< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Instinctul kosmic ❄ Eu relativ şi absolut ❄ Ilogica nondualistă este foarte coerentă ❄ Karma şi reîncarnarea ❄ Nondualitatea poate fi doar radicală? ❄ Evoluţie non-scop ❄ Vânătorul de scopuri ❄ Mitul cunoaşterii metafizice ❄ Metafora fulgilor de zăpadă ❄ În loc de concluzie
În cele ce urmează voi folosi „kosmos” în sensul antic al cuvântului, desemnând totalitatea universului, cu toate dimensiunile sale vibratorii ascunse. În zilele noastre, totul a fost redus la cosmosul fizic şi studiat de ştiinţe precum astronomia, cosmologia şi astrofizica. Dar kosmosul este mult mai mult decât atât, este toată Creaţia vizibilă şi invizibilă, cognoscibilă şi incognoscibilă.
Spiritele şi oamenii sunt creaturi inteligente, care încearcă să găsească explicaţii pentru ce se petrece în întregul kosmos. Dar Acesta nu are inteligenţă, ci acţionează din Instinct. Acest Instinct kosmic a creat inteligenţa. Creaturile inteligente fac inferenţe, deducţii, raţionamente logice, pe care le împărtăşesc între ele. Dacă o singură creatură ar descifra misterul Creatorului, atunci imediat s-ar răspândi vestea pretutindeni. Ca dovadă, toate învăţăturile spirituale asta fac: propagă diversele descoperiri parţiale ale marilor Spirite inteligente.
Niciun spirit nu-şi dă seama imediat ce are de gând Divinul. Îi duc la îndeplinire poruncile şi aşteaptă curioase să vadă deznodământul. Apoi, preamăresc „Inteligenţa” divină şi caută să-i înţeleagă dedesubturile şi subtilităţile. Se străduiesc singure, pe baza propriei inteligenţe, fiindcă nu are cine să le ajute. Divinul însuşi nu ştie de ce a poruncit aşa şi nu altfel. Simte doar că aceasta era calea cea justă. Dar nu justă pentru cineva anume, pentru o anumită creatură, ci pentru Întreg. Divinul are întotdeauna o viziune totală, dar pe care nu are cum s-o explice.
Există un fel de competiţie tovărăşească între spirite. De pildă, se întrec în a desluşi viitorul. Niciuna nu ştie cu precizie ce se va întâmpla (şi când greşesc previziunile, dau vina pe „liberul-arbitru” sau pe „accidente”), fiindcă inteligenţa, oricât de mare ar fi ea, nu se poate întrece cu Instinctul kosmic divin. Şi nici Acesta, chiar dacă ar vrea, nu poate exprima logic ceea ce face. Nici măcar nu poate să vrea, fiindcă nu are nicio iniţiativă conştientă, adică separată de Instinct. Divinul este o unitate indestructibilă şi nu se poate autoanaliza, fiindcă ar trebui să se dividă ca s-o facă. Inteligenţa este un atribut specific doar Creaţiei.
Şi totuşi, cele două, Creaţia şi Creatorul sunt una. Greu de priceput. Imposibil chiar.
O altă competiţie între Spirite este cine oferă pământenilor cea mai bună şi mai utilă învăţătură spirituală. Este clar că avem parte de multe nestemate de înţelepciune, dar niciuna nu acoperă toată gama posibilităţilor. Niciuna nu oferă metode absolut precise pentru atingerea anumitor ţeluri. Mereu apare câte ceva care dă peste cap toată construcţia teoretică şi practică. Parcă Divinul şi-ar bate joc de inteligenţa spiritelor. Desigur, nu este vorba de aşa ceva, ci pur şi simplu, Libertatea divină nu ţine cont de modele, teorii, inteligenţă. Divinul are propria sa „agendă”, pe care nici El nu o cunoaşte dinainte, ci o creează instantaneu, spontan.
Desigur, anumite tipare par a se desprinde, iar inteligenţa le observă, le
structurează în concepte şi teorii. Instinctul divin nu se opune inteligenţei, o
lasă să caute răspunsuri. În fond, şi inteligenţa face parte din această creaţie
minunată. Inteligenţa este copilul Instinctului kosmic. Poate, totuşi, va ieşi
ceva-ceva din tot efortul ăsta...
Un aspect
al învăţăturilor spirituale este explicarea sufletului, a continuităţii vieţii
după moarte, a reîncarnării. Aici apar mari complicaţii, „din cauza”
nondualităţii.
S-ar putea ca nondualismul să fie opera altor Spirite
concurente, care au altă viziune. Desigur, este o competiţie prietenească, fără
nicio miză reală, din moment ce totul este un fel de joc kosmic. Toate Spiritele
sunt, de fapt, acelaşi Divin sub alte forme, cu alte viziuni, cu alte propuneri,
cu alte inspiraţii.
Spiritualismul susţine existenţa eu-lui, pe când
nondualismul îl neagă. Şi culmea, ambele au dreptatea lor. Aparent, eul există
în majoritatea oamenilor. În realitate, el este doar o iluzie, lucru evidenţiat
prin iluminare. De fapt, unele învăţături spirituale recunosc idealul
iluminării, împrumută unele concepte nondualiste, dar nu le duc până la capăt,
dintr-un motiv simplu: eul uman nu le poate înţelege; dacă le înţelege, nu le
acceptă; iar dacă le acceptă, mai e nevoie şi de aprobarea Şefului pentru
punerea lor în practică.
Or nimeni nu ştie ce are de gând Şeful. Este veşnicul
şi marele Mister dintotdeauna, care nu a fost descifrat de niciun Spirit.
< Sus >
La ora actuală, există două puncte de vedere distincte privind eul sau ego-ul:
1) Spiritualitatea. Există un eu/ego care produce multă suferinţă atât în persoana care îl are, cât şi în cei din jur. Este de dorit ca acest eu să dispară sau măcar să se diminueze. Practicile spirituale îl pot diminua, iar Graţia îl poate face să dispară.
2) Nondualitatea radicală. Eul este o iluzie totală, iar efectele sale aparente îl afectează doar pe omul care îl are. Acest eu poate dispare, moment în care se vede că nu a avut niciodată nicio influenţă asupra realităţii, ci doar asupra individului.
Care este deci poziţia validă, căci cele două par a se contrazice?
Depinde de poziţia în care ne aflăm. Dacă nu suntem iluminaţi, atunci spiritualitatea este practic adevărată, iar nondualitatea radicală este teoretic adevărată, de dragul filosofiei. Iar dacă suntem iluminaţi, este viceversa: nondualismul radical este practic valid, iar spiritualitatea este doar teoretic acceptabilă, aşa, mai mult de dragul persoanei care a pus întrebarea.
În cazul nondualităţii radicale, se potriveşte metafora eu-lui prins în roata hamsterului. Ne agităm mereu, sperând să ajungem la fericire. Din păcate, nu ajungem niciodată la fericirea mult-visată.
Roata şoricelului/hamsterului
Totuşi, astăzi, acest dispozitiv este puţin cam depăşit. Ar fi bine să apelăm la noile tehnologii. De pildă, la zorb-ball.
Zorb-ball
Ba chiar la doi zorbi, unul într-altul. Zorbul interior, unde este închis omul, pluteşte pe un strat de apă în zorbul exterior, astfel că mişcarea zorbului interior nu se transmite şi la cel exterior. Oricât s-ar agita persoana din centru, nu se va întâmpla nimic în realitate. Zorbul exterior poate fi mişcat numai de bătaia vântului, sau când se rostogoleşte la vale de pe un deal, sau când e împins de un elefant.
Şi totuşi, omul din interior are iluzia că doar eforturile sale mişcă hardughia. Uneori, zorbul chiar se mişcă în direcţia dorită de el, din coincidenţă. Desigur, este doar o păcăleală, o iluzie optică. Însă nu trebuie să ne supărăm, căci zorbul a fost inventat pentru distracţie...
Într-o primă concluzie, la dilema eu-lui încă nu a răspuns nimeni într-un mod eficace, adică, să ofere o aplicaţie. În fond, orice căutare filosofică urmăreşte pe ascuns ceva pragmatic, o metodă de reuşită, o reţetă de viaţă. Or, se pare că nu de soluţii clare este nevoie, ci de rătăciri. Suntem condamnaţi să rătăcim înăuntrul zorbului, fără a face vreun progres real, fără a ajunge la vreo destinaţie finală. Lucrurile se schimbă în exterior, dar nu prin deciziile noastre, ci prin forţele naturii.
* * *
O altă chestiune discutabilă: Au spiritele un eu, precum oamenii?
Unii susţin că eul apare la copil pe la vârsta de un an şi jumătate, când se solidifică conştiinţa de sine. Prin urmare, cauza pare a fi educaţia familială şi societală, precum şi conformaţia creierului. Eul este specific planului fizic şi va dispărea oricum odată cu moartea trupească.
Alţii susţin însă că eul este foarte subtil. Ca grad de subtilitate, eul este creat imediat din planul cauzal, existând deci şi în planul mental (vijnana-maya-kosha) şi celelalte de mai jos. Dovadă sunt stările înalte de samadhi cu obiect, în care un eu subtil încă mai persistă. Cu alte cuvinte, orice spirit din astral sau mental poate avea acest eu, desigur, într-un grad mai rafinat decât al omului. De aceea, iluminarea omului va produce o schimbare esenţială chiar şi în spiritul omului.
Oricare ar fi răspunsul valid, este clar că toate spiritele au inteligenţă. Iar inteligenţa poate funcţiona chiar şi fără eu. Ca dovadă, inteligenţa artificială (A.I.).
* * *
Inspiraţia vine întotdeauna de la Divin. Creaturile primesc mereu impulsuri de a acţiona într-un sens sau altul, iar apoi încearcă să înţeleagă care era rostul acestora, pe baza efectelor obţinute. De aceea învăţăturile spun că Divinul trimite ordine Marilor Spirite, care la rândul lor, le adaptează şi le trimit mai jos. Această adaptare înseamnă traducerea în limbajul inteligenţei.
De fapt, orice creatură măruntă primeşte propriile mesaje de la Divin. Divinul chiar este toate creaturile, deci comunică cu toate. Nimeni nu-i ocolit şi nici scăpat din vedere. Nu există separare, toate creaturile fac parte din acelaşi Întreg rotund. Uneori, inspiraţia pare că vine din exterior, de la spirite. Alteori, inspiraţia vine direct de la propriul spirit, adică Divinul interior. Distincţia este aparentă, dar valabilă pentru lumea aparenţelor.
Privind din nondualitate, nu contează aceste aparente distincţii, fiindcă nu există nicio diferenţiere nicăieri, totul este Unimea. Deci depinde de punctul de vedere: relativ sau absolut. Doar că nu prea putem alege punctul nostru, căci fiecare creatură are locul ei în Unime. Chiar dacă ne schimbăm locul, tot parţial şi relativ este.
< Sus >
Să luăm un mesaj dictat de un spirit superior, citat în capitolul 4h, "Închisoarea şi izolarea", al cărţii „Ciclurile sufletului”, scrisă de mediumul Gina Lake:
«Sufletele mai tinere sunt mai predispuse la comoditate, acceptând ajutorul altora chiar şi atunci când ar putea să se întreţină pe sine şi pe alţii. Când se întâmplă aşa, sufletul ar putea aranja un naufragiu, un dezastru natural, un război sau alte circumstanţe pentru a forţa omul să devină mai independent.»
Deşi este clară bunăvoinţa spiritului/sufletului care a transmis acest mesaj de înţelepciune, totuşi, în doar două fraze succesive, logica este dată peste cap. În prima frază, cititorul se identifică cu un suflet în curs de evoluţie, care trebuie să accepte lecţii de viaţă. Dar, brusc, în a doua frază, cititorul devine chiar cel care a pus la cale toate provocările vieţii.
Nu este o simplă eroare de exprimare şi nici o excepţie, ci în multe mesaje spiritualiste recente ne lovim de această ambiguitate legată de definirea sufletului. Sufletul este ba cel neştiutor, ba este cel care pune la cale toate provocările vieţii. Iar cititorul este lăsat perplex, neştiind cine mai este de fapt.
Soluţia acestei dileme poate fi extrasă din concluzia aceleiaşi cărţi, unde spiritul lui Isus spune:
«Dacă ai fi Dumnezeu – şi chiar eşti – oare nu ţi-ai acorda libertate?!»
În sfârşit, aflăm adevărul: eşti Dumnezeu! Deci totul este o joacă şi o iluzie. Ca într-un labirint de oglinzi, unde nu ştii care imagine este cea reală, aşa este şi cu viaţa. Ne învârtim printre concepte iluzorii, ca în final să ne dăm seama că niciunul nu este adevărat, fiindcă nu suntem doar nişte biete suflete create, ci însuşi Creatorul. Aceasta este poziţia nondualistă, care anihilează toate învăţăturile spiritualist-dualiste – acolo unde se vorbeşte de un suflet şi de un Dumnezeu, separaţi de un întreg kosmos.
De fapt, abia în învăţăturile spirituale foarte recente găsim această ambiguitate, fiind o încercare a spiritelor care ni le transmit să ne apropie în mod tacit şi inteligent de poziţia nondualistă. Doar că nondualitatea nu face casă bună cu inteligenţa. Şi de aici apar problemele de logică, precum cea menţionată mai sus. Deci nu sunt spiritele de vină, ele se folosesc de inteligenţa specifică oamenilor, dar însăşi această inteligenţă este depăşită de realitate.
Inteligenţa cade în capcana propriei logici: Dacă eşti Dumnezeu, atunci nu poţi fi un suflet tânăr, imatur, neevoluat. Dacă eşti un suflet imatur, evident că nu eşti Dumnezeu.
Acelaşi raţionament, cu iluminarea: Dacă eşti un simplu om, un suflet întrupat, evident că nu eşti Dumnezeu. Dacă eşti Dumnezeu, cum naiba să fii un simplu om?!
În acest sens, nondualismul este coerent, căci recunoaşte onest lipsa de logică a multor lucruri. Şi nu e vina nimănui pentru această ilogică, căci nu există niciun „cineva”. Prin urmare, nu este deranjat nimeni, realmente, de lipsa de logică. E un fel de joc automat, în care Nimicul este şi lumea aparenţelor, unde se întâmplă tot felul de lucruri iluzorii – unele aparent logice, altele care scapă cauzalităţii.
Desigur, spiritualitatea se adresează unor eu-ri care au nevoie de logică, cer explicaţii, doresc certitudini. Dar este inevitabil ca la un moment dat, logica să se fractureze şi căutătorul spiritual să fie dezamăgit.
Spiritualitatea se referă constant la suflet, acel eu iluzoriu care tranzitează toate stările şi dimensiunile vibratorii. Nondualismul spune că toate dimensiunile sunt la fel de iluzorii, aşa că eul are cu cine semăna. Prin urmare, ceva iluzoriu devine o iluzie tot mai perfecţionată.
< Sus >
Chiar şi în budism, chestiunea karmei şi a reîncarnării este foarte alunecoasă, fiindcă budismul nu susţine existenţa unui suflet sau a unui eu care să poarte această karmă dintr-o viaţă într-alta. Şi nici nondualismul radical contemporan. Există un consens general printre mistici şi iluminaţi în această privinţă. Nu există un eu. Conştiinţa de sine este o iluzie subţire, care ne păcăleşte (aproape) pe toţi.
Pe de altă parte, se constată că există realmente nişte conexiuni karmice între vieţi umane istorice. Sunt sugerate de studii serioase, mărturii oneste şi revelaţii spiritualiste. Deci există karma, care oferă explicaţii pentru anumite preluări din vieţi anterioare, dar nu există sufletul?! Atunci cine poartă karma şi cine se reîncarnează?!
Găsim un posibil răspuns în modelul indian al celor 5 koshas sau învelişuri. El a fost validat de unele experienţele de extracorporalizare, când subiectul simţea la anumite momente „desprinderea” unui gen de haine pe care le lăsa în urmă (de exemplu, Jurgen Ziewe sau Yram, în articolul "Conştiinţa umană divinizată"). Conform acestui model, corpul fizic este format din învelişul fizic şi cel eteric. Ele sunt cuprinse în învelişul astral şi cel mental. Ultimul înveliş creat, cel cauzal (ananda-maya-kosha), este infinit, aspaţial şi atemporal, un fel de oglindă holografică a infinităţii Absolutului Brahman.
Ei bine, aceste învelişuri nu necesită existenţa niciunui eu sau suflet. Ele au o inteligenţă proprie, aflată în legătură energetică cu toate învelişurile de aceeaşi frecvenţă vibratorie din kosmos. În plus, fiecare înveliş se subordonează învelişului superior ierarhic.
La moartea trupului fizic, rămâne corpul astral, care este specific spiritelor din lumea astrală, cu forme similare celor fizice. Aceste spirite se pot reîncarna în planul fizic, când recapătă un nou înveliş energetic şi material.
La moartea corpului astral, rămâne doar învelişul mental, care constituie corpul spiritelor superioare, entităţi care sunt aproape invizibile între ele. Mai sus de atât, nu putem nici măcar specula ce se petrece în lumea cauzelor absolute. Dacă există vreo evoluţie, probabil că se referă la primele patru învelişuri.
Pe de altă parte, învelişurile sunt trecătoare şi dispensabile. De pildă, spiritele superioare din planul mental şi-au părăsit definitiv corpul fizic, eteric şi astral, aşa că energia din care erau constituite s-a reîntors în Natură. Rezultatul evoluţiei se concentrează în ultimul strat, cel cauzal. De acolo este posibil în orice moment recrearea unor învelişuri identice cu cele avute, pe baza memoriei cauzale. Cele 4 învelişuri inferioare sunt generate de memoria cauzală individuală. Mai sus de ea există Brahman sau Absolutul, care este nefragmentat.
Deci prima aparentă fragmentare are loc prin apariţia planului cauzal, lumea Spiritelor infinite. Lumea cauzală este un fel de oglindă holografică a Absolutului Brahman. Absolutul este unitar, dar când se priveşte în această oglindă pare a fi multiplu. Fiecare clonă a Sa este un Spirit-Atman. Se întâmplă precum într-un labirint de oglinzi, unde te vezi în multiple ipostaze, deşi eşti doar unul singur. Brahman şi Atman sunt cele două faţete ale aceleiaşi monede: pe o faţetă este încrustat un chip, iar pe cealaltă sunt încrustate nenumărate chipuri identice cu primul.
Modelul celor 5 koshas explică atât karma şi reîncarnarea, cât şi inexistenţa eu-ului. Spiritul cauzal nu este deloc similar cu eul uman, fiind infinit, impersonal, cu toate calităţile divine. Spiritul nu este deloc un suflet supus evoluţiei. Dacă vrem o definiţie, sufletul ar fi primele 4 învelişuri-koshas. Sau, şi mai restrictiv, corpul astral şi cel mental (activitatea pur psihică, emoţii şi gânduri). Deci sufletul este o aparenţă trecătoare şi mereu în transformare, pe când Spiritul este etern şi neschimbat.
* * *
Am putea spune că există două tipuri de cauzalitate: primul, de la scop la mijloc, iar al doilea, de la cauză la efect. Dacă, privind din planul cauzal, sufletul nu este real, înseamnă că primul tip de cauzalitate nu există. Deci karma nu are vreun scop ce ar consta într-o ipotetică evoluţie a sufletului, fiindcă acesta nu este real. În schimb, cel puţin aparent, există al doilea tip de cauzalitate, de la cauză la efect. Instinctul kosmic nu pune nimic la cale (nu are scopuri), ci reacţionează spontan, secundă de secundă, la ce se petrece deja, pe baza cauzei şi efectului.
Desigur, acesta este doar un concept ca altele. În realitate, nu există timp, deci tot ce gândim noi este, evident, eronat, fiindcă gândirea are loc în timp şi nu poate manipula decât concepte temporale. În nondualism se menţionează acest lucru foarte clar, retezându-ne macaroana „cunoaşterii metafizice”. Dacă nu există timp, nu poate exista nici cauzalitate. Şi cu asta, basta, s-a terminat cu orice aparentă cunoaştere.
< Sus >
Recunosc faptul că în articolele din ultima vreme sunt ambiguu. Fac un dans înainte şi înapoi între conceptele spiritualiste şi cele nondualiste. Aduc argumente logice că logica dă rateuri. Cunoaşterea hrăneşte cunoscătorul. Destructurând logica, destructurăm eul. Este normal să fac asta într-un articol citit de minţi logice: trebuie întâi să fac apel la cunoştinţe, pentru ca, în pasul doi, să le anihilez. Dacă putem depăşi acest aparent nihilism, ni se va revela că ţinta sa este Libertatea.
Iluminata olandeză Rosemarijn Roes mărturiseşte că, înainte de iluminare, era o terapeută foarte intuitivă. Când vedea un client, imediat îi apăreau pe ecranul mental informaţii despre el. Dar după trezirea spirituală, această cunoaştere intuitivă i-a dispărut, şi-a pierdut clienţii şi sursa de venit. Deşertul sufletesc a durat mai mult de un an, până când a reuşit să perceapă şi partea plină a paharului nondualist, anume că totul este fericire.
Desigur, este un caz particular şi nu trebuie generalizat. Prea uşor generalizăm, ne-a intrat în obicei. Am putea chiar avea impresia că iluminarea este ceva dăunător. Dimpotrivă, Nargis Alegria continuă munca sa de coach chiar şi după iluminare. Deci lucrurile se schimbă de la caz la caz.
Sau după trezirea spirituală, Gina Lake a continuat să fie medium pentru Isus, ba chiar unul foarte productiv. Deci fiecare creatură are propriul drum în viaţă.
Am strecurat acest capitol ca un disclaimer, o derogare de răspundere.
«Cei copţi se pot trezi la adevărata lor natură cu ajutorul neo-advaita. Iar cei necopţi cad în capcana "ocolirii spirituale/nondualiste". Din acest motiv susţin importanţa lucrului asupra propriei umbre. Mulţi oameni din peisajul neo-advaita îşi reprimă foarte mult emoţiile. Vă asigur că ascultarea mesajului nondualist cu un corp blocat nu prea funcţionează. Iluminarea este o mutaţie energetică. Nu un moment de "aha" intelectual.» (Nargis Alegria)
«Graba către realizarea de Sine (neo-advaita) din ultimii 20 de ani a încurajat evitarea problemelor psihologice sub pretextul iluminării sau nondualităţii (sentimente reprimate de ruşine, traume, refulări emoţionale şi răni sufleteşti din copilărie). Unii oameni s-au îmbolnăvit crunt din cauza acestei evitări.» (Scott Kiloby)
< Sus >
Acceptând ideea de Spirit sau de suflet, totuşi, de ce trebuie neapărat să existe un scop al reîncarnării?! Evoluţia se petrece natural, dar nu ea este scopul, ci doar un efect natural. Adică, lanţul reîncarnării s-ar putea opri foarte repede, fără să fi atins niciun ideal. E adevărat că Spiritul acumulează experienţă, dar nu are nevoie de ea. Este un fel de joc fără miză. Nu există un punct terminus al evoluţiei, ci se poate încheia oricând sau niciodată. Sufletul este iluzoriu, după cum spuneam, deci evoluţia este la fel de iluzorie. Iar Spiritul nu poate şi nu are nevoie să evolueze.
După cum afirmă învăţăturile spirituale, uneori încarnarea unui suflet superior nu are ca scop propria evoluţie, ci evoluţia celorlalţi (condiţia de avatar, boddhisattva etc). Or asta ne arată că suntem cu toţii legaţi, deci evoluţia individuală este doar o impresie. Dacă ar fi ceva foarte real, solid, important, atunci nu am renunţa la ea pentru a-i ajuta pe alţii. Ideea este că nu există alţii. Prin urmare, evoluţia, dacă există aşa ceva, se referă la Tot. Totul evoluează simultan şi nu există ceva mai important decât altceva. Nu există fărâmiţare. Nu putem analiza rostul încarnării unui singur suflet, separat de altele. Nu există un scop individual. Dacă există vreun scop, el este al Unimii. Dar Unimea nu are nevoie de nimic, este deja împlinită şi întreagă. Aşadar, nu poate avea vreun scop. Există doar o aparentă desfăşurare de energii, care produc permanente modificări în cadrul unei iluzii.
Îi spunem iluzie, pentru că nu afectează Realitatea nonduală. Îi spunem şi realitate, pentru că face parte integrantă din Realitate. Dacă iluzia nu afectează Absolutul, e clar că nu putem vorbi de un scop adresat Absolutului. Scopul se poate referi numai la iluzia însăşi. Dar orice scop am găsi, el se referă la o iluzie, deci nu are importanţă, este la fel de iluzoriu. În concluzie, putem găsi un scop, dacă vrem neapărat, dar el nu contează cu adevărat, nu are nicio bază Reală.
De multe ori, învăţăturile spirituale sau mesajele primite de la Spiritele Superioare vor să ne demonstreze că totul are o logică, un sens, un scop spiritual. I se caută explicaţia ascunsă răului care ni se întâmplă. Este un demers lăudabil, în sensul că eu-lui i se aduc argumente că viaţa are sens şi că trebuie să aibă speranţă. Totuşi, deseori aceste explicaţii se contrazic; cu cât sunt mai detaliate, cu atât îşi vădesc inconsistenţa. Şi cu cât se dau reguli mai clare, cu atât mai numeroase devin excepţiile, de parcă le-ar anula. Cu cât vrei să explici mai multe, cu atât te înfunzi în necunoscut. Cu cât afli mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin cunoşti. În mod paradoxal, cunoaşterea îţi adânceşte ignoranţa.
Cealaltă soluţie ar fi să se recunoască faptul că nimeni nu ştie exact de ce se întâmplă toate acestea. Putem recunoaşte post-factum anumite efecte benefice ale unor lucruri rele, dar nu putem garanta că s-au bazat pe nişte planuri bine puse la punct. Şi oricum, nu putem generaliza nimic, totul are o bază strict individuală, de caz particular. Putem recunoaşte inteligenţa Naturii când analizăm retroactiv o situaţie, un context karmic, evoluţia unui individ, dar nu putem face din asta o ştiinţă predictibilă. Nu putem extrapola nicio concluzie la viitorul acelui individ şi, cu atât mai puţin, la alt individ. Neputând generaliza nimic, trebuie să recunoaştem onest că nu ştim nimic.
De pildă, se spune să ne vaccinăm anti-covid în deplină cunoştinţă de cauză. Ce înseamnă asta? Înseamnă să luăm aminte la două aspecte: Primul, că vaccinul salvează vieţi. Al doilea, că vaccinul a provocat decese. Iată că buna informare produce şi mai multă confuzie şi chiar paralizie volitivă. Aşa-zisa noastră cunoaştere este egală cu zero. Pentru a lua o decizie, trebuie să renunţăm la una din poziţii, pe baza unei credinţe personale: cred sau nu cred în vaccin.
* * *
Învăţătorii spirituali ne atrag atenţia să NU tragem concluzia că, din motive karmice, victimele îşi merită suferinţa. Aşa va interpreta eul explicaţiile spirituale, va privi din punct de vedere individual şi personal. Or karma nu este ceva personal. Dacă vorbim de karma unui suflet, pare a fi ceva personal. Chiar şi cele mai detaliate explicaţii spirituale tot vor fi distorsionate de eu, care îşi va găsi în ele justificarea pasivităţii, indiferenţei sau chiar sadismului său.
Explicaţiile pot fi foarte laborioase şi logice, dar ele survin mereu ulterior faptelor, ca o justificare. Desigur, ni s-ar putea spune că nu le putem afla în avans „pentru a nu perturba curgerea normală a evenimentelor”. Sau dimpotrivă, uneori primim avertismente ca să evităm nişte accidente ce „nu ni s-ar cuveni, fiind din vina altora”. Totuşi, toate acestea pot fi doar înscenări. Ne pare foarte credibil că am evitat dezastrul în ultima clipă, prin efort propriu... pe când totul era deja prescris.
< Sus >
Unde există un eu, acesta va inventa şi scopuri. Întrebarea care-i stă mereu pe buze este „de ce?” şi nu va fi satisfăcut doar aflând o cauză. Nu, eul vrea să găsească scopul ascuns al tuturor întâmplărilor. Orice trebuie să fie mai mult decât pare. Simpla înlănţuire de cauze şi efecte nu îi sunt de ajuns. Eul caută intenţia din spatele cauzei. Iar odată ce şi-a imaginat un scop, eul se va plasa cumva pe traiectoria acelui scop, ca să devină important. Eul nu suportă lipsa de scop, pentru că îşi pierde el însuşi raţiunea existenţei. „Ce rost mai am eu dacă nimic nu are un scop?” Scopul şi eul devin sinonime.
Lipsa oricărui scop sau sens ne poate demoraliza uşor. De aceea, există şi spiritualitate (care oferă scopuri şi căi de îndeplinire a unor scopuri superioare), şi nondualism (care explică că nu există scop, fiindcă nu există eu). Există o panoplie de poveşti pentru cui îi plac poveştile, dar există şi demontarea tuturor poveştilor pentru acei puţini care doresc adevărul.
Spiritualitatea (învăţăturile, mesajele spiritiste, maeştrii spirituali) afirmă că există un proiect superior, dar că există şi liberul-arbitru al creaturii. Proiectul superior semnifică un scop impus. Şi ce este „liberul-arbitru” altceva decât proclamaţia eu-lui că poate impune propriile sale scopuri?! În spiritualitate, toate trebuie să aibă vreo intenţie. În natură este invers, nu există intenţii personale. Uite aşa, eul se plasează în opoziţie cu natura, măcar din acest motiv. Eul se consideră separat, special, fiindcă este conştient.
Se poate explica orice pe baza acestora două: ba că totul urmează un plan divin, ba că accidentele sunt cauzate de liberul-arbitru. E simplu să explici orice când îţi poţi alege premisa cea mai convenabilă. Cu cât lucrurile par mai complicate, şi explicaţiile trebuie să fie mai abile.
În schimb, nondualismul este foarte onest şi ne spune să nu mai căutăm intenţii ascunse, căci toate sunt poveşti. Mai spune că totul este foarte simplu şi tocmai de aceea nu poate fi înţeles de această minte umană complicată. Ea se hrăneşte numai cu poveşti. Este simplu, fiindcă totul este o unitate, non-dualitate, fără fisuri, fără separări, fără nimeni.
Prin ce diferă nondualismul de ştiinţa materialistă, căci amândouă resping existenţa vreunui scop natural? Ştiinţa fărâmiţează totul, sperând că poate înţelege ansamblul cunoscând părţile. Totuşi, savanţii îşi rezervă dreptul de a avea propriile intenţii şi scopuri ştiinţifice. Dimpotrivă, nondualismul percepe unitatea întregii creaţii şi că nu putem modifica ceva fără a perturba întregul (holism). Dar, mai mult decât atât, afirmă că nici nu există cineva care să-şi poată impune vreo intenţie, ci toate aparentele intenţii aparţin Totului.
< Sus >
Cunoaşterea spirituală este un simplu mit, un set de basme pentru adulţi. Cunoaşterea este un fel de înstăpânire asupra realităţii. Mintea crede că dobândeşte o putere magică asupra evenimentelor, fiindcă „ştie” ceva. Pretinde că există un strat superior al realităţii pe care îl controlează prin cunoştinţele sale şi, astfel, realitatea o va asculta cuminte. Dar realitatea nu are niciun strat în plus faţă de ceea ce se vede. Acel strat este un simplu concept abstract, fără nicio influenţă asupra realităţii.
Realitatea ar avea, chipurile, nişte mecanisme interne ascunse pe care mintea le-a descoperit cu ajutorul metafizicii, iar acum se pune cu fundul pe realitate şi-i dă bice: „Vei merge unde te mân eu!”. Doar că realitatea este ca un măgar încăpăţânat, pe care nu te poţi baza. Uneori merge cum îl mâni, alteori se proţăpeşte şi nu mai mişcă niciun pas.
Este firesc ca mintea să caute răspunsuri la întrebări inventate tot de ea. Altfel ar muri de plictiseală. Dar se agită degeaba, fiindcă cunoaşterea nu duce nicăieri. Cel mult, la noi întrebări, într-un cerc vicios. Mintea se învârte neobosită în interiorul roţii hamsterului, sperând să ajungă undeva, după atâta efort. Surpriză! Nu are unde ajunge, fiindcă roata este fixată într-un cadru. Aceasta este confuzia sau iluzia mişcării. Este o aparentă mişcare într-un cadru fix.
Desigur, ştiinţa râde de asemenea afirmaţii. Ea a descoperit legile fizicii şi se bazează pe ele pentru a stăpâni totul, planeta, până şi cosmosul. Problema este cine stăpâneşte ştiinţa? Mintea spune că EU. Care eu? Aici, mintea şi ştiinţa ei se privesc ochi în ochi mirate...
Păi, dacă nu ştim CINE ştie toate acestea, înseamnă că nu am aflat esenţialul şi avem o mare lacună. Desigur, putem să ne facem că n-am auzit întrebarea. Totuşi, e o gaură cam mare, lipseşte ceva fundamental. Nu ştiu cine sunt eu. Hm! Dacă fizica nu ne poate ajuta, atunci să trecem la metafizică, la spiritualitate. Iar dacă nici aceasta nu ne ajută, ultima speranţă este nondualitatea – care ne va reteza nevoia de răspunsuri...
< Sus >
Tot vorbim de inteligenţa care le ştie pe toate, dar ce este inteligenţa?
Să folosim următoarea metaforă-poveste. Divinitatea picură deasupra noastră idei-seminţe, precum fulgii de zăpadă. Iar noi strângem aceste idei şi formăm cu ele gânduri de zăpadă. Aceasta este inteligenţa: un şir necontenit de idei-forţă, pe care le modelăm în gânduri cursive. În fiecare secundă formăm alte şi alte gânduri din materia primă a zăpezii primordiale. Ele se topesc repede şi apoi clădim altele, mintal.
Fiecare creatură generează gânduri specifice ei. Gândurile câinelui tău sunt cu totul altele decât ale tale, deşi pe alocuri seamănă. Inteligenţa ta este definită de forma gândurilor pe care le construieşti din aceşti sui-generis „fulgi de idei”.
Am putea extinde metafora şi mai mult. Forma pe care o construim din „fulgii de idei” ar fi inteligenţa; mirosul ei ar fi caracterul nostru moral (cât de benefici suntem pentru semeni); iar culoarea ar fi temperamentul nostru. Prin urmare, nu doar inteligenţa, ci întreaga noastră personalitate se construieşte din ceea ce ne pică din Cer. Fiecare dintre noi are propria matrice individuală în care se adună „fulgii de personalitate”.
Ne-am putea închipui că Cerurile sunt pline cu atâtea idei, că abia mai încap, fiindcă ele curg de miliarde de ani în fiecare secundă şi fluxul lor nu se diminuează deloc. Ba chiar ne-am putea îngrijora că, la un moment dat, izvorul ideilor va seca. În realitate Cerurile sunt mereu senine, Divinitatea este mereu limpede, neaglomerată, pentru că acolo nu este nimic, absolut nimic, nicio idee. Şi atunci, de unde apar?
Ideile apar din senin, în perechi polare: materie-antimaterie, electron-pozitron, fulg-antifulg. Astfel, Divinul este o sursă inepuizabilă de idei în perechi, fără ca El să conţină vreuna. Din seninul Cerurilor curg neîncetat pe pământ tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice şi mereu opuse. Divinul nu selectează, ci doar creează. Este un Creator, nu un judecător. Este un artist, nu un critic de artă. Este însăşi Libertatea.
«Tao nu ia partea nimănui; dă naştere atât la yin, cât şi la yang. Totul este binevenit, atât în lumină, cât şi în întuneric.» – Lao Ţî
Cade în seama creaturilor să aleagă anumite idei din infinitatea lor, conform cu rezonanţa individuală. Iar Instinctul kosmic simte ce idei au rezultate favorabile universului şi care nu. În consecinţă, pe unele le descurajează, iar pe altele le favorizează. Dar nu este o decizie voluntară, ci una spontană, pe baza informaţiilor şi senzaţiilor venite de pe terenul de joacă al Creaţiei. Ce frumos, ce uimitor!
El nu se opreşte din generat idei-seminţe. Nu. Maşina de idei funcţionează neîntrerupt şi fără discernământ, în tot spectrul posibil. Dar efectele generate de acele idei sunt analizate automat şi echilibrate. Poate că aceeaşi idee va genera efecte cu totul diferite într-un alt context. De aceea, Creaţia este într-un perpetuu dinamism. Orice iniţiativă dă nişte efecte, care la rândul lor, provoacă diverse urmări, uneori imprevizibile pentru creatura inteligentă care încearcă să le preîntâmpine.
Divinul echilibrează creaţia cu ajutorul creaturilor. Acolo unde trebuie adusă o corecţie, Divinul impulsionează creaturile să acţioneze instinctiv într-un anumit sens. Peste tot se petrece acest fenomen în natură, ca şi în lumea oamenilor. Şi orice acţiune are nu doar un efect benefic, ci şi unul distructiv pentru altceva sau altcineva. De aceea, roata Creaţiei nu se opreşte niciodată, căci mereu trebuie adusă câte o corecţie pe undeva.
De pildă, societatea umană a dezvoltat puternic ego-ul în membrii săi. La început, a fost util şi necesar, dar cu timpul a devenit problematic, disfuncţional. Iar în prezent, se pare că Instinctul kosmic tinde să-l desfiinţeze. Treptat şi pe tăcute, ego-ul dispare din tot mai mulţi oameni. Acestui fenomen i se spune iluminare sau trezire nonduală. Este o transformare psihologică radicală, care, peste multă vreme (poate, după cei „1000 de ani de pace”?! vezi Apocalipsa cap.20) va fi şi ea înlocuită cu altceva (poate, se va reveni la „frica de Dumnezeu”, cine ştie?!).
În concluzie, Creaţia nu are niciun alt scop, decât acela al auto-echilibrării constante. Iar Absolutul nu are nici El alt scop decât acela de a turna continuu idei peste Creaţie. Combustibilul Creaţiei sunt aceste idei-forţă venite din Ceruri. Mai departe, fiecare creatură le transformă în energie, în emoţii şi gânduri, în senzaţii şi acţiuni. Ce joc magnific şi fără nicio miză!
< Sus >
Filosofia este un joc mintal. Să nu o luăm prea în serios. De aceea marele filosof Ken Wilber, prin teoria sa integrală, nu a reuşit să salveze lumea: s-a luat prea în serios. La fel, nici Sri Aurobindo nu a reuşit, cu yoga sa integrală. Lumea însăşi este un joc care trebuie să continue, nu să se termine.
Nu vreau să spun însă că filosofia ar fi ceva neserios. Dimpotrivă. Are un rol important, când este făcută cu rafinament şi inteligenţă. Precauţiile se referă la aplicarea concluziilor sale. Fără precauţii, filosofia se poate transforma în ideologie politică sau religie. Or, ştim cu toţii ce dezastre au produs ideologiile politice şi religiile. Omenirea nu mai are nevoie de aşa ceva.
Chiar şi propriile credinţe şi opinii personale, tot un joc sunt şi ele. Gândurile n-au valoare în sine, ci doar valoarea pe care le-o dăm noi – ca şi bancnotelor. Banii sunt doar nişte simboluri utile pentru gestionarea comercială a acestei complexe realităţi. La fel facem şi cu gândurile, manipulăm realitatea în fel şi chip, dar fără ca lumea simbolică a gândurilor să se amestece cu lumea reală.
< Sus >
Răzvan A. Petre
29 august 2022