< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Alexandru Petre
Ce este un sfânt?
Tradiţional, un sfânt este stabilit conform canoanelor religiei de care aparţine sau a aparţinut. Dar acele canoane sunt relative la epoca când au fost propuse, deci ar putea fi inadaptate modernităţii.
Popular, un sfânt este cel care face minuni, mai ales vindecări. Numai că azi bioterapeuţii fac acelaşi gen de minuni. Iar magicienii fac şi ei miracole publice incredibile, fără a fi sfinţi.
Se mai spune că sfinţii ar fi cei care au harul de a convinge credincioşii şi necredincioşii că există Dumnezeu şi Ceruri spirituale. Însă azi vedem mulţi pastori, preoţi sau oratori carismatici care conving pe oricine de orice, folosind toate metodele de persuasiune.
În concluzie, fiecare religie are propriile sale criterii de sfinţenie, care de obicei nu se suprapun cu ale altor religii. Nu există un consens universal privind sfinţenia.
Ce înţelegeţi dumneavoastră prin "sfânt"?
În jargonul spiritual contemporan, cuvântul potrivit este cel de mare iluminat.
- Iluminatul a primit, al un moment dat, Graţia Divină de a vedea că lumea creată este o iluzie (maya, în sanscrită), iar creaturile sunt hipnotizate să o vadă aşa cum Creatorul nu o vede. Toate lumile paralele, oricât de minunate ar fi ele, toate sunt nişte iluzii mai mult sau mai puţin evidente pentru locuitorii lor. De exemplu, atunci când reuşeşti să te dedublezi în lumea astrală, vezi că ea este cu totul altfel decât lumea fizică, având mai multă libertate de exprimare personală. Cu cât vibraţia este mai înaltă, cu atât nivelul de manifestare este mai rafinat, mai liber, mai aproape de Dumnezeu, dar la fel de iluzoriu. Iluminaţii sunt oameni care fie au primit percepţia iluziei cosmice direct, fie au ajuns la ea treptat, cunoscând pe rând toate planurile paralele, tot mai aproape de desăvârşirea divină. Revenind la exemplul de mai sus, în momentele când te plimbi prin lumea astrală, ai toate motivele să te îndoieşti de realitatea fizică...
- MARELE iluminat, maestru sau sfânt este acela care nu pierde NICIO CLIPĂ din vedere că lumea este o frumoasă stare de hipnoză. El primeşte şi unele daruri divine sau puteri paranormale, ca să poată controla mai bine această iluzie cosmică. Dar nu este prea interesat să folosească aceste puteri mistice, din motivul că acestea doar adâncesc iluzia - nu îndepărtează vălul ignoranţei (avidya, în sanscrită) de pe ochii semenilor săi, iar pe el însuşi îl ţine despărţit de Realitatea Pură, non-iluzorie.
Sfinţii nu pot ilumina şi pe alţi oameni?
Pot să-i ajute, dar numai cu condiţia ca aceştia să îşi dorească intens să scape de sclavia simţurilor, dorinţelor, gândurilor şi de ignoranţa spirituală. Pe ceilalţi oameni, marea majoritate, care sunt mulţumiţi cu hipnoza colectivă zilnică, ar fi nepotrivit să îi trezească. Gândeşte-te cât de rău te simţi când visezi ceva frumos şi sună ceasul să mergi la serviciu! Iluminarea nu vine cu forţa peste nimeni. Apoi, presupunând că toţi oamenii s-ar trezi spiritual dintr-o dată - pe lângă atentatul la libertatea lor de opţiune -, cine ar duce mai departe iluzia lumii?!
Folosiţi cuvinte sanscrite, cum ar fi maya sau avidya. Oare "iluzia creaţiei" nu este o simplă doctrină filosofică indiană, ca atâtea altele?
Iluminaţii din Orient şi Occident, din toate timpurile au ajuns la aceeaşi viziune, deşi au relatat-o diferit, specific culturii şi timpurilor în care au vieţuit. Pentru toţi însă viziunea ultimă, supremă a fost aceeaşi: Divinitatea este acea stare de dincolo de creaţie, în care poţi vedea că lumea este un joc, o iluzie, iar creaturile sunt hipnotizate să o vadă într-un anumit fel, specific planului în care se află.
Nu prea înţeleg această idee. Cum adică, o iluzie? Eu ştiu foarte clar că dacă acţionez o anumită cauză, voi obţine un anumit efect, inevitabil. Într-o lume iluzorie presupun că un efect poate apare fără cauza firească, sau aş putea acţiona mult şi bine fără a obţine nimic, ca şi cum aş da cu mâinile prin aer.
Poţi înţelege intelectual iluzia cosmică informându-te despre hipnoză: ce este ea, cum acţionează, ce efecte se obţin. Un om hipnotizat poate face lucruri care altfel i-ar părea imposibile. În stare de hipnoză, el vede lumea cu totul altfel, cu ochii închişi. Cel mai important este că în această stare de conştiinţă specială el poate acţiona chiar asupra realităţii fizice personale, modificând-o temporar sau chiar definitiv (cum este cazul anesteziei sub hipnoză sau vindecărilor bolilor). Uneori, în stare de hipnoză, unii oameni pot avea o viziune cosmică, spirituală asupra lumii şi pot relata acest lucru asistenţilor. Hipnoza provoacă o translaţie individuală temporară în alt plan paralel iluminator, sugerându-ne că, realităţii cu care suntem obişnuiţi, i-am pus nişte false limite, un cadru iluzoriu.
Pentru un iluminat, un om "trezit spiritual", restul oamenilor sunt cât se poate de adormiţi. El vede lumea aşa cum este ea din perspectiva divină, nesupunându-se hipnozei colective. Iluminarea este o translaţie individuală în planul suprem al Divinităţii.
Mă aşteptam să răspundeţi că "sfânt" este cel eliberat de lanţul reîncarnărilor, acesta fiind idealul suprem în religiile orientale!
Eliberarea este o ţintă falsă, iar "eliberatul" este un non-sens. Desigur, orice ideal religios este bun pentru practica spirituală. Fiecare religie îşi are idealurile sale, care de obicei diferă de ale altor religii. Dar fiindcă m-ai întrebat, consider că idealul "eliberării de lanţul reîncarnărilor" este inadecvat, fiindcă, de fapt, habar nu avem despre ce vorbim!
- Eliberarea se referă la lipsa necesităţii ca spiritul să se mai reîncarneze pe Pământ, dar aceasta nu înseamnă că el nu se va mai reîncarna pentru o misiune spirituală, cu toate riscurile de rigoare, care nu sunt mici. De altfel, cultul bodhisattva (sfântul care renunţă la Nirvana personală spre a se reîncarna din când în când, pentru ajutorarea semenilor) a apărut în Orient tocmai ca o corecţie doctrinară necesară la proclamarea "eliberării individuale" ca ideal suprem.
- Nu putem şti dacă spiritul eliberat nu va renaşte cumva în altă lume fizică, chiar dacă mai bună. Este chiar probabil că aşa se va întâmpla!
- Spiritul eliberat va continua să trăiască într-o lume subtilă şi nu ştim dacă nu cumva acea lume va fi sub nivelul său spiritual, el jucând acolo rolul de maestru spiritual. Deci ar fi o reluare a avatarului terestru, dar într-o formă mai rafinată, mai blândă.
Prin urmare, idealul eliberării aparţine spiritului, dar el are nenumărate grade de realizare, pe măsură ce spiritul se apropie de desăvârşirea divină. Însă pentru om acest ideal este abstract, neverificabil şi ulterior morţii. De aceea, o motivaţie spirituală mult mai puternică pentru suflet este ILUMINAREA, ea este disponibilă acum şi aici, nu trebuie să aşteptăm moartea pentru a o obţine. De aceea, un sfânt în viaţă este neapărat iluminat, dar în privinţa "eliberării" sale nu putem afirma nici că este, nici că nu este.
Un exemplu semnificativ este că spiritul marelui yoghin şi filosof indian Sri Aurobindo s-a reîncarnat la 8 ani după moartea sa în, cine credeţi?, celebrul cântăreţ şi dansator american Michael Jackson. Deşi Sri Aurobindo nu a susţinut că ar fi fost "eliberat", aura mistică din jurul său ne putea duce cu uşurinţă la această prezumţie. Iată deci cât de imprecisă, improbabilă şi irelevantă este motivaţia "eliberării" pentru căutătorul spiritual! Este mai mult o poveste, un basm terapeutic...
Mulţi învăţători spirituali care le promiteau discipolilor mari realizări spirituale s-au îmbolnăvit grav. Alţii, care vorbeau de viaţa veşnică, au murit de tineri. Mai putem avea încredere în astfel de promisiuni?
Trebuie să ştim de la început ce căutăm. Dacă dorim doar longevitate şi o sănătate de fier, trebuie să practicăm metodele destinate acestor scopuri: gimnastică, tehnici psiho-somatice, terapii naturiste, viaţă cumpătată şi apelul la medicii competenţi. Dar rezultatele nu sunt niciodată garantate. Şi să nu uităm că şi longevivii mor.
Dacă ne interesează sensul vieţii şi al morţii, seninătatea chiar şi în situaţii neplăcute, fericirea necondiţionată, pacea şi bunăvoinţa, atunci învăţăturile spirituale sunt cele potrivite. Ele ajută şi la trăirea unei vieţi sănătoase şi longevive, dar nu acesta e scopul lor principal.
De ce unii mari sfinţi nu au fost sănătoşi fizic şi nici nu au trăit foarte mulţi ani?
Unii şi-au ruinat sănătatea prin diverse practici ascetice, alţii s-au născut sensibili, alţii au trăit în sărăcie. Toate astea lasă urme asupra corpului. Ori aveau un rest de karmă de ispăşit…
De ce nu au făcut miracole asupra acestor corpuri nevolnice?
Poate că nu au îndrăznit să ceară un avantaj personal Divinităţii iubite, care produce miracolele. Poate că ar fi avut nevoie să facă un efort susţinut pentru a-şi corecta defectele şi nu erau dispuşi să-şi sacrifice timpul şi energia într-un scop egoist. Sau poate că durerea nu-i deranja, trăind deseori într-o stare de extaz suprafiresc.
Dar prelungirea vieţii lor nu ar fi ajutat pe mulţi discipoli?
Poate că da, dar aceşti învăţători nu erau foarte entuziaşti că trăiesc în această lume greoaie, dificilă, tristă, unde nu prea erau suficient de respectaţi, abia aşteptând să se întoarcă în Paradisul pierdut. Desigur că nu şi-au grăbit sfârşitul, ci şi-au pus destinul în mâinile Divinităţii. Dacă planul lui Dumnezeu era ca ei să vieţuiască îndelung printre oameni, El trebuia să îi vindece de boli fatale şi să le dea anii de viaţă necesari.
Nu este aceasta o atitudine de fatalitate şi pasivitate? Unele secte tocmai spre asta îndeamnă oamenii, iar rezultatele sunt nefericite. Oamenii trebuie să lupte pentru viaţa şi sănătatea lor, nu să îl oblige pe Dumnezeu să ia măsurile cu care sunt datori!
Este adevărat, pentru oamenii obişnuiţi. Dar adineauri vorbeam de sfinţi, adică oameni care şi-au depăşit egoismul, care şi-au dedicat integral viaţa semenilor, sfinţi a căror viaţă nu le mai aparţinea şi care nu se temeau de moarte. Şi chiar dacă nu au refuzat sprijinul medicilor - medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă… Era deci normal să se încreadă complet în Voinţa, Puterea şi Înţelepciunea Divină.
Şi Voinţa Divină a fost ca ei să se îmbolnăvească şi să moară de tineri?
Poate că acesta a fost un sacrificiu cerut de legile Pământului, ca ei să poată realiza lucruri remarcabile. Nimic nu se poate face fără sacrificiu. Orice acţiune provoacă o reacţiune, ceea ce consumă energie. Consumul de energie pe altarul unor fapte bune, nobile, utile umanităţii şi universului se numeşte "sacrificiu". Uneori, energia se poate recupera, alteori nu, provocând boala şi decesul. Sacrificiul de sine mântuie lumea.
Un sarcasm inspirat din realitatea demonizată în care trăim afirmă: "Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!"… Iar o zicere biblică ne demonstrează că, cu cât sfântul este mai mare, cu atât are mai mulţi duşmani, care nu îi dau pace nicăieri, încât acesta e nevoit să ocolească cu abilitate răutatea lor întinsă pe toată faţa Pământului. Spunea marele Învăţător Isus despre sine însuşi: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul." (Matei 8:20). Această mărturisire nu este o metaforă, ci are un sens concret: nu de plictiseală Fiul se tot muta de la o gazdă la alta, ci pentru că ba familia gazdei începea să bombăne că trebuie să întreţină aşa un alai, ba intrau dracii în vecini şi se comportau aberant, ba oamenii din localitate începeau să bârfească aiureli, ba se întâmplau diverse fenomene ciudate, care erau un semn că prezenţa Divinităţii nu era dorită acolo. Iar Fiul Domnului simţea imediat cel mai mic gând rău care le dădea târcoale Lui şi însoţitorilor Săi, nesuportând duşmănia subtilă ce îşi făcea loc în cugetele oamenilor. Prefera să îşi schimbe locul, în ciuda deranjului... Doamne, ai milă de oamenii buni din umanitatea aceasta atât de coruptă şi pervertită!... Deschide-ne, Doamne, ochii minţii, să putem discerne aleşii Tăi dintre farsorii, răii, prefăcuţii care ne poluează gândirea şi viaţa!
Răzvan Petre, 9 septembrie 2011