OPUŞI FĂRĂ OPOZIŢIE

Orice om are preferinţele sale. Este normal. Dar orice lucru există în pereche cu opusul său. Şi este posibil ca, la un moment dat, să fii confruntat exact cu ceea ce nu-ţi place. Ce vei face atunci? Vei striga mânios împotriva „nedreptăţii” lui Dumnezeu? Îi vei condamna aspru pe cei care ţi-au adus „necazul”? Vei critica omenirea întreagă pentru "neplăcerea" ta?

Dacă nu vei accepta situaţia fatală, te vei chinui singur. Unele lucruri absurde ne sunt date să le suportăm, aparent fără sens. Nu e nevoie să ne opunem la ceea ce nu putem schimba, doar pentru că este invers decât preferăm noi. Asta înseamnă opuşi fără opoziţie. Poţi accepta lupta dintre contrarii şi fără să suferi psihologic. Acceptă că plăcerea şi neplăcerea sunt egale, au acelaşi drept să existe!

1. Gândurile (chiar şi deciziile sunt gânduri) vin şi pleacă fără posibilitatea de a le controla.

2. Fiinţa umană nu are cum că nu considere gândurile sale drept reale. Noi credem în fiecare gând ce ne trece prin minte, cât timp gândul este activ.

3. Ca să NU mai credem un gând, trebuie să ne treacă alt gând NOU prin minte, care să-l înlocuiască sau să-l conteste pe primul. Şi iarăşi credem, de data asta, în noul gând.

Totul este neutru. Orice gând personal despre un eveniment neutru este o minciună – fie că este pozitiv, fie negativ. Dacă doreşti eliberarea, trebuie să NU mai crezi niciun gând de judecată-acuzaţie-regret, să NU mai pui etichete, să NU mai comentezi despre nimic. Lipirea de etichete este problema şi nu că le lipim numai în “locurile greşite” (negative). Chiar şi gândurile aparent “pozitive” ne duc obligatoriu la aceeaşi suferinţă. (Matthias Poehm)

Prin însăşi structura minţii, putem fi uşor înşelaţi. De pildă, vizionând un film sau piesă de teatru, ne implicăm în tot ce vedem, fiindcă nu ne trece prin cap că e o ficţiune, un joc actoricesc. Dacă am face-o la fiecare 10 secunde, ne-am plictisi într-un minut. Sunt unii oameni cărora nu le place să se uite la filme – ei intuiesc natura iluzorie a minţii.

Pe moment, orice gând este adevărat. Dar în perspectivă, orice concept e o închipuire. Dacă am fi raţionali, nu ne-am încrede în afirmaţiile minţii: „Asta e corect! Asta e fals!” Pe termen mai lung, toate sunt nişte abureli.

Nu mă refer la percepţiile simţurilor. Pe acestea le putem socoti reale, deocamdată. Faptele, obiectele sunt concrete. Dar interpretarea abstractă pe care le-o dă intelectul nu e de încredere.

Desigur, omul obişnuit va respinge această concluzie. În ce să aibă încredere dacă nu în propria judecată? Cum să se orienteze altfel decât prin concepte? Are şi el dreptate, sărmanul, până în clipa când se trezeşte spiritual şi vede Realitatea pe care se poate baza. Şi înţelege uimit că absolut tot ce ştia era fals. Atunci se convinge că mintea e mama tuturor minciunilor.

Ea construieşte mereu poveşti. Oricare dintre noi poate observa cum se încrede în poveştile minţii, care se schimbă mereu, fără ruşine, doar să ne atragă în mirajul lor. Până să ne vină ideea tardivă că suntem minţiţi şi de data asta, vom crede orice idee. Atât de naivi suntem. Credinţa tuturor e în minte. Bine ne fac cei care ne păcălesc pe faţă: escrocii, politicienii, colportorii, loteriile, iluzioniştii, preoţii ş.a.! Poate ne vom sătura să mai înghiţim cacealmale şi, mai ales, gânduri!

Ce ne mai place să gândim-trăncănim! E marea noastră plăcere secretă! Dacă nu ne-ar place, ne-am opri din gândit-trăncănit. Ne ferim să o recunoaştem. Oficial, ne temem de „iraţional” şi „necunoscut”. Neoficial însă, avem impresia că cugetarea ne dă viaţă. „Gândesc, deci exist!” Fără gânduri, ni se pare că suntem nimic, doar „vegetăm”.

Dar Adevărul este exact pe dos! A fi nimic e începutul Vieţii în Spirit. A fi nimic înseamnă A FI Totul. Când eşti Totul, poţi şi gândi la treburile concrete, când este nevoie. Dar nu-ţi mai place să cugeţi la baliverne. Fiind ferm stabilit în Adevăr, vezi clar că orice gând e o fantezie, care murdăreşte Adevărul. Şi preferi Tăcerea...

«Cel mai bun sfat al meu: stai gol. Lasă deoparte toate aceste lucruri ale minţii personale. Nu ţi-au fost de folos. Rămâi numai conștiinţă impersonală. Aceasta este cea mai înaltă cale și alegere. Acceptă și urmează acest sfat cu toată inima ta. Îl vei găsi îndeajuns să îţi câștige libertatea.» (Mooji, Din "Focul Alb")

Gândurile vin de la Sine. Ego-ul le absoarbe şi pune stăpânire pe ele: Sunt gândurile mele! Prin urmare, ale cui sunt gândurile? Ale Sinelui sau ale ego-ului? Ale amândurora.

Teoretic, „oricine îşi poate cunoaşte Sinele”, fiindcă este Sinele. Practic însă, „nu oricine îşi cunoaşte Sinele”. Care e adevărul? Amândouă variantele sunt reale.

Cu cât de apropii de Adevăr, ideile opuse se vor alterna într-un ritm tot mai rapid. Asta, ca să recunoşti că nicio idee nu are valoare absolută. Să recunoşti ridicolul vanităţii minţii, care se crede centrul universului. Apoi te vei stabiliza – între ideile opuse, în pauza dintre gânduri.

Cât timp ai o “ipoteză în minte”, ea devine credinţa ta. Credinţe există nu doar în religie, ci şi în ştiinţă, şi în viaţa de zi cu zi. Numai când iei serios în calcul şi ideea că nu este acela adevărul, înţelegi că, poate, te-ai înşelat în prima situaţie. Altfel, ai putea păstra aceeaşi credinţă întreaga viaţă.

Mintea este manipulată de Spirit, în scopuri pe care numai El le ştie. Este un lucru greu de acceptat şi înţeles... Mă întreb dacă este bine că vi l-am dezvăluit aici.

De exemplu, metodele de control al minţii. Toate pretind că au găsit calea miraculoasă. De fapt, niciuna nu recunoaşte că Spiritul poate opri mintea când vrea El, fără nicio tehnică. Nici nu au acest interes, fiindcă se adresează ego-ului. Ego-ul vrea să controleze el totul. De aceea i se dau aceste iluzii, pentru ca să se joace de-a “controlorul”. Aceasta este marea iluzie în care trăiesc ego-urile noastre. Luăm mereu drept cauze altele decât Marea şi Singura Cauză, Suprema Conştiinţă.

Deşi fizica cuantică este o ramură ştiinţifică raţională, şi ea jonglează cu iraţionalul, obişnuindu-ne cu ideea că credinţele noastre aranjează realitatea conform lor. Concret, nu doar simbolic.

Savanţii au realizat mii de experimente cu lumina şi au descoperit că ea este o undă electromagnetică. Concluziile sunt irefutabile. Tot savanţii au realizat alte experimente cu lumina şi au descoperit că ea este formată din particule numite fotoni. Şi aici concluziile sunt absolut clare. Logica binară este dată peste cap. Este lumina undă sau particulă? Fizicienii cuantici au trebuit să admită că şi una, şi alta. În primul caz, credinţa că lumina este undă a dus la construirea unor dispozitive de măsurare a vibraţiilor. În al doilea caz, credinţa în structura discretă a luminii a dus la construirea de dispozitive ce măsoară fotonii. Credinţa construieşte realitatea!

Teoria cuantică a făcut o revoluţie în gândirea nu numai ştiinţifică, ci şi spirituală. Incertitudinea, ambiguitatea devine norma, deşi este complet contraintuitivă. Ea poate duce uneori la nondualitate, prin punerea sistematică la îndoială a realităţii gândurilor şi a credinţei în minte.

Care e diferenţa dintre îndoială (ambiguitate, incertitudine) şi nondualitate?

În primul caz, nu te poţi împiedica să crezi că unul dintre gânduri este real, iar celălalt nu, dar nu ştii care. În al doilea caz, vezi foarte clar că niciun gând nu este real. Ambivalenţa te poate aduce doar până în pragul nondualităţii.

«Niciun învăţător, inclusiv cel de faţă, nu spune vreodată adevărul. Toţi minţim la cel mai înalt nivel la care suntem în stare.» (Fred Davis)

Citate din Marius Ghidel

"Eşti în divin numai dacă vezi opusele egale şi niciun rău sau vinovat în lume"

Nu există bine şi rău. Egoul împarte, alege şi preferă, şi absolutizează o parte, dar Legea naturii spune că ORICE LUCRU ARE DOUĂ SEMNIFICAŢII OPUSE, AMBELE ADEVĂRATE ÎN ACELAŞI TIMP.

Adevărat este numai ceea ce permite curgerea şi curgerea este permisă numai de acceptarea egală a opuselor, ca fiind ambele adevărate.

Atunci eşti în Adevăr şi nu greşeşti niciodată. Când nu ţii cu nicio parte şi, pentru tine, opusele sunt egale. Plus şi minus creează mişcarea, viaţa. Împărţim în bine şi rău cu egoul, dar Fiinţa divină din noi nu împarte, nu are preferinţe, ea acceptă totul aşa cum este ca venind direct din mâna lui Dumnezeu. Ea doar dă voie lucrurilor să fie, nu vrea nimic pentru “eu” şi nu are aşteptări. Când alegem o parte şi o absolutizăm, alegem cu egoul şi nu este adevărat ce spunem, pentru că, în Realitate, ambele opuse există concomitent, în acelaşi timp. (Marius Ghidel - Facebook)

Dar ca să ajungem aici, trebuie să vedem ca un mare bine ce spune egoul că este rău, şi ambele căi de purificare (şi cea egotică şi cea fără ego) ca egale. Ambele duc în Iubire. De aceea, nu există rău în lume, ci tot ce zice egoul că este rău sunt doar metode divine de scădere a orgoliului și desprindere de patimi. Deci totul este bun așa cum este și ne trebuie.

Calea egotică este cu suferinţă, fiindcă nu vrem să Iubim şi să dăruim, că le considerăm o pierdere, iar cea prin dăruire şi restrângere aduce o suferinţă a naturii umane prin auto-limitare.

Deci înţelegerea că ambele sunt egale ne face să fim extrem de îngăduitori și înțelegători cu totul, şi să nu mai absolutizăm nimic. Cum ai absolutizat un bine, cum ți-ai făcut un eu și ai căzut din rai și te vezi diferit, special.

Adică mereu să nu considerăm nicio parte ca absolut bună.

OPUSELE SĂ FIE EGALE.

ASTA DĂ ELIBERAREA DIN DUALITATE ŞI ACESTA ESTE RAIUL, CÂND NU MAI VEDEM NIMIC DIFERIT, NICIUN RĂU ŞI NICIUN VINOVAT.

Aceasta este bucuria maximă şi cea mai mare fericire. Când nu mai vezi niciun rău în lume şi niciun vinovat!

Starea sufletească este de o mare eliberare și dulceață, de nu îţi vine să crezi. Simţi că totul este Miraculos şi Îl vezi pe Dumnezeu în toate, şi nu te mai deranjează nimic, și ești extrem de îngăduitor și înțelegător, şi fiind tu aşa, nimic nu te mai atacă, nimic nu te mai supără.

Și atunci totul este foarte potrivit şi armonios în lume, pentru că Domnul este cu tine. (Marius Ghidel - Facebook)

Când raportezi totul la eu, atunci pui o distanţă ca să poţi să loveşti. Tu devii cel mai important, ales, tu zici că deții adevărul, dar celălalt ajunge adversar. Și nu mai poți să-l Iubești. Te ridici pe tine și îl cobori pe el. Și ai căzut imediat.

Totul e aşa ca să nu înţelegem că suntem o fiinţă divină de Iubire comună peste tot. Cum îmi spunea îngerul la intrarea în viaţă: "Uită-te la ei! Toată această lume merge într-o direcţie complet opusă scopului pentru care a fost trimisă pe pământ!"

Deci egoul, răutatea şi diabolismul pornesc de la absolutizarea unei părţi. Interesul personal pus pe primul plan este egoul.

Când îl fixezi şi zici că ăsta este adevărul, atunci nu mai poţi să iubeşti, şi ai căzut. Te crezi special, deosebit, ales şi, gata, s-a terminat cu tine. Nu mai poţi accepta alte perspective şi te-ai închis faţă de divin şi nu îţi mai vine energie subtilă şi devii din ce în ce mai rău, neomenos. Când, normal, era să înţelegi că, numai alăturând toate perspectivele, poţi să te apropii asimptotic de Adevăr. Şi numai aşa: fiind deschis la varietatea de idei, exact ca soarele care doar îmbrăţişează şi Iubeşte totul în mod egal.

Oamenii apără o parte, dar aşa cad din rai şi nu mai pot iubi pe cel care are o altă părere. Şi luptă cu el să-l elimine. Dar lupta este cădere din rai. Atacul lor este dorinţa de a ucide.

Că aşa se face. Se întăresc părţile, se absolutizează ceva, şi se pun să se bată între ele. Câştigă cel care este deasupra jocului. Pentru că oamenii rămân prinşi în absolutizarea lor. Aceasta este intrarea în cutie. Şi apoi ei nu fac decât se te ţină în cutie, adică să nu ieşi din absolutizarea lor. Au toată grija să nu ai alte perspective.

De fapt, noi ne dezidentificăm de ego prin acceptarea tuturor aspectelor. Aşa cum sunt razele de la soare: nu poţi lua doar o rază, numai toate împreună dau lumina soarelui. Pierzi egoul pe loc prin Acceptare, dăruire, cedare, supunere, ascultare, jertfă de sine şi renunţare la interesul propriu. Acesta este Dumnezeu - ACCEPTAREA TA.

Dumnezeu vine la tine imediat când renunți la interesul tău, dar cine vrea asta?! De aceea omul nu Îl cunoaște pe Domnul: pentru că NU RENUNȚĂ LA EGOISM.

Dar chiar dacă nu ai ego, în anumite momente tot eşti atacat; şi în viaţa noastră la fel este, avem orgoliu în programele primite de la alţii, şi pe acelea le atacă ei. Noi zicem că suntem buni şi "ce a avut cu mine?", dar avem programe de la alţii pe care trebuie să le stingem, şi vom fi atacaţi în continuare. Nu suntem perfecți niciodată. Dar asta nu se poate întâmpla dacă suntem numai-numai Iubire.

Dumnezeu este foarte delicat, fin; puterea cea mai mare a universului este fină, moale, vulnerabilă, blândă ca APA. Egoul este brutal şi Îl dă afară pe Dumnezeu.

Caracteristica egoului este că nimic nu îi convine, nimic nu este în regulă, nimic nu este suficient, nimic nu îi place la ceilalţi. Pe el nu se vede. Şi totul vine din absolutizarea unei părţi, a oricărei părţi. Prin absolutizare, omul devine neomenos, hain, viclean, rău şi reacţionează pe loc. Dar cel care reacţionează are orgoliu. Şi această reacţie este dorinţă de A UCIDE. (Marius Ghidel)

2. Predeterminarea coexistă cu libertatea

Cineva din public a luat cuvântul la un satsang cu maestrul Mooji. “Există predeterminare? Maestrul Ramana Maharishi a spus că totul este predeterminat. Însă maestrul Sadhguru a spus că nimic nu este predeterminat. Ce opinie ai tu, maestre Mooji?” “Când eşti liber, spui orice vrei!”, a răspuns maestrul Mooji, într-un hohot de râs general.

Dacă priveşti din nonspaţiu şi nontimp, poţi descrie lucrurile în mod diferit, în funcţie de cine ascultă. Oricum, conceptele nu au valoare absolută. Adevărul Suprem este mai presus de minte. Totuşi, maeştrii amintiţi nu au minţit. Aşa au simţit să răspundă la momentul respectiv, în faţa audienţei respective. Depinde ce reacţii trebuiau să fie obţinute în mintea ascultătorilor. Dar când răspunsurile devin publice prin mass-media, este cert că ele nu mai au aceeaşi valoare. Devin dogme, nu mai sunt vii.

Personal, la întrebarea din satsang poate că aş răspunde aşa: În eternitate, evenimentele nu se desfăşoară succesiv, pentru că nu există timp. Deci, “când” se decide o acţiune, în acelaşi “moment atemporal” există şi o predestinare. Depinde pe care din cele două eşti înclinat s-o observi. (Este ca în fizica cuantică: observatorul influenţează obiectul observat.) Predestinarea coexistă cu decizia. (Lumina este undă şi particulă, simultan.)

Însă ce se poate spune cu certitudine, din perspectivă nondualistă, este că nu ego-ul decide. Cu alte cuvinte, decizia anterioară (predestinarea) şi decizia spontană (alegerea liberă) vin din aceeaşi Sursă sau Voinţă. Ce te mai interesează atunci dacă este anterioară sau spontană? Oricum, “tu”, care te crezi responsabil, nu faci parte din acest joc. Şi, de aceea, primul răspuns este că totul este predeterminat, adică nu poate fi influenţat de om.

Totodată, nimic nu este predeterminat, fiindcă Divinitatea decide totul în timp real. Nimic nu-I poate limita libertatea. Intră în joc un mecanism nu doar superinteligent, ci mai presus de inteligenţă şi care nu e deloc un “mecanism”. Inteligenţa este un mecanism limitat atribuit creaturii. Însă, fiind atât de complex, universul nu se poate conduce de către o inteligenţă separată dintr-un birou, ci prin ceva mult mai profund, aflat pretutindeni, în fiecare particulă de viaţă.

Divinitatea este tot ce există (creaţia) şi încă ceva, care nu există (Absolutul). Ea decide la nivel universal, nu numai pentru un individ, ci pentru TOT ce există simultan. Iar deciziile trebuie luate continuu, în fiecare clipă temporală, căci altfel totul ar rămâne suspendat. Deliberarea este atât de rapidă, încât este simultană cu acţiunea. O asemenea rapiditate este posibilă numai în nontimp (sau nonexistenţă sau nondualitate sau Absolut).

Totul este legat de totul, nu se poate lua o decizie separată doar pentru o parte, ci pentru tot universul. Deci a lua o decizie locală echivalează cu a influenţa, adică a predetermina tot restul. Iar a lua o decizie universală echivalează cu a predestina fiecare parte. Fatalitatea coexistă cu alegerea liberă.

Dar, repet, omul doar are impresia că el alege, când, de fapt, se decide la alt nivel. Această impresie de liber-arbitru nu poate fi pierdută, ea este inerentă în ego, ca şi senzaţia falsă de responsabilitate şi autocentrare separatistă. Doar iluminarea spirituală o poate revela în toată goliciunea ei.

Eu aici doar am descris conceptul – care oricum nu te va convinge. Mai clar de atâta nu ştiu cum s-ar putea explica. Este paradoxal, un adevăr incomod pentru minte. Mai bine renunţă la minte când abordezi metafizica!

Presupusul arbore decizional

Dacă admitem că există timp şi că există libertate de alegere, atunci putem înjgheba un model al arborelui decizional, cam aşa:

- Există variante neesenţiale, a căror alegere nu modifică scenariul de viaţă. De pildă, să treci pragul cu piciorul drept sau cu piciorul stâng.

- Apar din când în când noduri temporale critice, când decizia pe care o iei va avea consecinţe importante asupra viitorului. De pildă, să alegi dacă pleci la lucru în străinătate sau rămâi în ţară.

- Uneori, presiunea destinului principal este atât de mare, încât în alt nod temporal critic, vei face alegerea revenirii la cursul prestabilit. Această presiune este creată de propriul spirit, care te va îndemna să iei alegerea dorită de el. Folosind exemplul anterior, dacă ai plecat deja în străinătate, ai putea alege să te întorci în ţară.

Am putea desprinde concluzia generală că în viaţă luăm trei tipuri de decizii: 1) Decizii neimportante. 2) Decizii libere ale ego-ului. 3) Decizii manipulate de forţe necunoscute.

Primul inconvenient este că pare să explice orice, dar mintea înţelege anapoda. De exemplu, în nodul critic portocaliu din figură, oare putem spune că varianta de viitor 2 este cea liber aleasă de ego, iar revenirea la destinul iniţial este varianta impusă, deci prima ar fi preferabilă, fiindcă e liberă?! În acest caz, construim artificial o baricadă faţă de spirit, ascunzându-ne ego-ul în spatele ei. Şi nu vom înţelege nimic din viaţă.

Sau în nodul critic roşu din figură, oare ego-ul este înclinat să aleagă mai probabil varianta principală?! În acest caz, el nu alege chiar liber, ci condiţionat de trecut. Dar dacă optează pentru cealaltă, are ego-ul vreo libertate sau, de fapt, este o altă influenţă exterioară care intră în acţiune pe neaşteptate?! Ori este un joc al hazardului fără sens?!

Al doilea inconvenient este că modelul trebuie corelat la toate fiinţele umane simultan şi pe durate de timp enorme. Dacă ar fi simulat pe un computer, modelul ar necesita o putere de calcul fantastic de mare. Dacă extindem modelul la nivelul Universului, rezultatul întrece puterea imaginaţiei noastre. Desigur, am putea oferi soluţia că “Dumnezeu este mare cât universul, iar fiecare fiinţă face parte din calculatorul cosmic, fiind conectată cu mii de alte fiinţe – de aici rezultă puterea de calcul infinită”. Totuşi, spunând asta, am recunoaşte că ego-ul nu are vreo libertate individuală, fiind o componentă măruntă din giganticul Sistem Inteligent.

Al treilea inconvenient este de natură filosofică. La fiecare ramificaţie apar alte şi alte variante, care face ca viitorul să apară, la un moment dat, precum un arbore cu ramuri şi rămurele. Dar apare aici o problemă metafizică. Se poate spune că Dumnezeu cunoaşte dinainte tot acest arbore decizional stufos, dar atât. El n-ar putea şti dinainte ce traseu concret va urma viaţa noastră prin acest labirint de viitoruri paralele. Deci, practic, Dumnezeu n-ar fi atotcunoscător. Profeţiile sau presimţirile ce se verifică în timp n-ar fi decât nişte “coincidenţe sau întâmplări”. Ba, mai mult, ego-ul fiind jucătorul principal, Dumnezeu nu ar fi atotputernic. Ce nevoie mai avem atunci să-L pomenim?!

Ţinând cont de toate aceste inconveniente, ajungem la concluzia că, poate, ipotezele iniţiale sunt greşite, deci poate că nu există timp şi liber-arbitru. Hm, ce zici?!..

« Există doar Sinele, de neschimbat, de nemișcat, necreat, nepieritor, dincolo de timp. Este mereu perfect și complet. Nu are părţi componente. Nici nu contemplează, nu reflectează, nu aspiră, nu se reînnoiește, nici nu se susţine. Nu se odihnește. Nu este o stare, nici nu se află între stări. Nu este intervalul dintre gânduri. Nu este spaţiul dintre lucruri. Nu se ascunde, nici nu poate fi ascuns. Nu poate fi văzut. Nu poate fi atins. Nu există nimic care să poate ajunge la el sau deveni acesta. Cunoscându-se pe Sine, totuși fără să cunoască. Realizându-se pe Sine, totuși fără minte. Dincolo de păcat și dincolo de cinste. Existând dincolo de fiinţă și de nefiinţă. De neexprimat, de nebiruit, de neînţeles. Cine altul, dacă nu el însuși, poate înţelege asta?» (Mooji)

3. Comentariu la Mandukya Upanishad

Upanishadele sunt texte antice indiene pline de înţelepciune. Toate au în comun o metodologie specifică de a sugera nondualitatea. În prima parte a textului, ele prezintă o anumită învăţătură, care înlătură ignoranţa cititorului. Dar înţelesul final va anula toată acea informaţie abia dobândită. Scopul Upanishadelor este să ne apropie intelectual de Sine sau Spirit sau Atman, care este dincolo de concepte şi nu poate fi descoperit nici măcar prin acea învăţătură minunată şi nobilă, ci trăit direct şi nemijlocit. Aceste texte antice încearcă să fie fidele conceptului de nondualitate („neti, neti” – nici aceasta, nici aceea), negându-se singure după ce ne aduc în punctul unde învăţătura lor nu mai devine necesară. Iată cât de rafinaţi au fost autorii lor!

Există 108 Upanishade, iar cea mai scurtă dintre ele (12 versuri) este şi una dintre cele mai profunde. În Mandukya Upanishad găsim menţionate cele patru stări de conştiinţă: veghea, visul, somnul profund şi turiya (o stare specială). Voi comenta foarte pe scurt ce înseamnă cele patru stări, pentru că se referă la altceva decât par la prima vedere. Această interpretare este foarte rară, mai ales cea referitoare la a treia şi a patra stare. Ea mi-a fost sugerată de un videoclip cu vedanticul Ira Schepetin.

Întrebare: Dacă mintea este egoul, citirea multor cărţi nu întărește egoul? Nu trebuie să ne golim mintea? Totodată, nu trebuie să fim bine informaţi? Răspuns: Citim până ne dăm seama că nu mai e nimic de spus sau că totul s-a spus deja. Atunci ne oprim. Atunci am găsit ce căutam, căci, de fapt, nimic nu este în afară, ci totul e în noi şi era deja în noi de la început. Când atingem această înţelegere, apare o stare de relaxare şi de îngăduinţă, de fericire continuă, când îţi dai seama că nu este nimic de făcut, nimic de atins sau de avut mai mult, că totul doar este şi curge fără preferinţe. Totul e frumos în lume aşa cum este... (Marius Ghidel)

Cele trei stări de conştiinţă sau condiţii universale

Cele patru stări de conştiinţă umană sunt următoarele. (Am folosit notaţia tradiţională, deşi nu o consider obligatorie.)

AUM – toate cele trei stări, împreună, formează a patra stare, sau Turiya. O voi explica separat.

Ele mai sunt interpretate de clasici şi ca patru stadii tot mai subtile de conştiinţă (fizică, astrală, cauzală şi supremă). De aceea le-am figurat cu linii tot mai subţiri.

Notă: Despre silaba sacra AUM am scris un articol special, intitulat „Sunetul Creaţiei, sunetul distrugerii”, unde AUM are alt sens, mai concret decât în Mandukya Upanishad.

În esenţă, acesta este un model al celor patru Condiţii universale, dintre care stările de conştiinţă sunt doar nişte exemplificări pe înţelesul omului.

Astfel, starea de trezie este cea în care suntem conştienţi de ceva real. În vis suntem conştienţi de ceva ireal (din punctul de vedere al stării A, din care judecăm acum). În somnul fără vise nu suntem conştienţi de nimic, totul e vid.

Dacă vom judeca din punctul de vedere al stării de vis, când visăm, numai ea este reală (A), iar starea de veghe şi cea fără vise nu există (M). Din punctul de vedere al somnului fără vise, el este singurul real pe moment (A), iar stările de veghe şi de vis nu există (M). Deci, ca principiu filosofic, cele trei stări sunt independente şi se neagă reciproc.

Acest model acoperă tot spectrul de stări psihologice, care pot fi plasate într-una din cele trei categorii.

U – visul, halucinaţiile, somnambulismul, stările hipnotice, savikalpa samadhi.

Absolutul nondual

Din perspectiva omului obişnuit, el trăieşte într-o lume reală (A), iar cei care vorbesc despre spirite vorbesc bazaconii (U). Privind lucrurile din lumea spiritelor, ea este reală (A), iar lumea fizică este ireală, ca un vis interesant (U). Din acest motiv, spiritele imature se amuză pe seama oamenilor, nu îi văd ca pe nişte fiinţe reale, ci doar ca pe un prilej de distracţie.

Atât din lumea fizică, cât şi cea a spiritelor, fiinţele superioare pot distinge o stare specială de aşa-zis “vid”, unde nu se întâmplă nimic (M). Ea poate fi atinsă în extazul yoghin numit nirvikalpa samadhi şi prin Graţie divină. Deşi este descrisă ca Vacuitate, totuşi, ea poate fi percepută şi ca o totală Plinătate. Limbajul este incapabil să o descrie cât de cât corect. De aceea, apelează uneori la perechi de cuvinte opuse, pentru a ne sugera că acolo este “ceva”, dar nu ceva ce ne putem imagina. Această stare este Absolutul Creator sau nondualitatea.

Prin contrast, primele două stări sau condiţii fac parte din Creaţia dualistă. În Creaţie, când apare un lucru, automat va apare şi opusul său. Aceasta este legea dualităţii. De aceea, modelul prezintă două condiţii separate care se anihilează reciproc din punct de vedere logic: realul şi irealul. Deoarece există întotdeauna o polarizare, Creaţia va fi mereu în mişcare, dinamică. Prin contrast, Absolutul Creator este neclintit şi tăcut, numai potenţial.

Cuvântul nondualitate este înşelător, el doar indicând că este diferit de dualitatea Creaţiei, adică cu totul altceva. De fapt, ar fi greşit să spunem că aici există “unul fără secund” (cum apare prin textele sapienţiale). Ar fi ca şi cum, prin absurd, ar putea exista numai un pol. De fapt, în a treia stare nu există niciuna sau niciunul, nu există nimic similar cu ce este în Creaţie. Mai potrivit ar fi cuvântul “nimic” sau “non-calitatea”. Englezii îi spun “no-thing”, pe care l-am tradus, tot printr-un joc lingvistic, sub forma “nimenimic”.

Absolutul are nenumărate calităţi, dar niciuna nu se regăseşte în Creaţie. De aceea, îi mai spunem Vid: fiindcă nu avem cuvinte potrivite să-l descriem. Şi totuşi, ca prin minune, a apărut o mică “scurgere” de calităţi din Absolut, care au ajuns până la noi. Ele se numesc “eternitate” şi “infinitate” şi nu ar fi avut ce să caute printre cuvintele omeneşti. Oricât de mare ar fi Creaţia, ea nu este nici veşnică şi nici nelimitată. Shakti aleargă în urma lui Shiva, încercând să-I fie un ecou fidel, dar niciodată nu-l va putea egala în vreun fel.

Turiya – starea de iluminare

Aşa cum am descris mai sus, fiecare din cele trei stări are propria sa coerenţă logică internă. Aflându-te într-una din stări, ea este singura reală, iar celelalte nu contează deloc.

Ba, mai mult, fiecare lume are propriul spaţiu-timp. Spaţiul-timp fizic nu are nimic în comun cu spaţiul-timp ce alcătuieşte lumea spiritelor. Iar în Absolut există nonspaţiul-nontimp sau infinitul-etern, ce nu poate fi conceput de mintea umană.

De exemplu, s-au relatat experienţe ce, în aparenţă, au durat luni în spaţiul spiritual, dar numai câteva minute în lumea fizică. La fel se întâmplă cu durata unor vise. Sau experienţele ciudate de dilatare sau accelerare a timpului fizic. Toate rezultă din intersectarea ocazională a unor axe temporale diferite.

Deşi sunt trei condiţii existenţiale absolut diferite şi separate, totuşi, apar continuu interferenţe între ele. Le numim: fenomene paranormale, enigme inexplicabile, miracole sau minuni, poltergeist, posedări, protecţie angelică, viziuni, călătorii astrale, experienţe în apropierea morţii, extaz, iluminare etc.

Cu totul altceva este a patra stare: TURIYA. Ea înglobează toate cele trei stări incompatibile deodată, ceea ce este absolut ilogic şi paradoxal! În ea sunt cuprinse SIMULTAN Absolutul şi relativul, Creatorul şi Creaţia, nondualitatea şi dualitatea, nirvana şi samsara. Omul care atinge această stare se află în sahaja samadhi, fiind permanent conştient simultan atât de dualitate (în care trăieşte ca om), cât şi de nondualitate (în care se odihneşte conştiinţa sa). În limbajul modern i se spune iluminare sau trezire sau recunoaşterea Sinelui. Când această stare devine permanentă, omul este un “eliberat în viaţă” sau jivan-mukta.

Adyashanti şi alţii folosesc cuvintele trezire (perceperea pentru moment a adevărului) şi iluminare (trezirea definitivă şi permanentă).

Iluminarea trebuie deosebită de starea de extaz yoghin (nirvikalpa samadhi), în care acesta se află cu conştiinţa în Absolut, pierzând complet legătura cu planul fizic. La ieşirea din starea temporară de extaz, yoghinul redevine omul dinainte şi nu poate face nicio legătură între cele două stări de conştiinţă. Iluminarea (sahaja samadhi), în schimb, le înglobează pe amândouă.

În descrierea celor trei stări apare cuvântul “conştient” sau “conştiinţă”. Această Conştinţă pură (satchitananda) este singura prezentă în toate cele trei stări, este firul roşu care le leagă.

Desenul o figurează ca fiind ceva mai mult decât cele trei stări, ceea ce nu este adevărat. Turiya sau Pura Conştiinţă este ca o monedă cu cele două feţe posibile: dualitatea şi nondualitatea, relativul şi absolutul, Shakti şi Shiva. Altceva nu mai există. AUM = A + U + M. Aceasta este Fiinţa Supremă, starea ultimă în care toate contrariile sunt transcense. Creaţia este una cu Creatorul, nu ceva din afara Lui.

Când vorbim despre “Dumnezeu” în spiritualitate, ne putem referi fie la Creatorul Absolut separat de creatură (viziunea dualistă - pentru că omul se consideră separat de rest, extrapolează această senzaţie şi la Creator); fie ne putem referi la Creator împreună cu prezenţa Sa în fiecare creatură (viziunea nondualistă - când omul nu se mai percepe separat, înţelege că nici Creatorul nu este separat de Creaţie).

Vichara comentată

Tradiţia vedantică foloseşte două instrumente puternice de iluminare. Primul este meditaţia yoghină, dhyana. A doua este gândirea constantă (aş spune, obsesivă) la marile adevăruri de mai jos. Se numeşte vichara, iar articolele mele despre nondualitate fac parte din acest antrenament al intelectului, care purifică mintea şi o pregătesc pentru a primi mult mai mult.

Brahman este aici numele Absolutului. Creaţia este ireală, fiindcă ea poate dispare fără ca Brahman să fie deranjat în vreun fel. Invers nu se poate, adică Creaţia nu poate exista fără Creator. În tradiţia advaita-vedanta se insistă numai asupra Absolutului şi deloc pe energiile Creaţiei.

Se referă la starea de nondualitate. Cum explicam într-un capitol anterior, în Absolut nu există nici-unul. Expresia “unu fără secund” poate fi înşelătoare. Orice există în Absolut nu există în Creaţie. Orice ne putem închipui (chiar şi ideea de “unu”) nu există în Absolut.

Aceasta este starea de nirvikalpa samadhi, extazul în care se pierde conştiinţa planului fizic, când conştiinţa umană devine una cu Conştiinţa Absolută.

Aici, Brahman semnifică altceva: a patra stare, Turiya. Aflat în sahaja samadhi sau starea de iluminare spirituală, omul percepe simultan, în stare de veghe, atât Absolutul potenţial, cât şi Creaţia dinamică. Prin această ultimă afirmaţie, advaita-vedanta se uneşte cu celelalte şcoli filosofico-spirituale (shivaism, shuddha advaita, buddhism), fiindcă nu mai insistă doar asupra Absolutului, ci vede şi manifestarea Acestuia în lumea aparentă.

Vichara, antrenamentul discernământului, are un rol important pentru progresul spiritual. Iată argumentul meu.

Prin meditaţia dhyana sau prin Graţia divină, este posibil ca discipolul să îşi liniştească mintea până atinge starea de iluminare. Totuşi, ea este trecătoare, iar mintea va reveni destul de curând la obiceiurile ei de gândire. Destui oameni au avut parte de un episod de trezire spirituală în viaţă, dar puţini au reuşit să îşi permanentizeze iluminarea şi să devină nişte eliberaţi în viaţă. Unii maeştri occidentali povestesc pe internet faptul că au venit la ei oameni care avuseseră o iluminare şi doreau să o recapete sau să ştie cum s-o păstreze, fiindcă simţeau că se pierde. Pare destul de tristă această situaţie!

Unul dintre motive ar fi faptul că omul nu are destul timp să se dedice practicii spirituale. Maeştrii s-au dedicat total acestui proces de stabilizare timp de câţiva ani după ce s-au trezit spiritual. Dar omul modern este tracasat de tot felul de chestiuni cotidiene sau persoane apropiate care nu-l lasă să se scufunde în reflecţie pe cât ar trebui.

Un alt caz este cel în care căutătorul ce primeşte iluminarea şi-a satisfăcut curiozitatea, dar este dezamăgit că ea nu îi este de niciun folos în viaţa curentă. Treptat, începe să caute nişte satisfacţii mai concrete, pentru ego.

Există şi situaţia când omul lucrează spiritual, dar simte că pierde treptat scânteia iluminării, în ciuda bunelor sale intenţii. Sau ea dispare la fel de brusc şi neaşteptat precum a venit.

Contemplaţia vedantică sau echivalentele ei din alte tradiţii intervin tocmai pentru a ajuta la stabilizarea iluminării, când aceasta s-a petrecut.

Pe de altă parte, alimentarea continuă a minţii cu idei nobile spirituale de cel mai înalt nivel ajută la formarea de noi tipare mentale, care devin tot mai puternice, până când devin autonome. Când va apare iluminarea, aceste tipare vor lua conducerea vieţii interioare a discipolului şi vor forţa păstrarea stării fără de ego. În caz contrar, vor rămâne la conducere vechile tipare comune, întorcând omul de pe calea progresului spiritual.

Iluminarea nu înseamnă dobândirea unui nou simţ, ci dimpotrivă, pierderea vechiului simţ al ego-ului. În virtutea inerţiei, acest simţ va încerca să revină în mijlocul experienţelor de viaţă, când nu eşti atent, şi să recapete controlul asupra gândurilor tale. „Vegheaţi mereu!”, ne îndemna Isus.

Simţul egotic

Iluminaţii mărturisesc faptul incredibil că, deoarece lor le-a dispărut simţul separării sau ego-ul, ei nu mai văd niciun ego în semenii lor. E ca şi cum ceilalţi oameni erau nişte oglinzi pentru propriul ego. Acum, oamenii par doar o recuzită din spectacolul lumii regizat şi jucat de Unica Fiinţă care există. Acţiunile lor, care înainte păreau a fi decise de personalitatea lor egotică, acum par a fi doar gesturile Supremului.

Cum este posibil să fi dispărut ego-ul din ceilalţi oameni prin iluminarea unui singur om?! Dacă s-ar fi petrecut acest lucru, l-am fi obsevat şi noi! Oare nu este o farsă a creierului respectivului om „iluminat”?

Iată explicaţia pe care v-o propun. Dacă te-ai fi născut orb, n-ai fi ştiut ce înseamnă simţul văzului şi nici că ceilalţi oameni pot vedea. Pentru tine, toţi ar fi fost orbi. Dacă ţi-ai pierde vederea la o anumită vârstă, ai şti intelectual că ceilalţi oameni văd, având şi tu amintirile acestui simţ. Dar nu vei intui cu acest simţ, ci va fi o doar elaborare mentală.

Acelaşi lucru se petrece cu ego-ul: când ţie îţi lipseşte, nu vei mai intui că el ar exista în ceilalţi oameni. Dacă tu eşti bun cu adevărat, nu poţi intui ce înseamnă să fii rău, nu-i poţi înţelege pe oamenii răi. Poţi doar raţiona intelectual asupra acestui aspect. Aceasta ne sugerează că şi ego-ul este un simţ precum vederea sau auzul sau mirosul. Doar că este un simţ pur intern. Există chiar dovezi ştiinţifice în acest sens.

Simţul vederii se manifestă prin activarea neuronilor din zona occipitală a creierului. Dacă această zonă este distrusă, de pildă printr-un accident, apare orbirea funcţională, deşi ochii pot fi perfect în regulă. Studiile de neuroştiinţă au pus în evidenţă faptul că simţul ego-ului este legat direct de o reţea neuronală numită „implicită”. Concret, e vorba de câţiva centri neuronali conectaţi între ei, care se aprind ca nişte beculeţe când simţul ego-ului este foarte activ. Prin contrast, a mai fost evidenţiată o altă reţea neurologică numită „de lucru”, formată din alţi centri nervoşi, responsabilă cu rezolvarea de probleme. Iată deci că ego-ul are şi o manifestare neurologică în creier, precum simţul vederii.

Concluzia este că ego-ul este un simţ, al şaselea sau al n-şpelea simţ. El poate dispărea, precum orbirea sau surzirea. Totuşi, efectul nu va fi devastator ca în acele handicapuri, ci ar putea fi chiar ţinut ascuns, dacă iluminatul nu doreşte să îşi comunice noua condiţie.

«Dacă înlocuim cuvântul "eu" cu "ego", pe loc observăm că nu suntem noi acela. În loc să spunem: "eu vreau" - "egoul vrea şi nu sunt acela". Sau: în loc de "tu nu faci ce vreau eu" - "nu faci ce vrea egoul meu". Adică să-l vedem ca pe altcineva. Şi atunci el dispare. Există atâta timp cât ne identificăm cu el, când zicem "eu", devenim una cu el. Când acuzăm, acuzăm dintr-un ego, pentru că ne raportăm la el. Întotdeauna când ne raportăm la eu, nu este adevărat ce ne spunem, pentru că nu suntem noi acela. Fiinţa divină din noi nu are eu, este nemărginită, este numai Iubire. Nu se poate localiza, opri.» (Marius Ghidel)

Notă: Din acest motiv, unii iluminaţi sau post-iluminaţi vorbesc despre propriile fapte şi chiar gânduri la persoana a treia, folosindu-şi prenumele. Desigur, priviţi din afară, pot părea ridicoli, ca nişte copii mici încă fără ego. Şi chiar aşa se autopercep, ca un corp-minte ce le este dat în grijă, dar nu sunt ei. Alţi iluminaţi se exprimă mai obişnuit, dar - în loc de "eu" sau "mie" sau "pe mine" - pot spune uneori "acesta" arătând cu mâna spre propriul corp.

Imnul Creaţiunii din Rig Veda

Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă,
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie.
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie.

N-a fost nici Nemurire, căci Moartea nu-ncepuse.
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi;
Însă Ceva în lume – Unicul – se ivi.

Era-nvelit în noapte-adâncă Universul:
– Ocean de întuneric pierdut în noaptea lui.
Dar ca-ntr-o carapace, ascuns în învelişuri,
Ceva – născu prin forţă din chinul focului.

Şi iată cum, Întâiul – ivit din începuturi,
Un sâmbure: Iubirea – sămânţa de lumini,
Pe care înţelepţii în inimi îl găsiră,
Trecând din Nefiinţă-n a Vieţii rădăcini.

Ei măsurară lumea în curmeziş cu sfoara.
– Ce-a fost acolo-n hăuri ? Dar jos ce s-a-ntâmplat?
Ca purtători de germeni porniră oarbe forţe,
Care prin sine însuşi de sus s-au scuturat.

Dar care minte oare fu-n stare să priceapă,
Creaţiunea însăşi de unde-a început?
Poate aicea zeii îşi zămisliră neamul,
Dar cine va să spună din cine s-au născut?

Doar El, acela care porni Creaţiunea,
El, cel care-o priveşte din ceruri, numai El,
El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a făcut-o.
El singur ştie poate. Sau poate că nici El.