<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


POATE FI ILUMINAREA PREVESTITĂ?

de Răzvan-Alexandru Petre

Din accident ne iluminăm  icon   Revenirea eu-lui

Niciun guru sau sfânt sau înger nu-ţi poate da asigurarea că vei primi Graţia iluminării. De aia i se şi spune Graţie, fiindcă e un mister.

Şi nici nu ţi-ar folosi să afli asta, măi, „eu”-le! Tu nu vrei iluminarea cea reală, ci vrei doar să ai o experienţă mai bună. Or, iluminarea nu-i o experienţă, ci moartea „eu”-lui, cel care nu poate trăi fără experienţe.

- Cum se poate să nu ştie nimeni dacă mă voi ilumina în această viaţă, din moment ce atâtea profeţii valide au adeverit că viitorul este deja scris?!

- Profeţiile se referă la evenimente din realitatea aparentă, deci iluzorie. Ele nu anunţă trezirea la realitatea absolută. Aşa-zisa „trezire” este un non-eveniment, fiindcă atunci vezi că erai deja trezit – deci, practic, nu s-a întâmplat nimic. Iluminarea nu se va întâmpla niciodată în viitor, căci ea există dintotdeauna, deci nu se poate pre-vesti.

Şi, oricum, acea deschidere interioară nu modifică cu nimic cursul evenimentelor aparente. Iluminatul îşi va urma întocmai destinul, ca oricine altcineva, jucându-şi rolul în iluzie. Singura diferenţă este că nu se mai identifică cu trupul şi cu frământările sale. Le trăieşte, dar nu le mai simte ca fiind reale, ci doar aparent reale.

Desigur, iluminatul se va simţi liber să aleagă orice, dar va alege să treacă exact prin ceea ce i se prescrie. Pare un paradox. Voinţa iluminatului este la unison cu voinţa divină.

În schimb, evenimentele importante din viaţa omului obişnuit se întâmplă de multe ori în ciuda alegerilor sale atente. Adeseori, voinţa omului este contrară voinţei divine. Nu e ăsta un paradox şi mai mare?! Cine se poate opune voinţei divine?!...

(În paranteză fie spus, nu există paradoxuri, decât luând ca reper logica omenească. Dar nu ne putem opri să o facem; suntem sortiţi să fim mereu păcăliţi, iluzionaţi. Credem că există un normal şi un „anormal”, pe care ar trebui să-l „corectăm” după standardul minţii noastre.)

Revenind la subiect, cuvântul „voinţă” este nepotrivit în acest caz. „Voinţa divină” este doar o metaforă, fiindcă există doar o alegere impersonală. Divinul nu e o persoană. Un matematician ar zice că alegerea este „aleatoare”. Poate că nici asta nu e cea mai fericită exprimare...

Cu altă ocazie, când analizam ego-ul din punct de vedere spiritual, spuneam că alegerile sale sunt iraţionale, deci aleatoare, şi diferite de voinţa divină. Or, dacă şi voinţa divină este tot aleatoare, care ar mai fi diferenţa?! Este aceeaşi alegere spontană, care „se face” oricum, fie cu un aparent ego, fie în lipsa lui.

* * *

< Sus >

stablecog.com9

Obiecţiunea logică la demonstraţia de mai sus este că lumea pare a fi creată şi ordonată de legi matematice, deci de o Inteligenţă infinită. Ar fi total ilogic ca evenimentele să se petreacă la întâmplare. Trebuie să existe o karmă, o dharmă, nişte reguli acolo...

Spiritualitatea spune că nu există coincidenţe. Bineînţeles că nu există întâmplare. Totul este o unică Fiinţă, deci nimic nu se face fără „ştirea” Ei şi toate lucrurile sunt corelate. Acestei corelaţii îi putem spune karmă, dharmă etc., cum vrem.

Sunt corelaţii, de exemplu, sub forma coincidenţelor. Sau sub forma lanţului cauzelor şi efectelor. Însă există o singură Cauză sau Sursă, care împinge simultan şi neîntrerupt toată maşinăria cosmică, cu toate mecanismele sale. Aceste aparente „mecanisme” sunt matematice, aparent deterministe, dar Cauza este absolut imprevizibilă.

Pe de altă parte, putem presupune şi că, apărând din haosul iniţial, Creaţia s-a organizat de la sine, adunând laolaltă Spiritele superioare, care încearcă să organizeze haosul creator. Şi astfel a apărut Inteligenţa cosmică, ca un efect de auto-organizare a haosului.

Poate că există un soi de competiţie între haosul creator şi organizarea auto-creată, mai bine zis, o cursă contra-cronometru a Spiritelor Superioare de a repara ideile excesiv de năstruşnice ieşite din Haos... Pun pariu că Spiritele sunt mereu extrem de amuzate de ce poate inventa imaginaţia infinită. 😊 Aşa au şi ele ceva interesant de făcut, anume: să ordoneze toate aceste idei haotice.

* * *

leonardo.ai10

Revenind la profeţii... S-a prorocit în diferite vremuri şi forme venirea unei noi epoci luminoase: sfârşitul lui Kali yuga, Apocalipsa, translatarea în dimensiunea a cincea şi altele asemenea. Toate se referă la o schimbare majoră benefică şi nemaiîntâlnită în istoria omenirii.

Mai recent, unii iluminaţi susţin că numai trezirea nonduală în masă va produce o asemenea transformare radicală a mentalităţii. Cu alte cuvinte, iată că iluminarea poate fi prezisă şi chiar a fost prezisă voalat.

Dar chiar când se vorbeşte de iluminarea maselor, este un eveniment planetar, nu individual. Iluminaţii care prezic iluminarea universală nu pot să-ţi spună dacă şi tu te vei ilumina. Dacă 99% din populaţia lumii se va ilumina, asta nu garantează că şi tu te vei afla printre norocoşi. Înţelegi? E vorba de un fenomen de masă, nu de o prevestire personală... Când iluminarea atinge un singur om, trece nebăgată în seamă. Doar când ea devine regula, atunci devine o ştire şi societatea se zguduie.

Însă, chiar şi această „profeţie” este, totuşi, vagă şi incompletă, fiindcă lipsesc date sau perioade. Viaţa va decurge aparent normal, la fel de automat ca şi acum, se vor întâmpla aceleaşi multe lucruri, aparent, conform cauzei şi efectului. Şi mereu e vorba doar de plăcerea Divinului de a desfăşura întâmplări... nu de a ajunge la un scop. Viaţa nu are niciun scop ultim.

«Această ipocrizie este o nebunie. Această atmosferă schizofrenică este o nebunie. Nu este o ființă umană sănătoasă cea pe care a produs-o societatea până acum. Am eșuat până acum... și trebuie să facem ceva foarte drastic, altfel, omenirea este condamnată. Oamenii nebuni au atât de multă putere de distrugere în mâinile lor, încât încă un război și omenirea este terminată. Este nevoie de ceva extrem de drastic, este nevoie de un salt cuantic. Dar acest lucru este posibil doar prin acei oameni care îi ascultă pe cei treziți...» - Osho

Osho are dreptate, cu excepţia ultimei propoziţii. Nu e vorba ca oamenii să treacă de la falşii lideri spirituali către liderii iluminaţi. Asta ar fi doar o schimbare de stăpâni, deci una superficială, o simplă revoluţie. Or, nicio revoluţie din istorie nu a adus vreo schimbare majoră, ci doar de formă. În plus, iluminaţii ar putea şi ei să revină la ego şi ce te faci atunci?!

Pentru un salt cuantic e nevoie ca majoritatea oamenilor să fie ei înşişi treziţi sau iluminaţi, adică, cu adevărat LIBERI.

- Mi-ai făcut capul calendar cu toate sofismele tale. Acum e rândul meu să-ţi fac praf toată argumentaţia că „iluminarea nu se poate proroci”, folosind un contra-exemplu.

Dacă iluminarea îl face pe acel fericit să devină un învăţător nondualist sau un autor de succes, precum Eckhart Tolle, acesta este un eveniment lumesc ce poate fi prevăzut, conform teoriei tale, nu-i aşa?! Deci, indirect, se poate deduce şi cauza lui: iluminarea.

În concluzie, Dumnezeu ştie foarte bine dacă şi când se va ilumina fiecare om, doar că nu ne-o comunică. La ce ne-ar folosi să ştim?! Nici măcar alte informaţii mai lumeşti nu ni le face cunoscute dinainte. Cu atât mai puţin ne-ar folosi să ştim dacă şi când vom primi Graţia iluminării. Probabil că am interpreta prosteşte această informaţie...

- Sunt de acord că nu trebuie să ştim asta. De fapt, acesta e şi mobilul principal al acestei dezbateri: să nu mai cerem informaţii care ne depăşesc.

Totuşi, nu mă las învins de contra-exemplul tău şi voi continua argumentaţia dintr-un alt punct de vedere.

< Sus >

Din accident ne iluminăm

Scria Laura, prietena noastră iluminată:

«În aceste zile, corpul fizic a suferit o mică/mare răceală, poate mai dificilă şi mai persistentă decât în alte dăţi.

În decursul procesului, au apărut imediat gânduri de genul: "dar de ce mi se întâmplă chiar aşa?"... gânduri ce parcă încercau să se agaţe de un centru "eu" şi de acolo, de pe poziţia de centru coordonator, să se erijeze în controlor, apoi asumator în cazul însănătoşirii, sau să încerce să mărească agonia psihologică pe timpul acestui proces (lucruri bine-cunoscute tuturor 😊).

Ei bine, aceste gânduri impersonale negăsind un centru, au răsarit şi au apus în liniştea abisala a lui "A FI": "de ce?" dar de ce nu?... "de ce mi se întâmplă MIE toate acestea?" dar "de ce să nu se întâmple?"... căci uite că s-au şi întâmplat; şi asta pentru că AŞA trebuia să se întâmple.»

Din articolul "Perspectiva eu-lui", 20 martie 2024

Laura a atins esenţa problemei… Uite cum vin gândurile, care sunt impersonale (deşi par a avea un subiect implicit: eul), şi se agaţă de acel mic „eu” din minte, acea ancoră personală. Oricât ar vrea „eul” să rămână fără gânduri, ele se lipesc ca muştele de hârtia cu lipici. Eul mental e tare cleios... 😊

stablecog.com10

Pe această pistă, putem pedala pe o chestiune mai alunecoasă.

- Dacă iluminarea ar fi un proces dirijat de undeva, oare de ce omul iluminat, deci impersonal, încă mai primeşte gânduri personale? Nu ţi se pare că acolo, undeva Sus, mecanismul merge în gol?! Adică, se trimit aceleaşi tipuri de gânduri personale, care deja nu mai erau necesare într-un corp fără eu…

- Cum de ce, ca să-l încerce, să verifice că eul chiar a dispărut. Dacă încă mai are resturi de eu, atunci va cădea în capcana gândului personal. E un test.

- Şi dacă pică în plasa gândului, ce...?! I se va mai distribui o nouă doză de iluminare?! Adică, nu i se poate da din prima toată nondualitatea de care are nevoie?! Ce, iluminarea se dă cu ţârâita?!

- Totul e precis coordonat. E nevoie de ceva timp ca iluminatul să ajungă la un echilibru total, adică să „întruchipeze” iluminarea, devenind un eliberat. Trebuie să contribuie şi el cu ceva, să se străduiască puţin, nu primeşte chiar totul mură în gură.

- Ce spui tu nu are legătură cu nondualitatea radicală, ci cu nondualismul de compromis, care recunoaşte şi rolul persoanei în procesul iluminării.

În practică, în unele cazuri, se întâmplă că omul revine încetişor, pe nebăgate de seamă, la eul dinainte. Nu-i deloc un proces fără cusur şi sigur. După trezire nu vine mereu iluminarea, iar după iluminare nu vine mereu eliberarea.

Pare o treabă neprofesionistă. Adică acolo, Sus, chiar nu se ştie care-i starea reală a omului?! Pare un proces dualist, cu du-te-vino şi incertitudini. Nu poate fi aşa, dacă totul e decis într-un Centru atotcunoscător.

- Şi tu cum zici că este?

- Mărturia Laurei îmi sugerează că ceea ce numim personalitatea umană este doar o colecţie de gânduri „personale” venite de undeva, de Sus, şi trimise permanent în mintea omului. Fiecare gând are ataşat şi proprietarul: EU.

EUL e un fel de magnet cu doi poli: polul nord există în gând, iar polul sud există în minte. Când gândul ajunge în cap, este automat atras de „polul mental”. Şi astfel, gândul impersonal devine gând personal, din cauză că el este deja programat astfel.

Cu alte cuvinte, din start, toate gândurile sunt proiectate să fie personale. Dar, în unele corpuri umane „eul” dispare definitiv sau temporar, iar atunci gândurile devin impersonale. Adică, nu se mai pot agăţa de ancora egotică, care a fost distrusă din întâmplare.

- Asta sună diferit de poveştile iluminaţilor, care spun că starea naturală e impersonală...

- Să îţi spun eu ce povesteşte iluminatul Fred Davis. Absolutul, care este totuna cu Creaţia, se cunoaşte pe Sine din interior, adică subiectiv, prin ochii tuturor creaturilor. Pentru a se cunoaşte obiectiv, a inventat eul uman, care se simte separat şi deci priveşte creaţia în mod obiectiv, separat de sine. Înţelegi? Deci persoana este o necesitate absolută. Iar eul mijeşte încă în speciile de mamifere superioare.

- Şi atunci, iluminarea ce rost mai are?

- Omul iluminat este un fel de bonus, prin care Absolutul îşi permite să se observe atât subiectiv, cât şi obiectiv, simultan. Este o culme a Creaţiei.

- Uau, ce tare...! Numai că adineaori spuneai că iluminarea pare o treabă „neprofesionistă”. Na, că te contrazici.

Se poate ca povestea mea să difere de alte poveşti. Şi ce dacă...?! Oricum, toate sunt poveşti metafizice, căutând sensul Creaţiei şi găsind nenumărate. Aşa că, hai să ne adunăm minţile şi să explorăm firul ăsta interesant.

* * *

Probabil că iluminarea este un accident neplanificat şi cu urmări imprevizibile. Aşa cum am aflat de pe internet, reacţiile oamenilor la trezirea nonduală sunt extrem de variate. Nici măcar când trezirea se stabilizează, adică omul este „iluminat”, nici atunci nu se poate garanta că eul nu se va mai reclădi (sau doar o mică parte din el sau o parte mai subtilă). Eul nu e un obiect, ci un proces dinamic.

Dacă iluminarea ar fi controlată de un Centru Inteligent, atunci ar avea nişte caracteristici universale şi previzibile. Dar iată că e un fenomen total imprevizibil ca efecte, darămite ca moment al apariţiei!

Iluminarea e la fel de impredictibilă cum este şi apariţia de particule subatomice din supa cuantică. Nimeni nu ştie de ce, când şi care sunt particulele ce vor apărea – ce tipuri de quarci, electroni sau pozitroni etc. Ele apar la grămadă, dar sunt viabile numai cele neanihilate instantaneu. În esenţă, haosul domneşte.

Cam aşa e şi cu iluminarea. Se întâmplă, dintr-un accident, pierderea eu-lui pentru o scurtă durată, fenomen care se poate repeta sau nu, iar uneori se permanentizează, dar fără nicio garanţie. Există oare vreun iluminat care să spună: sunt sigur că eul nu-mi va mai reveni?

- Da, eu i-am auzit pe mulţi spunând-o.

- Când omul are o convigere atât de fermă, cine ştie, poate că mai are nişte resturi de eu, iar eul vrea mereu certitudini. În schimb, l-am auzit pe Adyashanti spunând odată că „orice e posibil”. Or mai fi şi alţi iluminaţi, dar nu i-am auzit eu.

În principiu, oare de ce Absolutul va renunţa definitiv să se mai iluzioneze în „tine”? Ce te împiedică să admiţi că Absolutul se poate oricând auto-iluziona în oricare corp doreşte el, inclusiv într-un corp deja „iluminat”. Ar fi chiar mai palpitant!... 😊 De ce să nu accepţi ideea că un corp „trezit” poate fi „re-adormit”, dacă aşa vrea Absolutul?!

lexica.art7

Absolutul, fiind total liber şi inconştient, e plin de surprize, pe care şi le face singur. Omul care se crede iluminat şi nu acceptă că eul îi poate reveni, poate fi suspectat că mai are un mic rest de ego prin ungherele minţii sale.

- Eşti sigur pe ce zici?

- A, nu... e doar un joc de idei.

Admit şi varianta că Absolutul nu va mai readuce niciodată senzaţia de eu în corpul unor iluminaţi. Dar chiar dacă e valabilă pentru ei, nu se poate trasa o lege universală, dând sentinţe de genul: „Dacă au trecut cel puţin 12 luni de când eul nu a mai revenit, înseamnă că nu va mai reveni niciodată în oricare corp”. Asta nu poate fi o certitudine generală.

Iluminarea înseamnă să trăieşti mulţumit cu toate incertitudinile posibile. Doar eul îşi doreşte eliminarea incertitudinilor şi vrea să prevadă viitorul (eventual, când anume se va ilumina 😊). Numai că totul e un mister, exact asta revelează iluminarea…

Oricum, dacă eşti realmente iluminat, nu va exista nicio preocupare sau grijă ca nu cumva să-ţi revină eul. Este irelevant... Nondualiştii nu sunt interesaţi de profeţii, de viitor. Ei spun că timpul e tot o iluzie.

- Mi se pare cam rece şi fad acest nondualism... Nu ştiu ce te atrage la el.

- Nici eu nu ştiu. E un fel de molimă filosofică. Filosofând asupra lui, încerc să descopăr ce anume mă atrage la el.

- Cauţi motivul pentru care cauţi. Ăsta-i un raţionament în buclă, fără utilitate...

- Păi, nici nondualismul nu are vreo utilitate. Da, eul caută ceva mai bun decât există deja. El nu vede că asta-i perfecţiunea. Deci orice căutare, inclusiv cea spiritual-filosofică, n-are niciun motiv, se autoperpetuează automat. Altfel, eul ar muri.

< Sus >

Revenirea eu-lui

Dincolo de întrebări retorice şi argumente subţiri, în multe cazuri concrete, se pare că eul chiar a revenit, într-o formă subtilă, la unii iluminaţi – şi mă refer aici la cei câţiva care îşi asumă public acest „titlu”. Sau poate că nici nu dispăruse complet...

De exemplu, Tim Freke se lăuda că putea intra oricând în samadhi, dar apoi s-a lămurit că nu e nimic interesant acolo, în vid, aşa că a renunţat complet şi s-a întors la un fel de umanism filosofic, pe care îl distribuie acum pe internet. În cazul lui, se pare că iluminarea nu a mers până la capăt, adică nu a făcut pasul de la „nimica” la „iubirea necondiţionată”, deşi, paradoxal, filosofia lui umanistă pune în centru chiar iubirea. (Desigur, nu negăm că un gen de iubire se poate manifesta din plin chiar fără viziunea complet iluminată. Dar aici vorbeam de revenirea eu-lui...)

Sau să luăm exemplul iluminatei Mounia Zitouni, care a deviat puternic spre... islam, pe care îl consideră culmea spiritualităţii. Ea nici nu mai vorbeşte acum de nondualitate şi poartă acel batic specific. Poate că misiunea ei spirituală este de a atrage credincioşi islamici spre o viziune mai înaltă, cine ştie...?!

Dar şi mai edificatoare sunt cazurile a trei celebri învăţători nondualişti: Eckhart Tolle, Rupert Spira şi Mooji. Toţi trei „predau” nondualitatea, îşi învaţă discipolii cum să se ilumineze. Şi pentru asta, au sute dacă nu chiar mii de admiratori care dau buluc la evenimentele lor. Deşi maeştrii nu pot fi bănuiţi de ipocrizie, totuşi, ce ne sugerează asta?

Poate că, după iluminare, un eu foarte subtil s-a întors pentru a face o revoluţie spirituală în lume, din compasiune pentru fiinţele suferinde. Adică, ei ar fi un fel de boddhisattva-şi, care renunţă la propria nirvana pentru a salva întreaga omenire.

Însă conceptul budist de boddhisattva e, din start, poluat cu un „eu” angrenat într-o misiune impersonală. La fel este şi conceptul hindus de avatar, acea întrupare a Divinităţii pe Pământ, cum au fost Krishna sau Isus. În ambele cazuri, o persoană „sfântă” încearcă să ajute alte persoane „nesfinte” să devină sfinte, adică impersonale.

- Bă, cine eşti tu să te legi de aceşti monştri sacri? Ei sunt nişte iluminaţi autentici, iar tu, un neica-nimeni. Nu e vorba că li s-ar fi întors eul. Ci, dimpotrivă, fiind atât de goi de sinele uman, Dumnezeu se manifestă liber prin ei, îndemnându-i să ofere învăţături spirituale şi nondualiste. E mila lui Dumnezeu, nu o „eroare de iluminare”. Oamenii primesc ceea ce jinduieşte inima lor.

- Totul e opera Divinităţii. Iar inima jinduieşte spre ceea ce o îndreaptă Divinul.

Persoana sfântă e la fel ca persoana nesfântă, adică, iluzorie. Nu există nicio ierarhie în iluzie. Căci nu există decât Dumnezeu în toate rolurile, nicio altă entitate. Senzaţia de persoană autonomă este însăşi iluzia de care vrem să scăpăm.

Nonsensul devine şi mai clar când remarcăm că niciun sfânt nu a reuşit să transforme alte personaje în sfinte, adică impersonale. Excepţiile sunt foarte rare şi, de regulă, nişte extaze trecătoare. Şi niciun sfânt autentic nu va revendica succesul, ci va da laudă Graţiei divine.

- Oamenii au liber-arbitru, nu pot fi obligaţi să devină sfinţi...

- Aşa pare în cadrul relativului. Pare că fiecare om ar fi autonom şi distinct de Dumnezeu. Exact asta-i iluzia de „eu”.

- Şi fiecare religie dă o altă definiţie sfinţeniei.

- Toţi sfinţii de pretutindeni au un comportament nefiresc, de parcă n-ar fi oameni. Pe scurt, exact asta înseamnă impersonal, a nu fii încorsetat de limitele eu-lui individual.

leonardoai.com13

În general, fie că se promite mântuirea după moarte, fie că se promite eliberarea de lanţul reîncarnărilor, răsplata spirituală supremă este mereu amânată pentru mai târziu, cândva, altădată. Şi mereu se cer eforturi din partea persoanei de a deveni cât mai impersonală. Apoi, nereuşind în această misiune imposibilă, i se impută lenea sau dezinteresul sau se dă vina pe forţele întunericului etc. Se tot continuă la nesfârşit o ficţiune, care trebuie să pară foarte reală în ochii noştri. Şi chiar pare realistă. Divinul e un regizor perfect. Nondualismul ne atrage însă atenţia să nu confundăm realismul cu Realul.

Iar când Sfântul e întrebat direct de ce nu îşi iluminează discipolii, el se fofilează pios, zicând „Aşa vrea Dumnezeu”. Recunoaşte deci că n-are nicio putere. Că şi el e o „păpuşă”, la fel ca toţi ceilalţi. Deci, dacă Dumnezeu te vrea prost, tu de ce I te opui, necredinciosule?! 😊

Aş adăuga şi alte exemple, mai comune. Jim Newman spunea că a primit telefoane de la proaspăt iluminaţi care aveau reacţii extrem de diverse. Unul nu s-a mai ridicat de pe canapea cu zilele, altul a devenit hiperactiv şi creativ etc.. Iluminata Ariana a suferit o deziluzie în amor şi de atunci şi-a radiat canalul de YouTube, ca să uite lumea de ea. Iluminatul Theo a dat în tulburare bipolară, după un episod mistic, şi-a pierdut coerenţa şi echilibrul, pe care şi le-a recăpătat după un tratament psihiatric.

Asta nu înseamnă neapărat că acestor oameni le-a revenit eul. În lipsa eu-lui, viaţa decurge normal, precum era sortită. Nu iluminarea e de vină pentru soarta lor.

- Dar acum contrazici teza ta iniţială, cea cu revenirea eu-lui...

Uită de ea, căci voi afirma acum ceva mult mai important, pur nondualist.

leonardoai.com14

Eul e o triplă iluzie:

- iluzia că ai fi separat de restul lumii,

- iluzia că ceva ar fi în neregulă şi tu trebuie să repari,

- iluzia că ai deveni fericit dacă ţi-ai împlini dorinţele.

Eul e o contracţie energetică în corp care te face să trăieşti tensionat, chiar şi când te relaxezi, ba chiar şi când visezi. Nu are nicio explicaţie. Pur şi simplu, în Creaţia unitară apare un centru, o senzaţie de „aici” diferit de „acolo”, iar apoi senzaţia de „eu sunt” şi tot restul. Conştiinţa este „eu sunt”, acest nod de energie.

Dispariţia eului înseamnă dispariţia acelei crispări, nu însă dispariţia emoţiilor, a gândurilor, a întâmplărilor. Viaţa corpului merge înainte, ceva mai spontană ca înainte. Nu e o ieşire din scenă, ci un joc mai liber, oricare ar fi rolul.

Acum îţi dai seama că eul nu făcea decât să adauge reacţii suplimentare la plinul vieţii. Viaţa e plină şi perfectă aşa cum este, nu are nevoie de comentarii suplimentare. Eul nu acţiona niciodată, ci doar reacţiona, ca un suporter de fotbal. Mingea e mereu la altcineva, niciodată la suporter. Or, se poate juca un fotbal mai civilizat fără răcnetele şi petardele galeriei.

Iluminarea are urmări imprevizibile, fiindcă nu se cunoaşte predestinarea corpului. Şi nu există un comportament ideal sau standard al iluminaţilor.

Iluminarea nu are nicio aplicaţie practică. Nu e o soluţie la problemele de viaţă. Ea doar dizolvă acea contracţie ce vedea „probleme” acolo unde era, pur şi simplu, viaţa. Iar dacă se încearcă introducerea mesajului nondualist în psihoterapie sau spiritualitate, e în regulă. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele şi dacă nu cumva pacientului îi va rezona plăcut „tu nu exişti...”, ca o melodie fermecată.

Iluminarea nu produce neapărat sfinţi tradiţionali şi dotaţi cu puteri demiurgice. Dacă ar fi aşa, atunci magicienii ar trebui să fie şi ei iluminaţi, dar nu sunt. Şi mulţi învăţători spirituali minunaţi nu sunt iluminaţi. Poate că au avut parte de nişte experienţe mistice care i-au marcat, dar ele nu înseamnă iluminare. De multe ori, ele sunt numite „treziri” şi, cu siguranţă, le-au dat fiori, dar iluminarea nonduală e altceva, mult mai radical.

„Radical” nu înseamnă nici mai bun, nici mai rău, nici mai înalt, ci este o ieşire din comparaţii, din atribute, din epitete, din descrieri. Nondualitatea este „dincolo”, orice s-ar înţelege prin acest cuvânt, bun sau rău.

Răzvan A. Petre
6 iulie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

"Realizarea supremă", dacă aş folosi cuvintele atinse de limită, este de o simplitate dezarmantă: "Totul este Una". Că este numit vid, absolut, nimic, viul vieţii etc., nu contează. A FI este neatins de denumiri. Doar "Asta" există, existarea. Asta fiind libertate infinită, Totul este lăsat să fie, inclusiv povestea/visul/iluzia.

Referitor la gândul EU, la fel ca toate gândurile, apare şi dispare din Ceea ce nu apare şi dispare. Nu este vorba că gândul "eu", odată dispărut, nu mai apare, ci, la fel ca orice gând, apare şi dispare când trebuie.

Eu-l însă este nu neapărat gândul "eu" ci senzaţia de centru, de real; eu-l este o senzaţie, o energie contractată.

Cuvântul "eu" este utilizat chiar şi când senzaţia de "eu" dispare, el este parte din poveste, iar Viaţa nu are treabă cu ce se petrece la nivelul poveştii. Cuvântul este lăsat să fie, doar că nu mai există senzaţia că ai fi personajul, identificarea nu mai există.

Nimic nu poate fi spus sigur, nimic nu este sigur, însă e cert că nu mai există preocuparea dacă va mai reveni senzaţia de "eu" sau nu va mai reveni. Cui îi pasă?! Întregul/Absolutul nu are timp de asta, deoarece timpul e o iluzie şi absolut toate întrebările, nedumeririle, filozofelile au loc în poveste, vis, iluzie.

Ok. Şi? Nu există rău sau bun, corect sau greşit în asta. Este şi gata 🤣.

Totul este o mare glumă cosmică, inclusiv faptul ca Laura nu are cum să fie iluminată, căci Laura este senzaţia de personaj din povestea "Viaţa mea" şi este clar că nu poate să primească dispariţia senzaţiei. Când senzaţia de "eu" dispare, Laura nu mai este.

Aici iarăşi este vorba de cuvânt, şi se pot folosi tot felul de cuvinte pentru a indica spre ASTA, dar ele nu sunt ASTA .

Apocalipsa poate însemna sfârşitul lumii lui "eu", a poveştii, căci ce apare va şi dispare, însă nu începe ALTCEVA. Întregul Nondual este mereu, în veşnicia Existării. Nu se naşte ceva nou, ci este ca şi cum energia condensată se destinde, deşi energia este mereu neatinsă de contracţie/destindere.

Iluminarea poate fi sinonimă cu apocalipsa şi, deci, când visul se termină, a dispărut şi iluminarea, căci nu mai există personajul din vis ce căuta eliberarea. Eliberarea a dispărut odată cu visul. Rămâne doar LIBERTATEA infinită, ce doar Ea există.

Deci despre iluminare se poate vorbi doar din vis, despre fiinţe iluminate se poate vorbi doar din vis, despre eliberare se poate vorbi doar din vis, despre felul/moduri/indicii se poate vorbi doar din vis. Când visul se dizolvă, se dizolvă tot ce îi aparţine. Însă nu mai există aici NIMENI care să se mai întrebe dacă visul va reveni/va continua/va dispărea definitiv sau nu. Totul este posibil, deoarece este Libertate infinită .

De AICI nu mai există neînţelegeri/înţelegeri. Este doar ASTA, indiferent cum arată ASTA.

Şi revin la ce s-a spus la început: Totul este Una. Când tot ce e ireal se dizolvă, Realul rămâne, deoarece doar EL există. Irealitatea îşi poate dansa dansul ei, însă doar Realul este ca Nontimpul/veşnicia Existenţei, ce nu a apărut de undeva, ce nu dispare undeva, ce nu are nici o cauză să existe şi nici o direcţie înspre care să se ducă, doar "EL" fiind, fără să fie pus sub semnul întrebării.

Laura Averchi, 8 iulie 2024