<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


NON-DUALITATEA NU NEAGĂ DUALITATEA

de Răzvan-Alexandru Petre

Dualitate şi nondualitate, în oglindă  ☯  EUL  ☯  Cele două nondualităţi  ☯  Artificii adăugate  ☯  Metafora nondualistă a teatrului  ☯  Ideile sunt fantome goale


Dualitate şi nondualitate, în oglindă

În dualitate vedem copacii, dar nu şi pădurea. Vedem valurile, dar nu şi oceanul. Vedem părţile, dar nu şi întregul care le conţine. Parcă am fi orbi. Obiectele par a fi aruncate la întâmplare, indiferente una faţă de cealaltă, neformând nicio familie.

În nondualitate, obiectele sunt percepute ca plutind pe unda universală comună. Universul este o unică undă, compusă dintr-o infinitate de frecvenţe (aşa cum orice sunet este compus din suprapunerea multor unde simple sinusoidale, dar cu frecvenţe şi amplitudini diferite).

Oceanul nu are nevoie de valuri ca să existe. Valurile n-au vreun scop anume, ci doar înfrumuseţează la suprafaţă oceanul. Doar la suprafaţă, aparent. Desigur, aceasta este doar o poveste, cu rolul ilustrativ de a ajuta mintea să priceapă. Nu continuaţi raţionamentul, căci veţi distruge toată metafora.

Dualitatea: Lumea e o colecţie de particule Nondualitatea: Realitatea e o undă continuă

Am construit imaginea metaforică de mai sus plecând de la principiul fizicii cuantice, care spune că orice particulă este şi undă. Se poate spune că realitatea nu este fixată într-o anumită formă – nu-i nici concretă (particulă), nici abstractă (undă); sau este, simultan, reală şi ireală.

Dualitatea preferă lucrurile clare, fixate, solide. Nondualitatea preferă ambiguitatea totală, care, desigur, pare haos pentru minte. Fizica cuantică spune că toate particulele aparent solide se ivesc din spuma cuantică, care este un haos total de inexistenţă probabilistică.

În dualitate, lumea pare a fi o colecţie de particule cuantificabile (numărabile sau măsurabile). În modelul de mai sus, „particulele” pot reprezenta diverse aspecte:

- fiinţe, obiecte ce par solide, pline, separate.

- idei, etichete, prejudecăţi, înţelegere, cunoaştere. Concepte polare: bine-rău, viaţă-moarte, spaţiu-timp etc.

- Necazuri şi probleme personale, care am vrea să nu existe. Bucurii care am vrea să nu se mai termine. Emoţii şi sentimente.

În nondualitate, Realitatea este o undă continuă, fără început şi fără sfârşit. Toate aspectele de mai sus sunt neutralizate, rămân ca o simplă aparenţă pe fundalul non-existenţei.*

Nondualitatea nu este un fel de „negativ fotografic” al dualităţii, cum pare în această imagine metaforică. Ci dualitatea este o percepţie distorsionată a Realităţii. Nondualitatea este reîntoarcerea la percepţia originală, nealterată. Cele două nu sunt nici opuse şi nici complementare... Nu este nevoie ca dualitatea să compenseze sau să echilibreze cumva nondualitatea. Non-dualitatea există prin sine şi i s-a dat acest nume din lipsa altor repere, nu pentru că ar avea nevoie de dualitate în vreun fel. Non-dualitatea nu neagă dualitatea, ci o reinterpretează.

particulele alternand cu unda

Animaţie: Dualitate sau nondualitate, particule sau undă

< Sus >

EUL

Dualitatea apare când se iveşte EU. Când lipseşte EU-l, rămâne nondualitatea, pur şi simplu. Dualitatea este aceeaşi Realitate nonduală, dar privită cu ochii Eului. Eul este „al şaptelea simţ”, cu care percepem dualitatea (pe lângă cele cinci simţuri fizice, adică corpul, şi al şaselea simţ, adică mintea).

În Realitatea naturală, ceea ce există este complet, plin, nimic nu mai intră în plus şi nimic nu poate ieşi de aici. Şi totuşi, EUL nu percepe acestă Realitate ca fiind desăvârşită, ci incompletă. Având un EU, ne simţim singuri într-o mulţime de oameni, simţim că lumea este aglomerată cu obiecte care nu se satisfac, decât parţial şi trecător. EUL caută mereu ceva ce-i lipseşte.

Ce-i lipseşte Eului ca să perceapă desăvârşirea, plenitudinea din jurul său?

Singurul „lucru” care nu este conţinut în dualitate este inexistenţa, neantul, vidul. Acest aspect poate fi perceput numai în viziunea nondualistă. Poate că ceea ce-i lipseşte Eului este tocmai nimicul, vidul. Iar cât timp mai există ceva, un Eu, nu poate apărea nimicul. Fatalmente, Eul este singurul obstacol în calea perceperii plenitudinii.

* Realitatea provine din cuvântul latin „res”, care înseamnă „lucru”, adică „UN ceva”. Cuvântul „a exista” provine din latinul „ex-sistere”, adică a „scoate în evidenţă”. Prin urmare, nondualitatea este Realitate, fiindcă este Una, Unitate, Unime, iar dualitatea este existenţă, fiindcă „scoate în evidenţă” fiecare parte. De aceea, etimologic, se poate spune că Realitatea nu există (este non-existentă, vidă), iar existenţa nu este Reală (este iluzorie, aparentă). Este mai mult decât un joc de cuvinte, ci chiar aşa percep oamenii iluminaţi.

EUL este ca nişte ochelari coloraţi, care distorsionează vederea. Ce trebuie să facem este să ne dăm jos ochelarii, nu să le punem alte lentile. Desigur, este o altă metaforă, destul de imprecisă. Căci cine sunt Eu să-mi elimin Eul? Sunt Eu altceva decât Eu?

Învăţăturile spirituale orientate spre nondualism spun că aş fi un Eu divin, diferit de eul uman şi că Eul divin poate pune la punct eul uman sau îi poate pune capăt. Asta-i chiar interesant! Am doi de eu, unul mai mare şi altul mai mic, sau unul mai tăcut şi altul mai vorbăreţ. Dar cum să discern care din cei doi sunt eu?! Sau mă identific cu fiecare, pe rând?

Răspunsul nondualităţii radicale este altul, complet diferit şi chiar şocant: Doar am impresia că sunt un eu, dar acest eu nu există deloc.

Deci, spiritualitatea nondualistă afirmă că există doi de EU, ceea ce pare o contradicţie logică. În schimb, nondualismul radical afirmă că nu există niciun EU, ceea ce pare contraintuitiv. Pare o dilemă absolută, dar ea nu trebuie rezolvată de nimeni. Se disipează de la sine când îi vine vremea...

Hâtrul Tony Parsons, cu umorul său nondualist radical, spunea aşa: «Ori de câte ori dai peste cineva care vrea să te ajute „pe tine” să evoluezi spiritual, fugi cât mai repede de el!» 😊

< Sus >

Cele două nondualităţi

La ora actuală s-au delimitat clar două tipuri de nondualisme. Sună paradoxal, dar asta e realitatea de pe terenul spiritual.

Pe de-o parte, nondualismul clasic afirmă că eul poate şi trebuie să facă ceva pentru a ajunge la starea de Brahman-Dumnezeu sau Unimea sau Conştiinţa cristică. Este singurul ţel care merită a fi urmărit în viaţă.

Această orientare a fost modificată parţial de învăţăturile moderne ale lui Isus, în care eul are liber-arbitru, dar numai în chestiunile mărunte ale vieţii, marile decizii fiind rezervate Divinităţii (inclusiv trezirea din iluzia cosmică).

În acest caz, opinăm, nici n-ar mai fi nevoie de ditamai „entitatea” care să facă acele alegeri minore, ci ar fi de ajuns ca creierul să dea cu zarul, căci oricum nu prea contează în cursul general al vieţii. Deci aceasta este o învăţătură de compromis cu eul – dar una cam jenantă – destinată să-i satisfacă superficial vanitatea de „făptuitor”.

Pe de cealaltă parte, nondualitatea modernă occidentală (neo-advaita) afirmă că eul nu-i decât o iluzie absolută, o senzaţie artificială, fără vreun alt efect decât unul psihologic. Practic, eu-lui nu i se recunoaşte existenţa şi nu i se oferă nimic de făcut pentru „obţinerea” iluminării.

Desigur, psihologii vor replica, fără doar şi poate, că psihicul face toată diferenţa dintre o viaţă fericită şi una nefericită. Deci nu-i o bagatelă dacă omul este nefericit, din cauza eu-lui său. Şi că nefericirea sa poate avea repercusiuni majore asupra celor din jurul său ori chiar asupra mediului natural. Nondualiştii nu resping practicile psihoterapeutice, dacă te fac să te simţi mai împăcat cu sine, dar susţin că nicio practică nu poate distruge eul, nici măcar cele mai dure asceze.

Prin urmare, am putea sintetiza următoarele două întrebări-dilematice:

Este oare eul doar o simplă senzaţie, care nu modifică deciziile predestinate ale individului, ci doar le justifică raţional, ca să aibă impresia că el, personal, le-a generat?!

Sau este eul un produs al condiţionărilor anterioare ale corpului-minte, care se combină, aleatoriu, în decizii care pot influenţa foarte mult evenimentele?!

În funcţie de cum răspundem, vom adopta filosofii de viaţă cu totul diferite.

< Sus >

Ar trebui să plecăm de la fundamentele creaţiei. Creaţia este o oglindă a Creatorului şi nici nu poate fi altfel. Cu cine să semene, decât cu singura Fiinţă ce pre-există?! Înseamnă că timpul este oglinda perfectă a veşniciei. Asta s-ar traduce în limbaj dualist prin faptul că scenariul piesei de teatru se scrie „simultan” cu jocul actorilor de pe scenă. Deci predestinarea este perfect „corelată” cu liberul-arbitru.

Dacă acceptăm acest raţionament, nici nu mai contează care din cele două variante prezentate este cea corectă. Oricare dintre ele este un simplu concept. Conceptele contradictorii coexistă în lumea dualistă a ideilor.

De obicei, deliberezi atent şi iei decizii raţionale. Dar uneori iei decizii iraţionale, instinctive. Sau poţi simţi mereu inspiraţii şi intuiţii venite nu se ştie de unde, care, ulterior, se dovedesc a fi desăvârşit de inteligente, compunând un plan. Până la urmă, îţi dai seama că nu există nicio graniţă între raţional şi iraţional, între liber-arbitru şi inspiraţie. E acelaşi impuls, care fie incearcă să se justifice cumva, fie ţi se prezintă direct şi poruncitor.

Realitatea este una singură, anume că timpul este oglinda eternităţii. Liberul arbitru este un concept dualist relativ la timp, iar predestinarea este un concept dualist relativ la eternitate. Mutatis-mutandis, putem spune că liberul-arbitru este oglinda predestinării. Întotdeauna vom alege, aparent de bunăvoie, ceea ce ne-a fost predestinat.

Cum anume se produce asta, cum poate fi timpul oglinda perfectă a veşniciei?

Putem face o analogie cu tehnica audio digitală. Dacă se ia un sunet scurt de o secundă, printr-un program specializat de editare digitală, acesta se poate prelungi oricât timp dorim – o oră, două sau mai mult. Sunetul iniţial este segmentat în foarte mici fragmente, care apoi pot fi distanţate între ele oricât de mult, golurile dintre ele fiind umplute cu un semnal de mărime medie.

semnal audio

Semnal audio segmentat şi prelungit

Conform acestei analogii, devine mai credibilă varianta prezentată de Isus, anume că eul poate avea un cuvânt de spus numai în chestiunile mărunte (spaţiile audio goale) – de pildă, dacă te scarpini cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă. Dar în deciziile importante sau care vor conduce la alte decizii importante, nu prea ai de ales.

Poţi, totuşi, prelungi pe termen limitat durata realizării obiectivelor prestabilite (mărind distanţele dintre segmentele audio iniţiale). De pildă, îţi poţi amâna moartea, încercând să te vindeci prin metode mai eficiente. Dar nu o poţi amâna la nesfârşit. Şi nu ţi-o poţi amâna deloc, dacă asta ar aduce vreo modificare importantă în destinul tău sau în viaţa celor din jurul tău.

Cei treziţi nondual mărturisesc că, deşi îşi pot face planuri minuţioase de călătorie, de exemplu, ei nu ştiu niciodată ce va urma peste câteva secunde. (Dar nimeni nu ştie, de fapt!) Viaţa este o permanentă surpriză, chiar dacă nu se întâmplă nimic spectaculos. Ei simt că nu au de ales, că alegerile lor vin de undeva.

Înseamnă asta că altcineva alege în locul lor? Nu. Nu există nimeni. Alegerile sunt automate, instinctive, aparţin creaţiei întregi. Deci poţi sta liniştit, că nu te manipulează nimeni. Dar în acelaşi timp, nici „tu” nu exişti. Iar asta poate fi deprimant pentru unii dintre noi.

Privind din nondualitate, nu există vreun liber-arbitru, fiindcă dispare senzaţia de timp. Dar nu există nici aspectul de predestinare, căci şi aceasta era un concept dualist, prin simpla opoziţie cu liberul-arbitru. Nondualistul nu recunoaşte predestinarea, fiindcă lipseşte acel „cineva” care poate pregăti vreun plan. Totuşi, se admite existenţa unui fel de necesităţi cosmice, a unui instinct cosmic, a unui automatism cosmic – care să suplinească lipsa unui Decident cosmic. O astfel de necesitate impersonală, întotdeauna a întregii creaţii, converge cu nondualitatea. În schimb, ideea de Decident Divin separat de obiectul deciziei sale contrazice ideea de Unime, de non-separare.

< Sus >

Artificii adăugate

Cu o exuberanţă drăgălaşă, iluminata Ariana ne mărturiseşte că nu ne vede ca pe nişte persoane:

«Dar e foarte clar că nimeni nu vorbeşte despre acelaşi lucru, nimeni nu vorbeşte despre o aceeaşi realitate comună. Cu adevărat, nu există niciun fel de înţelegere şi toată înţelegerea este o visare.

Astfel, de fiecare dată când simţi că relaţionezi cu altcineva într-o conversaţie, de fapt, amândoi ţineţi câte un monolog în care scoateţi pe gură propriile concepte iluzorii şi, de fapt, nu vorbiţi despre acelaşi lucru.

Sau într-o relaţie sentimentală, crezi că eşti foarte apropiat de cealaltă persoană, Deşi vorbiţi tot timpul, de fapt, niciodată nu vă referiţi la aceleaşi lucruri. Cei doi visează cu ochii deschişi la realitate, scoţând pe gură propriile interpretări şi imagini mentale despre ceea ce simt ei că ar fi amintirile relaţiei lor. Trăiesc în propriul vis cu ochii deschişi, crezând că au o relaţie.

Şi astfel, nu sunt două personaje aflate într-o relaţie, pentru că, de fapt, nici nu există nişte entităţi separate care să relaţioneze între ele. Amândouă sunt doar expresiile aceleiaşi Energii, sunt nişte sunete şi nişte lumină, şi atât.»

sursa: Ariana reflects - "Viaţa fără locaţie şi fără relaţie"

Din spusele ei se desprinde o idee şocantă: Dialogurile dintre „persoane” sunt, de fapt, monologuri ce par a fi înţelese de celălalt. Înţelegerea reciprocă este iluzia fără de care nu s-ar putea menţine iluzia „celuilalt”. Fără iluzia înţelegerii dintre persoane sau a unei realităţi „comune”, am rămâne nişte personaje complet izolate într-o lume umană incoerentă şi, astfel, imposibilă.

Este ca şi cum un scenarist de teatru întâi stabileşte caracterele unor personaje, iar apoi caută un motiv să apară împreună pe scenă. Să zicem că s-a gândit la un afacerist rasat de pe Wall Street, la un african massay cu belciuge în nas şi buze şi la un vietnamez sărac ce se speteşte într-o orezărie. Aparent, aceştia nu pot avea nicio legătură, până în momentul când scenaristul inventează o poveste în care cei trei se întâlnesc şi interacţionează dramatic. Am folosit această metaforă pentru a sublinia caracterul artificial al Creaţiei, exact aşa cum piesa de teatru ne fascinează când o privim, deşi este clar că acolo nu-s decât nişte actori, pereţi de carton şi o scenă prăfuită.

Omul iluminat este total independent, nu intră în relaţie cu nimeni, pentru că nu există nimeni în percepţia sa. Acţiunile sale emană din interior. În acelaşi timp, reacţionează natural faţă de faptele „celorlalţi” (el nu perturbă scenariul), dar aceia nu îi determină propria viaţă.

Prin iluminare, devine brusc evident că nu există decât o singură Energie care ia forma tuturor personajelor, fiecare vorbind despre lucruri diferite, deoarece fiecare are o altă perspectivă asupra realităţii. Nici n-ar avea rost să existe vreun personaj dacă n-ar fi original sau unic. Există o singură Energie, dar care ia o infinitate de forme diferite.

Prin iluminare, devii conştient de originalitatea oricărui obiect sau fiinţe şi nu te saturi niciodată să contempli ce apare în jurul tău. Nimic nu se repetă, totul devine interesant, nu te plictiseşti niciodată, eşti mereu uimit.

În concluzie, există cel puţin două iluzii comasate: Prima este iluzia unor personaje distincte, deşi există o singură Fiinţă. A doua este iluzia unor relaţii dintre aceste personaje, care pot lua foarte multe forme şi profunzimi, fiind foarte dinamice.

De pildă, un cunoscut ar putea face la un moment dat un gest la care nu te aşteptai, fiindcă relaţia (nu personajul) a fost modificată „din mers” de către univers, fără nicio explicaţie logică. Personajul se va comporta mai departe ca de obicei, ca şi cum n-ar fi avut loc acea incoerenţă.

* * *

< Sus >

În lipsa separării, există un singur fel de „relaţie” între unităţile aparent individuale: cea de admiraţie reciprocă, de genul „Ce frumoşi şi diverşi suntem!”. Însă când apare separarea eu-lui, apare posibilitatea unei infinităţi de relaţii: de simpatie/antipatie, iubire/ură, indiferenţă, respect/batjocură, încredere/neîncredere etc. Şi cu cât numărul de eu-ri separate creşte, spectrul posibilităţilor creşte la nesfârşit.

Dacă există o cauză metafizică a apariţiei eu-lui, aceasta ar fi: nevoia instinctivă a Sursei de a experimenta o gamă infinită de senzaţii din aceste relaţii. Separarea pregăteşte terenul, iar relaţiile oferă toate aceste noi experienţe – inclusiv extazul şi agonia. Fără separare, nu poate exista nici extaz. Fericirea calmă a iluminării nu este nicidecum acel extaz transcendental relatat de unele persoane „răpite” în duh sau acea „plutire pe nori” din iubirea romantică.

* * *

Dacă lărgim conceptul de relaţie, putem înţelege că lumea este mult mai fluidă decât credeam: relaţia cu altă persoană, relaţia cu obiectele, relaţia cu propriile amintiri, relaţia cu o situaţie sau eveniment. Toate aceste relaţii „dinamice” sunt artificiale, adăugate la realitatea „statică” pentru a-i da greutate. Devine o posibilitate reală magia, reacţiile psihologice pe tot spectrul...

Şi putem lărgi şi mai mult analiza la relaţia dintre cauză şi efect. Chiar şi cauzalitatea poate fi considerată un artificiu, o permanentă relaţie adăugată între fenomene şi obiecte. Fenomenele stranii, care ies complet din legea cauzalităţii, cum ar fi, de exemplu, sincronicităţile, sunt oarecum o dovadă că nici restul fenomenelor „normale” nu sunt legiferate de nimic, ci sunt doar o iluzie pompată constant în realitate.

Savanţii au calculat că, dacă cele câteva constante matematico-fizice fundamentale ar fi diferit cu doar câteva procente, universul nu ar fi fost posibil (fie ar fi dispărut imediat, fie s-ar fi dilatat prea repede etc.). Ştiinţific vorbind, universul a apărut din cauza acestui set de constante. Şi totuşi, vă garantez că un alt univers paralel are la bază alt set de constante. Ba chiar şi actualele constante au mici variaţii inexplicabile. Legile fizice au o cauză mai profundă, inabordabilă, care face şi desface totul.

«Realitatea este doar o iluzie, însă una foarte persistentă» (Albert Einstein).

Conform nondualităţii, aceste artificii sunt necesare pentru a ne da senzaţia de realitate solidă. În fond, nu există decât neantul, care autogenerează întreaga această Creaţie organizată. Creaţia este un artificiu suprapus peste nimic.

Dacă ar exista un scop al Creaţiei, înseamnă că, odată cu atingerea scopului, totul ar trebui să îngheţe sau să dispară (de aici, a fost inventat conceptul de Maha Pralaya, resorbţia periodică a Creaţiei în Creator). Dar dacă Viaţa nu încetează niciodată, înseamnă că nu are niciun scop. Dacă e plină de excepţii, înseamnă că nu are nicio regulă. Dacă legea cauzalităţii este încălcată, înseamnă că există o Libertate mai presus de orice. Iar organizarea nu poate fi altceva decât o expresie repetată până la obsesie, emanată de Haos.

* * *

Oamenii care urmăresc privirea maestrului spiritual Braco pot avea trăiri spirituale foarte diferite. Unii se vindecă fizic, alţii se vindecă psihologic, alţii au revelaţii spirituale, alţii îşi văd vieţile anterioare etc. Desigur, vor pune pe seama lui Braco toate acestea. Dar Braco este doar un releu, un simbol pentru Energia divină care acţionează personalizat în fiecare.

Şi nici măcar nu este nevoie de Braco sau vreun alt maestru spiritual sau să fii într-un loc sacru sau să faci anumite ritualuri. Asemenea lucruri se pot întâmpla oricum şi oriunde. Dar se întâmplă mai des, poate, în contexte spirituale, pentru a întări credinţa omului că nu visează, că nu halucinează. Mulţi oameni au parte de fenomene stranii, dar nu le dau atenţie sau le uită, fiindcă nu se potrivesc cu mentalitatea lor cotidiană. Dacă ies în afara rutinei şi obişnuinţei, au şanse mai mari să le conştientizeze.

Sau, cineva se roagă la Dumnezeu pentru o anumită realizare imposibilă, care devine posibilă. Omul va crede că n-ar fi fost posibilă fără rugăciunea sa. Şi cine poate garanta că minunea s-ar fi realizat fără aportul mental al omului?! Aici este dilema. Nimeni nu poate spune ce s-ar fi putut întâmpla alternativ. Fiindcă nu există alternativă la realitate. Există un sigur curs al evenimentelor, iar istoria post-factum este un simplu exerciţiu intelectual.

În concluzie, atribuirea efectelor unor anumite cauze este o treabă dificilă, chiar imposibilă, după cum spun şi scripturile budiste. Ele spun că există o infinitate de cauze care decurg una din alta, ce duc la un anumit deznodământ. Budismul încearcă să păstreze un discurs raţional. Totuşi, nimeni nu poate demonstra afirmaţiile metafizice.

Tot ce putem şti sunt acele legături imediate, directe între o acţiune şi rezultat. De pildă, baţi cu ciocanul şi cuiul intră în scândură. Pare a fi cât se poate de clar. Ca în experimentele ştiinţifice, aparent obiective, unde s-ar părea că legităţile naturale nu pot fi încălcate. Şi totuşi, ajungând în sfera subatomică, orice devine posibil.

Când vine vorba de legităţi psihologice sau spirituale, lucrurile se complică şi mai tare. De asemenea, în chestiunile de etică, estetică sau politică, principiile devin mult mai fluide.

< Sus >

Metafora nondualistă a teatrului

Putem asemăna actul Creaţiei cu o piesă de teatru. Ştiu, nu e o idee originală: „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori. Răsar şi pier cu rândul, fiecare...” (William Shakespeare, "Cum vă place"). Însă voi folosi această metaforă pentru a descrie viziunea nondualistă asupra Realităţii.

- Scenaristul vizualizează, într-o secundă, întreaga piesă de la cap la coadă şi se bucură enorm de toate ideile care, împreună, alcătuiesc această operă de artă. Stă şi râde şi plânge de unul singur şi nu se mai satură de fanteziile sale. Ideile sunt drogul Creatorului. Fără idei, nu există nimic. Acest Vid este Creator.

Sublima beatitudine, petrecută în linişte şi singurătate, simbolizează Veşnicia Creatorului.

- Apoi ia legătura cu compania teatrală, care se ocupă de detalii: distribuţia actorilor, bugetul, personalul tehnic, recuzita etc. Şi încep reprezentaţiile.

Sala în care se desfăşoară piesa pentru public simbolizează Spaţiul-Timp universal. Iar Scenaristul priveşte încântat cum prinde viaţă Visul, de care deja s-a bucurat în illo tempore şi pe care îl savurează în fiecare clipă, văzându-l împărtăşit tuturor.

- Scenariul este năstruşnic, inteligent şi plin de emoţii.

În plus, câte un actor întrerupe momentan curgerea naturală a piesei şi începe să discute direct cu publicul, detaşat de propriul rol, ca un analist critic. Discută de intriga piesei, dar amestecă şi chestiuni din viaţa cotidiană a spectatorilor.

Acesta ar simboliza omul trezit spiritual sau iluminat, care priveşte piesa din exterior, precum spectatorii.

Apoi piesa continuă nestingherită, captivând din nou spectatorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic nepotrivit.

- La un moment dat, câţiva beţivi intră în sala de spectacol şi încep să-l înjure pe Scenarist şi să le dea câte o scatoalcă spectatorilor aflaţi pe aproape. Oamenii se panichează, se aud împuşcături, cineva cade la pământ, sosesc jandarmii, se pare că spectacolul a fost total compromis.

Dar nu! Totul era deja în script, iar după ce oamenii se mai liniştesc, piesa reîncepe. De data asta, personajele comentează ce tocmai a avut loc în sală, de parcă s-ar fi întâmplat chiar în lumea lor de poveste. Actorii au devenit spectatori, iar spectatorii s-au pomenit a fi actori. Ce farsă, ce glumă sinistră! Dar aşa a gândit-o Scenaristul şi, cu siguranţă, nimeni nu va uita această seară de pomină...

Aceasta ar simboliza accidentele, violenţele, distrugerile, războaiele care punctează istoria individului şi a omenirii. Totul este deja planificat, parte din piesa cosmică.

Acelaşi Shakespeare spunea în „Macbeth”: «Viaţa este o poveste spusă de un neghiob, plină de zgomote şi furie, care, de fapt, nu au nicio semnificaţie.»

Concluzie:

Prima noastră mare păcăleală este că luăm rolurile de pe scenă ca fiind reale. Aici se poziţionează marea masă a oamenilor.

A doua iluzie este că ne identificăm cu rolul de spectator detaşat. Aici se poziţionează majoritatea căutătorilor spirituali.

Trezirea din Vis nu poate fi altfel decât recunoscându-ne a fi chiar Scenaristul. Aceasta este iluminarea nonduală.

< Sus >

Ideile sunt fantome goale

Dacă v-aţi putut închipui toate scenele descrise mai sus, înseamnă că realitatea se joacă pe scena minţii voastre, voi înşivă daţi substanţă unor idei iluzorii. Orice idee capătă soliditate abia când e captată şi energizată de o minte umană.

Dar şi această minte personală este doar o idee, care a prins viaţă într-o minte şi mai subtilă. Şi tot aşa, putem merge ascendent până la ideea princeps, apărută direct în Vid. Acolo nu exista nicio minte, deci a căpătat substanţă printr-un fel de mecanism magic.

Acel mecanism nu putea dispărea, deci poate că „mintea” este un concept inutil. Poate că ne complicăm prea mult explicând natura realităţii pe baza unei piramide organizatorice. Am putea, la fel de bine, să simplificăm lucrurile, recunoscând o singură Sursă a iluziei, care deţine în sine toate ideile creatoare, inclusiv ideea de soliditate, de substanţialitate.

Cu alte cuvinte, în Vid apar idei, care sunt la fel de goale ca şi Vidul. Apoi, unele dintre aceste idei sunt alese să genereze o aşa-zisă realitate aparentă. Ele nu-şi schimbă natura fundamental vidă, ci mai este generată încă o idee, cea de soliditate, care se asociază ideilor alese.

La baza Creaţiei stă ideea de soliditate, care este la fel de goală ca orice idee. Vidul râde la ideea că ceva ar fi „solid”. De exemplu, lumea astrală pare cât se poate de concretă fiinţelor din interiorul ei, şi totuşi, pentru noi, ca fiinţe fizice, este total invizibilă, nedetectabilă, transparentă, imaterială. Fiinţele şi obiectele şi fenomenele sunt „aparent” reale, doar pentru că sunt nişte idei goale îmbrăcate în ideea de substanţă.

fantomaEste ca şi cum ai pune un cearceaf pe o fantomă, dându-i astfel un aparent contur şi realitate. Dar trage-i cearceaful şi va rămâne un gol de toată frumuseţea!

< Sus >

Răzvan A. Petre
17 septembrie 2022