ca o bună gospodină.”
„Şi dacă plătesc pe cineva să-mi facă curat în casă?”
„Banii provin dintr-o energie investită cândva. Este un mijloc de schimb al energiei.”
„Iar prin energie înţelegi...?”
„Pur şi simplu, dacă vrei să te consideri o persoană grijulie, va trebui să ai grijă de cineva, să oferi ceva. Dacă vrei să fii atrăgătoare, va trebui să faci tot ce-i necesar pentru a manifesta farmec fizic, astfel ca să ţi se reflecte înapoi.”
„Oare farmecul mi se reflectă înapoi?”
„Ţi-ai privit oare vreodată faţa în mod direct? Te-ai privit vreodată în ochi direct?”
„Păi... nu, cred că nu.”
„În mod similar, falsul sine nu poate fi perceput direct, ci doar reflectându-se din ochii celorlalţi.”
„Bine, deci dacă vreau să mă consider atractivă, trebuie ca alţi oameni să mă perceapă ca fiind atractivă?”
„Desigur. Ne petrecem viaţa şi ne folosim energia vitală cultivându-ne şi aranjându-ne aspectul sub care apărem în ochii celorlalţi. Aşa ştim noi că existăm. Aşa ne cunoaştem cine suntem. Aşa ne asigurăm că suntem reali şi nu doar nişte personaje din vis goale pe dinăuntru. Aşa este menţinută iluzia.”
„D-aia se spune că percepţia creează realitatea?”
„Percepţia este realitatea. Nu există nimic altceva. Exact ca într-un vis.”
„Şi cine percepe? Cine visează? Cine-i visătorul?”
„Păi, din perspectiva mea, sunt eu.”
„Păi, din perspectiva mea, sunt eu.”
„O! Păi, n-am ajuns prea departe cu discuţia asta, aşa-i?!”
„Ăă?”
„Infinitatea conţine o infinitate de infinituri.”
„O, Doamne, m-ai ameţit.”
„Şi eu am ameţit. Hai să luăm o pauză şi să ne relaxăm un pic.” »
traducere de Răzvan Petre
6 iulie 2023
< Sus >