Raţionamentul
Conştiinţa umană este un "tentacul" al conştiinţei
spiritului
Alinierea personalităţii cu spiritul
Duşmănia dintre oameni şi incompatibilitatea
spirituală< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
eseu de Răzvan Alexandru Petre
Capitole : Personalităţile spiritiste
Raţionamentul
Conştiinţa umană este un "tentacul" al conştiinţei
spiritului
Alinierea personalităţii cu spiritul
Duşmănia dintre oameni şi incompatibilitatea
spirituală
Perispirit fotografiat întâmplător. (Alte
fotografii similare)
Este oare adevărat că Spiritul, când se încarnează, uită de lumea spiritelor şi tot ce ştia acolo ?
NU. Teoriile care prezintă această teză o fac din cauza neputinţei minţii noastre de a înţelege imaginea de ansamblu. Ele spun că spiritul e forţat să uite trecutul pentru a se simţi liber să trăiască acum fără prejudecăţi. Argumentul pare logic, dar nu este real. Şi asta vom demonstra raţional.
Cine vrea o explicaţie clară, să nu confunde sufletul cu spiritul! Sufletul este personalitatea umană, care nu este aceeaşi cu personalitatea spiritului. Sufletul este strict personal, dar spiritul conţine istoria unei multitudini de persoane, deci este transpersonal. Iar sufletul capătă o memorie nouă odată cu trupul.
Chiar şi nondualiştii au o teorie cam simplă. Ei nu iau în considerare că există un spirit divin încarnat, care nu este încă perfect. Vorbesc numai de ego-ul mental, ca de partea rea, şi de Sinele divin, ca de partea bună, care Sine ar fi întruchiparea perfecţiunii şi una cu Divinitatea. Şi vechii indieni spuneau că Atman egal Brahman...
Dar oare acest Eu divin este Însăşi Dumnezeu Creatorul?! Filosofic vorbind, totul este Dumnezeu, fiindcă nu poate exista nimic altceva în afara Lui. Dar practic, când a creat lumea, El s-a fragmentat în părticele divine, spiritele imperfecte încă. Şi astfel, fiecare spirit urmează o cale de evoluţie spre desăvârşirea absolută, reîntoarcerea în Perfecţiunea care l-a creat.
Deci, pe de-o parte, fiecare spirit este Dumnezeu, fiindcă vine din El şi are substanţa divină ca nucleu, dar pe de altă parte, niciun spirit nu are toate calităţile lui Dumnezeu. Şi tocmai pentru a le căpăta, spiritul se zbate să ajungă perfect precum Tatăl. Acesta este jocul Creaţiei şi nu are rost să ne păcălim că ar fi altfel. Este un joc minunat, dar foarte serios.
Ca oameni, avem posibilităţi de a fi demiurgi pe această planetă, dar numai în măsura în care ne apropiem de Spiritul încarnat în noi. Iar Spiritul are drepturi de Dumnezeu numai în măsura în care a evoluat destul. Şi niciodată nu este destul pentru a se putea compara cu Creatorul!
În şedinţa spiritistă din 13 martie 1958, dialogul doamnei Rose cu spiritul dr. Marshall, în prezenţa mediumului Leslie Flint, ne revelează faptul că unele spirite comunicatoare se pot prezenta (vocal) sub forma unor personalităţi din propriul lor trecut karmic. (AUDIO sau TEXT)
De asemenea, şi din şedinţa spiritistă cu dr. Marshall din 29 august 1957 se desprinde aceeaşi concluzie, că Spiritul este "mai multe persoane". (AUDIO sau TEXT)
Concluzia nespusă, dar foarte importantă este următoarea: dacă spiritele îşi pot lua orice personalitate din trecutul lor pământesc, înseamnă că, de fapt, spiritul nu se identifică cu niciuna dintre încarnări. El are o personalitate aparte proprie, cu un specific nepământesc, pe care îl manifestă în lumea spiritelor.
Deci pentru a cunoaşte corect un spirit liber, trebuie să te poţi dezbrăca complet de hainele omeneşti şi să nu-l condiţionezi cu prejudecăţile tale. Acea personalitate a trecutului invocată de pământenii spiritişti este un fel de carapace astrală pe care spiritul o îmbracă pentru a se prezenta cu o formă umană, dar nu îl reprezintă decât parţial şi temporar. Spiritul are o istorie multiplă, cu încarnări pe diverse planete şi cu stagii între încarnări în planuri şi tărâmuri tot mai înalte. O simplă viaţă umană nu poate exprima eternitatea şi vastitatea spiritului.
Dar să nu ne plângem că spiritele sunt înşelătoare prezentându-se ca vechile personalităţi! Chiar mintea noastră ne înşală când nu se pricepe la subtilităţile spirituale. Acest lucru este valabil şi pentru cei ce-şi doresc trezirea spirituală: ca să-ţi cunoşti Sinele, trebuie să faci un salt în necunoscut, dincolo de minte. Altfel, vei avea o imagine întotdeauna incompletă şi falsă despre Sine, compromisă de contactul cu mintea umană.
Şi totuşi, în cele ce urmează, vom folosi raţiunea pentru a demonstra un adevăr spiritual poate mai greu de suportat de către unii. Acela că omul şi spiritul încarnat în el sunt entităţi diferite, cu inteligenţă şi voinţă distincte.
Când spiritul se încarnează într-un trup omenesc, unii spun că spiritul devine sufletul uman, precum apa lichidă devine gheaţă. Dar, este evident că personalitatea omului se formează în dependenţă de datele naşterii (familie, etnie, experienţe de viaţă etc.). Acea personalitate particulară nu este identică cu personalitatea universală a spiritului, chiar dacă are unele asemănări de bază, precum şi unele moşteniri karmice din alte vieţi. Prin urmare, se naşte următoarea dilemă: a) există două personalităţi distincte, a omului şi a spiritului? b) sau este una şi aceeaşi, adică spiritul a devenit integral un suflet uman?
Vom încerca întâi varianta b), ca să vedem la ce concluzie raţională ajungem. Dacă ne vom bloca într-o fundătură, înseamnă că varianta valabilă este a). Este metoda de reducere la absurd, ca în raţionamentele matematice.
Dacă spiritul ar prelua integral noua personalitate umană, uitând cine este cu adevărat, unde i se păstrează oare personalitatea universală, cea de spirit liber? Stă retrasă undeva şi reapare după moarte, înglobând şi ultima personalitate abia stinsă? Să fie păstrată într-un “inconştient al spiritului”? Dar oare îşi poate pierde conştienţa fiinţa care ESTE însăşi pură conştiinţă?! Asta ar fi absurd.
Oricum, nu poate fi valabilă ipoteza copilărească prin care personalitatea spiritului ar fi întotdeauna cea preluată de la ultima încarnare. Ar însemna că spiritul şi-ar schimba personalitatea ca pe cămăşi: la fiecare destrupare, alta nouă. Şi asta ar fi absurd.
Oare spiritul are o amnezie temporară în timp ce este întrupat, identificându-se cu viaţa omului (cum susţin unele teorii)?
Dacă ar fi aşa, dacă spiritul este total fascinat de viaţa terestră şi a uitat complet de unde a venit, atunci... înseamnă că spiritul dispare ca entitate inteligentă şi voluntară pe durata încarnării. Şi rămân din el doar anumite impulsuri spirituale inconştiente şi necontrolate ce acţionează asupra minţii omului.
Dacă spiritul rămâne fără inteligenţa şi voinţa divină, atunci omul poate fi ajutat doar de alte spirite libere, de îngerii păzitori etc., dar din interior nu mai are niciun sprijin spiritual solid. Doar nişte amintiri vagi, nişte imbolduri inconştiente. Spiritul divin a fost redus la un neputincios ignorant, o melasă de idei confuze, la conceptul de “inconştient” din psihologie.
Asta se potriveşte cu teoria creştină, unde omul nu se poate baza pe sine, ci doar pe fiinţe exterioare, “duhuri sfinte”. Dar contravine teoriei nondualităţii, precum şi revelaţiilor mistice ale lui Isus Cristos, care ne asigură că în orice om există “Împărăţia Cerurilor”, chiar acum. Or, acestea din urmă trebuie luate ca repere principale.
«Nu se va zice: "Uite-o aici!" sau: "Uite-o acolo!" Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. » (Luc.17:21) «Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu navală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. » (Mat.11:12) [Aici este vorba de aspiraţie, de dorinţa intensă de iluminare şi eliberare. – n.n.]
Dacă chiar Sinele tău, adică spiritul încarnat, este iluzionat complet de Maya, cum te vei mai trezi spiritual?! Sinele trebuie să fie o fiinţă perfect conştientă de Sine, de divinitatea Sa. În niciun caz, nu doar o minte umană (suflet/spirit), oricât de puternică sau pură ar fi ea, oricum, limitată. Iluminarea înseamnă depăşirea minţii, nu doar purificarea ei. Dar dincolo de minte trebuie să se afle deja CEVA PUR.
Teoretic, scoatem acum complet din discuţie spiritul individual. Îl ştergem cu buretele. Prin urmare, ar trebui ca acest Sine Suprem să fie altceva decât spiritul încarnat. 1 - Ar putea fi o entitate astrală? Adică un alt spirit, liber, care să joace rolul de Sine. Sau 2 - este Însuşi Dumnezeu?
1 - În prima alternativă, iluminarea ar consta în trezirea spiritului încarnat la contactul cu alt spirit liber, numit Sine. Dar de ce nu şi la contactul cu numeroase alte spirite? De ce doar acel spirit-Sine are dreptul de a te elibera? Pare o regulă cam artificială...
Şi ar fi doar o translatare a fenomenului. În loc să vorbim de trezirea sufletului la contactul cu spiritul încarnat, vorbim de trezirea spiritului încarnat la contactul cu un spirit liber. Şi ne întoarcem la varianta a) de mai sus, unde avem două personalităţi distincte: cea a fiinţei ignorante şi cea a fiinţei dintotdeauna trezite.
2 - În a doua alternativă, mintea sau spiritul se trezeşte direct în Prezenţa lui Dumnezeu. Adică, iluminatul are contact direct numai cu Creatorul, fără intermediul altul spirit liber (şi, desigur, fără aportul propriului spirit încarnat).
Dar dacă este aşa, de ce iluminarea nu aduce în om omniştiinţă, omnipotenţă etc., cum are Creatorul? Dacă omul ar fi chiar spiritul, Trezirea ar trebui să-i readucă şi memoria pe care o avea ca spirit liber. Dar acea memorie nu-i revine. Şi, de cele mai multe ori, iluminarea nu aduce nicio abilitate paranormală.
Păi, ce fel de trezire mai e aia?! Doar o aromă de iluminare, care dispare după câteva zile?!... Spiritul rămâne la fel ca înainte de iluminare, adică inferior ca potenţă celorlalte spirite libere şi amnezic?! Asta chiar este absurd.
Aici se încheie raţionamentul de „reducere la absurd” cu concluzia: Oricum am luat-o, am ajuns numai la absurdităţi urmărind ipoteza b) (care afirmă că spiritul încarnat este totuna cu sufletul omului, cu mintea sa). Imposibilităţile logice la care am ajuns ne confirmă că ipoteza b) este falsă.
Prin urmare, rămâne valabilă varianta a) care statuează că în om coexistă două entităţi cu personalităţi distincte: sufletul omului şi Spiritul. Abia de acum încolo putem lămuri alte taine psiho-spirituale.
Se va pune poate întrebarea ce se întâmplă la moarte cu sufletul omului, fiindcă dovezile arată că conştiinţa continuă nestingherită şi după moarte. Cum „sare” această conştiinţă de la om la spirit? Sau cum devine omul spirit, dintr-o dată? Am explicat acest lucru cu alte ocazii. Îl repet şi acum.
Sufletul este format din conştiinţa umană şi din minte.
Conştiinţa omului este o parte împrumutată de la conştiinţa spiritului în momentul întrupării. Practic, acesta este momentul încarnării: când se separă o fracţiune din conştiinţa spiritului şi e pusă în creierul fătului. Ea are aceleaşi caracteristici cu conştiinţa spiritului, dar va fi AUTONOMĂ pe parcursul vieţii. După moarte (dar nu chiar imediat, ci într-un moment care diferă de la caz la caz), conştiinţa omului se realipeşte de conştiinţa-mamă spirituală, reconstituind-o în forma iniţială completă. Asta poate explica nenumărate dileme spirituale şi psihologice.
Într-o imagine mai plastică, conştiinţa umană este ca un tentacul al conştiinţei spiritului care se prinde doar de realitatea fizică şi nu-i mai dă drumul. De obicei, până la moarte. Dar conştiinţa spirituală nu se limitează la acest singur tentacul, este un întreg univers.
S-ar putea pune întrebarea logică: De ce conştiinţa umană nu păstrează memoria spiritului? Răspuns: pentru că conştiinţa şi memoria sunt aspecte diferite. Conştiinţa umană percepe numai conţinutul minţii, inclusiv memoria umană. Ea nu are acces la inteligenţa şi memoria spiritului.
Anumiţi oameni, prin anumite metode, pot primi revelaţii care conţin informaţii din memoria spiritului lor.
Am putea spune că, în general, Conştiinţa este o “substanţă” extrem de receptivă la ce i se prezintă (de simţurile fizice, de gândire, de alte simţuri astrale ori gânduri rătăcitoare, până la Realitatea ultimă). Conştiinţa ar fi, deci, Atenţie în stare pură sau capacitatea de a Percepe.
Fiinţa umană are liber arbitru, care este exclusiv atributul conştiinţei spirituale. Nimic altceva din univers nu are libertate decât conştiinţa. Restul este programat, determinat sau, pur şi simplu, accidental. În numele acestei libertăţi a CONŞTIINŢEI, nici măcar Spiritul încarnat, din care provine conştiinţa omului, nici măcar El nu se opune deciziilor omului. Spiritul dă sfaturi, dă sugestii, dar nu obligă omul la nimic. Odată ce i-a oferit omului o parte din propria conştiinţă preţioasă, va suporta toate consecinţele libertăţii ce decurg din acest cadou. În schimb, desigur, viaţa cu complicaţiile ei, ea va obliga omul la multe şi îl va conduce spre soarta sa. Dar nu direct spiritul interior. El este foarte permisiv, am zice, “prost de bun”.
Spiritul poate face scenarii despre cum vor decurge lucrurile după o anumită decizie şi poate da sfaturi tăcute omului cum să meargă mai departe, conform intereselor divine. Dar omul le poate urma sau, dimpotrivă, să meargă din rău în mai rău.
Această alegere depinde de mulţi factori, iar unul este calitatea minţii provenite de la perispirit în momentul încarnării. Dacă spiritul este superior, atunci şi mintea oferită omului va fi de bună calitate şi va respecta natural dorinţele Spiritului.
Altfel, oricât se va strădui un spirit inferior să îndrepte conduita omului (căci spiritul, totuşi, ştie mai multe), cu greu va fi ascultat, tocmai din cauza minţii umane de slabă calitate, cu un puternic simţ al independenţei. Ego-ul acestui om va găsi un sprijin puternic chiar în aceasta. Adică, sufletul va fi rebel faţă de glasul înţelepciunii cum este şi spiritul său, dar într-o măsură mai redusă (din cauza rangului spiritual inferior).
În articolul meu "Spiritualism cu faţă umană", la capitolul "Ce personalitate are spiritul după moarte" mai ofer câteva citate din şedinţele spiritiste ale lui Leslie Flint, care confirmă diferenţa dintre personalitatea umană şi individualitatea spirituală.
Gary Zukav are o opinie similară. El a creat conceptul de aliniere a personalităţii cu sufletul pentru a genera „puterea adevărată”, cea interioară (născând armonie, cooperare, împărtăşire şi respect pentru Viaţă). El foloseşte cuvânul suflet în sensul de spirit. Într-o emisiune Oprah Winfrey Show (1998) el a creat următoarea metaforă:
«Sufletul este chiar centrul a ceea ce eşti. Dar să nu crezi că eşti sufletul tău în întregime, căci un suflet este enorm. Sufletul tău exista înainte de a te fi născut şi va exista după ce mori. Ai o anumită structură psihologică, ai de învăţat anumite lecţii în viaţă, ai emoţii, ai intuiţie şi cogniţie, ai aceste lucruri, dar toate acestea vor muri. Însă sufletul tău nu va muri.
Priveşte în felul acesta. Fiecare flotă de nave care navighează are o navă-mamă, un vas care ştie unde merg toate navele şi stabileşte direcţia de navigaţie pentru toate aceste nave. Asta nu înseamnă că nava-mamă determină ce se întâmplă pe fiecare vas din flotă. Viaţa pe o navă poate fi în general plăcută, şi totuşi, pe altă navă ar putea fi mai ales neplăcută. Acum imaginează-ţi că nava-mamă este cea mai mare navă posibilă. Este un oraş plutitor magnific. Şi imaginează-ţi restul navelor, care nu sunt chiar vase, ci doar mici bărci. Nava-mamă este sufletul tău, iar tu eşti una din aceste mici bărci.
Nava-mamă ştie de ce te afli tu în apă, dar tu ai putea să n-o ştii mereu. Nava-mamă ştie de ce întâmpini furtuni. Treaba ta, în timp ce ai extraordinarul privilegiu de a fi o mică barcă, este de a învăţa cum să navighezi în aceeaşi direcţie cu nava-mamă. Deoarece tu poţi alege şi crea orice doreşti, poţi naviga în direcţia opusă dacă vrei, dar asta ar fi o cale sigură de a intra în ape tulburi. Dar atâta timp cât navighezi în direcţia în care nava-mamă vrea, viaţa ta se umple de sens, scop şi iubire. Eşti entuziasmat că trăieşti. Te entuziasmează oamenii cu care eşti şi ce faci.
Sensul vieţii este busola ta interioară care se aliniază întotdeauna cu direcţia în care vrea să meargă nava-mamă. Atâta timp cât îţi urmezi simţul interior al sensului, navighezi în direcţia în care nava-mamă vrea ca tu să navighezi.»
Unele spirite aşa-zis „incompatibile” între ele se nasc în oameni din aceeaşi familie sau căsnicie, colegi sau colaboratori. Ei au fost duşmani, au avut rivalităţi sau antipatii în alte încarnari şi acum trebuie să-şi regleze nişte conturi.
Întrebarea este: sunt incompatibile chiar spiritele sau numai oamenii în care sunt întrupaţi? Cât de profundă este duşmănia lor?
- Dacă spiritele aspiră către evoluţie neîncetată spre Divin, atunci reunirea lor dureroasă în trupuri umane are scopul ca spiritele amândurora să poată evolua, reglându-şi conturile karmice. Este o etapă grea, dar cu un scop pozitiv pentru ambii şi anume eliminarea ranchiunilor şi tensiunilor dintre ei. În fond, binele grupului spiritual provine din binele membrilor săi, iar grupul însuşi este interesat de eliminarea conflictelor remanente. Ei, ca spirite, pot fi prietene, dar oamenii pe care îi animă, paradoxal, se ceartă, se urăsc, se ucid, din cauza karmei trecute.
- Se poate însă întâmpla ca unul dintre spirite să facă parte din tabăra Luminii, iar celălalt, din tabăra opusă. Aici apare adevărata luptă a contrariilor, unde cel rău (agresorul) îl urmează ca o umbră pe cel bun (victima) – şi astfel se reproduce în mic Marea luptă a contrariilor universale. Până la urmă, sunt nişte încercări care, pe cel bun, îl pot purifica şi întări, dar şi destabiliza şi încărca karmic.
În acest caz, programarea divină a încarnărilor pare (credem noi) mai complicată. De aceea, avem în permanenţă nevoie de veghere şi ghidare din partea îngerilor noştri păzitori, care îşi adaptează sfaturile şi sugestiile telepatice la schimbările de moment ale energiilor înconjurătoare şi ale împrejurărilor de viaţă.
- Totuşi, mai degrabă, este vorba despre însuşirea lecţiei că toţi suntem una. Fie că spiritele sunt pe acelaşi nivel sau pe niveluri diferite de evoluţie, problema lor comună este că împărtăşesc amintirea unor conflicte umane la care au participat ca duşmani. Ar trebui ca, în prezenta încarnare, să pună capăt acelei rivalităţi, prezentă ca sămânţă-cauză în aura lor. Lucrul nu este simplu şi, de obicei, conflictul se prelungeşte în diverse forme. Dar oamenii trebuie să încerce să se împace cumva – împinşi de spiritele lor sau obligaţi de împrejurările vitrege – de obicei, prin învingere de sine sau prin compasiunea trezită de drama celuilalt etc. Dumnezeu ne readuce împreună, deşi e neplăcut, cu scopul să conştientizăm că interesul comun este să fim pe pace unul cu celălalt. În final, să simţim că suntem aceeaşi Fiinţă, ceea ce este Realizarea supremă.
Răzvan A. Petre
30 ianuarie 2020