<  Pagina Nondualitate radicală


Ce este nondualitatea (2)

Richard Sylvester susţine conferinţe despre nondualitate din anul 2005 şi a scris patru cărţi pe acest subiect. Una dintre ele se numeşte "Bea ceai, gustă prăjitura" (Întâlniri în şapte oraşe germane). În episodul 2 din acest serial, ne povesteşte o mică anecdotă de la o astfel de întâlnire cu cei interesaţi de nondualitate. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

„Plenitudinea – percepţia că eu sunt totul”

În prezentarea anterioară am vorbit despre faptul că, uneori, poate apărea un moment – poate doar o fracţiune de secundă – de percepţie directă că eul care am crezut întotdeauna că sunt, persoana solidă care părea întotdeauna să existe, este, de fapt, un vid complet, total lipsit de orice fel de substanţă. Adeseori, aşa se manifestă trezirea iniţială. Care poate instaura o perioadă de, să o numim, disperare.

Când mă contactează unele persoane pentru şedinţe individuale în care îmi împărtăşesc ceea ce li se întâmplă apropo de non-dualitate, adesea, tocmai acesta este motivul: faptul că au intrat în acea perioadă denumită uneori „noaptea întunecată a sufletului” sau „deşertul”. Este o experienţă destul de obişnuită.

Cauza din care, destul de des, poate apărea disperarea după trezirea iniţială este că omul a întrevăzut posibilitatea de a pune capăt tuturor căutărilor sale, nemulţumirii de a fi un eu separat, dar această percepţie fiind temporară, i se pare că, după ce abia i se oferise, i-a şi fost retrasă imediat. Şi poate rămâne cu impresia de genul „Am avut o percepţie, dar am pierdut-o şi acum ştiu că nimic din ce aş putea eu face nu mă poate aduce înapoi acolo, din cauză că e foarte limpede că eu nu sunt decât o iluzie”.

Ceea ce poate pune capăt acelei perioade de disperare este o altă deschidere, să-i zicem aşa, o a doua percepţie. Poate că cel mai bun mod de a descrie a doua percepţie este că nu mai apare doar vacuitatea a tot ce există – vidul persoanei şi vidul lumii exterioare aparente în care persoana pare să se mişte. Ci, când nondualitatea este percepută pe deplin, dispărând separarea dintre ceea ce pare a fi eul şi ceea ce pare a fi lumea exterioară, atunci se mai percepe în plus că, deşi acesta – şi acum arăt spre eul aparent – pare a fi vid (ceea ce chiar este) şi aceea – arăt acum spre ceea ce pare a fi lumea exterioară – pare a fi tot vid (ceea ce chiar este) – totuşi, sunt, în acelaşi timp, plinătate.

În acest punct simt întotdeauna nevoia să mă opresc şi să-mi cer scuze pentru acest paradox, pentru că sună, cu siguranţă, ca un paradox. Iar în mintea căutătorului, în mintea celui care pare a fi o persoană, este normal să apară gândul „Păi, cum poate să fie şi gol, şi plin, asta n-are niciun sens”. Într-adevăr, pentru minte, nu are şi nici nu poate avea niciun sens. Însă când apare percepţia directă, atunci devine, pur şi simplu, evident. Nu mai rămâne nicio îndoială că totul este atât vid, cât şi plin. Că totul este, dacă vreţi, nimicul care apare, simultan, ca vid şi ca plin.

Despre plenitudine este foarte dificil, ba chiar imposibil să găseşti cuvinte care să o descrie în mod adecvat. Dar expresia adesea folosită pentru realitatea despre am scris şi vorbit (şi despre care scriu şi vorbesc şi alţii) conţine aceste două cuvinte: iubire necondiţionată. Mintea ar putea fi îndreptăţită să întrebe: „Dacă totul şi nimic este plenitudine, în ce constă acest plin?”. Nu există un răspuns satisfăcător la această întrebare, dar expresia „iubire necondiţionată” mi se pare că o cuprinde mai bine decât oricare alta (şi la fel li se pare şi altor scriitori şi vorbitori care au încercat să comunice despre acest subiect).

Prin urmare, atunci când eul se destramă şi realitatea este simţită în plinătatea sa, natura totului-nimic este percepută ca iubire necondiţionată. Cuvântul dificil din această expresie nu este „iubire”. Oricine poate înţelege şi face asocieri cu cuvântul iubire într-un fel sau altul. Ci dificultatea este că acea iubire percepută când eul dispare este „necondiţionată”. Tocmai acest cuvânt face ca ceea ce spun să fie o adevărată provocare pentru minte. Mintea operează întotdeauna cu condiţionări. Nici nu se poate abţine să nu opereze cu condiţii, aceasta fiind chiar natura ei.

Cu alte cuvinte, mintea împarte lumea în diverse moduri. Mintea împarte lumea în eu şi lumea exterioară, în asta şi aia, după tot felul de criterii. Modul primitiv în care mintea priveşte lumea este împărţind-o în: ceea ce iubesc şi ceea ce urăsc, ceea ce îmi place şi ceea ce nu-mi place, ceea ce aprob şi ceea ce dezaprob. Mintea are foarte multe emoţii şi foarte multe păreri. Iar dualitatea pozitiv şi negativ, dragoste şi ură, pace şi mânie este de bază.

Deci mintea nu va putea înţelege niciodată iubirea necondiţionată. Dar afirm aici că, în ciuda acestui fapt, iubirea necondiţionată poate fi percepută atunci când mintea este detronată prin vederea nondualităţii. Atunci devine limpede că condiţiile puse de minte prin ce îi place şi ce nu-i place, prin ce este pregătită să iubească şi ce nu este pregătită să iubească, prin ce o înfurie şi ce nu o înfurie, că toate aceste distincţii nu există în realitatea ultimă. Pentru că, la nivelul suprem, totul este o revărsare a iubirii necondiţionate.

Probabil că mintea se va revolta împotriva acestei idei, pentru că ea se va gândi imediat la toate lucrurile care îi displac, la toate lucrurile pe care le urăşte, la toate lucrurile care o înfurie şi să replice „Nu, nu, nu – iubirea necondiţionată nu are cum exista”. Tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care mintea nu poate să perceapă niciodată nondualitatea, să înţeleagă faptul că totul – fără nicio excludere – este o revărsare de iubire necondiţionată.

Uneori povestesc următoarea anecdotă de la o conferinţă pe care am ţinut-o în Germania, pentru a sublinia că mintea şi ceea ce gândeşte ea nu are importanţă în acest context. Susţineam o conferinţă în Germania şi în public era o tânără care nu a spus absolut nimic în timpul conferinţei, dar la sfârşitul acesteia s-a ridicat imediat şi a venit la mine, în timp ce eu încă stăteam pe scaun. „Am o întrebare pentru dumneavoastră”, a spus, „spuneţi că iubirea necondiţionată îmbrăţişează totul. Asta include şi rahatul de câine?”. M-am uitat la ea şi i-am răspuns „Ei bine, da, iubirea necondiţionată este necondiţionată, îmbrăţişează şi include totul”. În acel moment, această domnişoară cu un aer mai degrabă sever şi serios, mi-a zâmbit larg: „Asta am vrut să vă aud spunând” şi m-a îmbrăţişat călduros. Cel puţin ea înţelesese că nu are nici un fel de importanţă ce are mintea de cârcotit în privinţa asta.

Tot ce putem spune este că, pur şi simplu, iubirea necondiţionată există. Şi orice argumente ar aduce mintea, orice ar obiecta, mai putem adăuga doar că acest adevăr fie este perceput direct, fie nu este perceput direct. Până când nu este perceput direct, nu are nicio semnificaţie reală şi este irelevant. Dar când este perceput direct, devine, pur şi simplu, de necontestat.

Iar sugestia este că această percepţie – faptul de a vedea că totul este atât plin, cât şi gol şi că plenitudinea este iubire – această percepţie este cea care pune cu adevărat capăt căutării şi ideii de a mai căuta în continuare. Pentru că, atunci când se percepe asta, ce altceva ar mai fi de căutat?! Şi orice poveşti cu care s-a hrănit mintea (dacă i-au plăcut astfel de poveşti) despre sensul şi scopul vieţii şi despre nevoia de a găsi un sens şi un scop, probabil că se vor sfârşi în acel moment.

„Şi după aceea ce urmează?”

Ei bine, după aceea, urmează să se se întâmple orice s-ar întâmpla. Poate fi bun, poate fi rău, poate fi plăcut, poate fi neplăcut. Însă orice s-ar întâmpla este perceput ca ceea-ce-există.

Deci, ca să rezumăm, am putea spune că destul de des – dar nu întotdeauna – percepţia directă a ceea ce încercăm cu disperare să descriem aici se desfăşoară uneori în acest fel: Mai întâi apare o percepţie sau o intuiţie sau o înţelegere a faptului că totul este vid. Dar asta nu va pune capăt căutării, pentru că se recunoaşte intuitiv că este încă incompletă.

În a doua fază poate apărea percepţia că, da, totul este gol, dar este şi plin. Abia această ultimă percepţie tinde, în cele din urmă, să pună capăt căutării. Sau ar fi mai corect să spunem că pune capăt iluziei că există un căutător. Pentru că orice s-ar întâmpla după aceea, pur şi simplu, se ştie, se recunoaşte, se înţelege că nu mai există nimic altceva în plus de perceput.

Aşadar, am putea rezuma ceea ce am discutat până acum astfel: Non-dualitatea este percepţia directă că eu nu sunt nimic, că nu există nimeni aici. Dar este, în acelaşi timp, şi percepţia directă că eu sunt totul şi că totul reprezintă o apariţie a iubirii necondiţionate – indiferent dacă persoanei i se pare că nu este posibil aşa ceva.

Şi astfel, indiferent de mijloacele cu care am căutat până în acel moment – unii caută prin poveşti religioase, alţii caută prin filosofie, unii caută prin căi spirituale, prin meditaţie, alţii caută prin practici precum mindfulness sau investigaţia de sine – în momentul de care vorbesc, când adevărul este perceput pe deplin, atunci toate acestea devin irelevante.

Nu înseamnă că unele dintre acestea nu pot continua fie ca o poveste în minte, fie ca ceva de care se poate bucura personajul, personalitatea sau marioneta divină care îşi continuă viaţa pe mai departe. Astfel, poate rămâne încă un interes pentru speculaţii filozofice, poate rămâne legătura sentimentală cu calea religioasă care a fost urmată timp de mulţi ani, poate exista încă plăcerea unei practici, cum ar fi meditaţia. Eu însumi, de exemplu, încă mai meditez. Dar există conştientizarea (din partea nimănui) că niciuna din acestea nu duce nicăieri, că nu există niciun scop la care să poată ajunge persoana prin vreuna dintre acestea – o persoană care s-a dovedit că nici nu există.

Cred că este suficient deocamdată şi ne vom opri aici, urmând să revenim cu un alt episod.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
12 mai 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=zVseUe-xQRU

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 31 martie 2022.