<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


STADIILE ILUMINĂRII

de Răzvan-Alexandru Petre

Frank Yang  icon   Aby Vohra  icon  Adyashanti  icon  Concluzii  icon  Viaţa lui Buddhi

Frank Yangfrank yang

1. Ego

2. Martorul, conştiinţa (mintea rafinat-subtilă, numită buddhi în sanscrită.)

3. Eu Sunt, Dumnezeu, Totul

4. Nimicul, vidul

5. Adevăratul non-sine

Când transcenzi un nivel, îl şi integrezi, nu îl negi. Fiecare stadiu prezintă un nivel tot mai subtil de ego, de eu, de soliditate.

Fiecare stadiu pare real la nivelul său, iar cele inferioare par ireale. De aceea, creaţia este reală şi ireală, în acelaşi timp.

S-ar putea pune aceste stadii în corespondenţă cu „locaţiile” de care vorbeşte cercetătorul Jeffrey Martin.

Unii parcurg toate etapele, precum Frank Yang. Dar Richard Sylvester a trecut din 1 în 4 şi apoi în 3, înainte de 5. Alţii, precum Tony Parsons, au trecut direct de la 1 la 5 (?). Nimic nu este cert, în fond.

Oricum, din fiecare stadiu provin anumite tehnici de iluminare, care sunt, de fapt, descrieri ale stării respective: starea de martor detaşat, starea de iubire necondiţionată, starea de vid, starea de plenitudine.

Nu ştim dacă mai există ceva încă şi mai subtil. Dar putem spune că şi stadiul 1, cel de ego, are nenumărate versiuni tot mai uşoare. Şi aici putem înşira aproape toate stările pe care le parcurg oamenii obişnuiţi în viaţa lor normală.

Deci există o scară a subtilităţii, a diluării eu-lui, a revenirii la unitatea originară, care alternează după prima etapă, cea de condensare a energiei divine sub forma unui individ (care se simte) separat.

Canal video Frank Yang: youtube.com/@frankyang/videos

< Sus >

Aby Vohraaby vohra

Cinci stadii ale trezirii

1. Trezirea, prin Graţie.

2. Confuzie, fluctuaţie între starea egotică şi starea de trezire nonduală.

3. Noaptea neagră a sufletului sau teribila şi fioroasa Graţie, când ego-ul este ucis lent (nevrând să dispară).

Până acum, trezirea a fost temporară. De acum înainte urmează trezirea definitivă sau permanentă.

4. Completa transformare interioară. Sentimentul permanent este PACEA, dar poţi simţi şi emoţii, undeva la marginea conştiinţei. Imediat ce apar, ele şi dispar. Dar chiar şi aici, încă mai există mici urme de ego, purificat, expandat.

5. Autonomia spirituală. E vorba de misiunea pe care şi-o asumă cel eliberat. Poate fi o misiune pasivă, de păstrare a liniştii interioare, de păstrare a frecvenţei nonduale pentru planetă. Sau poate fi o misiune exterioară, de transformare activă a lumii. (Sursa)

Canal video Aby Vohra: youtube.com/@abyvohra/videos

< Sus >

Adyashantiadyashanti

Adyashanti, care a adunat multe mărturii de la discipolii săi şi o experienţă personală bogată, spune că există trei niveluri la care se poate petrece trezirea nonduală:

Prima şi cea mai comună este la nivelul capului (centrul Ajna), unde conştiinţa se expansionează la infinit şi se simte absolut vidă.

A doua şi cea care împlineşte cumva trezirea este la nivelul inimii (centrul Anahata), când individul se simte una cu tot ce există.

Mai există şi al treilea nivel, cel mai rar întâlnit, la nivelul abdomenului (centrul Hara), care conferă stabilitate, o înrădăcinare în existenţă.

În concluzie, trezirea doar la nivelul capului poate să nu fie integrată şi în viaţa cotidiană, unii iluminaţi rămânând oarecum suspendaţi între cer şi pământ. Adică, inima rămâne netrezită, ceea ce s-ar traduce printr-o lipsă a „întruchipării” iluminării.

Desigur, unii pot să nu fie de acord cu viziunea lui Adyashanti, pe motiv că iluminarea nu are legătură cu corpul fizic, fiind dincolo de stări sau experienţe. Totuşi, faptul că există atâtea variaţii printre iluminaţi atestă că corpul-minte individual joacă şi el un rol în traducerea sau întruchiparea nondualităţii în viaţa omenească. Cu alte cuvinte, nondualitatea este una singură, dar manifestările sale sunt multiple. (din articolul Eu şi EGO)

Canal video Adyashanti: youtube.com/@Adyashanti/videos

< Sus >

Concluzii

Părerea mea este că fiecare poveste de iluminare este altfel. Chiar trebuie să fie altfel, fiindcă fiecare om este unic şi are propria-i poveste. Descoperirea nondualităţii nu poate fi standard. Nici măcar trăirea ei nu este interpretată de minţi diferite în acelaşi fel. Noi aflăm despre iluminare de la alte minţi, prin propria noastră minte. Deci trăirea este impurificată de toate şabloanele de gândire.

toţi diferiţi

De pildă, tulburarea disociativă de depersonalizare şi derealizare este o experienţă neplăcută, deşi simptomele sale se suprapun parţial cu ce relatează iluminaţii. Doar că nu este o stare deloc beatifică. Dimpotrivă, pacientul se priveşte total detaşat, ca pe o caricatură în două dimensiuni. Separarea faţă de lume creşte, nu dispare. Parcă ar fi o lansare ratată de rachetă cosmică.

Şi asta pentru că, se pare, nimic nu este elaborat cu minuţiozitate; iluminarea, ca orice altceva, este un act spontan în non-timp şi se supune riscurilor oricărei acţiuni în premieră. Poate aduce multă fericire, frumuseţe, iubire, sau poate aduce disperare, amplificată, desigur, de propriul ego, care vede că pierde tot ce credea că este el.

La fel, există o foarte mare variaţie şi în ce se întâmplă după iluminare. Unora le dă viaţa peste cap, dar la alţii nu schimbă nimic în exterior. În general, se spune că după iluminare este imposibilă întoarcerea la senzaţia de „eu”, că iluminarea ar fi ireversibilă. Doar pe Adyashanti l-am auzit spunând că orice este posibil, inclusiv asta.

De ce nu?! În fond, nu există reguli care să diminueze libertatea absolută a nondualităţii... De fapt, dacă scotocim bine prin istoria spiritualităţii, am putea găsi exemple de oameni veneraţi care, la un moment dat, au cam dat-o în bară. Putem bănui că tocmai asta li se întâmplase: li se întorsese ego-ul triumfător. Cine ştie?! Cel care spune că ştie exact, de fapt, se înşală singur.

Să luăm un exemplu mitologic: Lucifer. Era un mare iluminat, mâna dreaptă a Tatălui Ceresc. La un moment dat, a căzut în dizgraţie, dar rău de tot şi fără niciun motiv. Şi atunci a căpătat un ego proporţional cu frustrarea alungării din paradis, adică imens. A devenit de atunci simbolul urii împotriva Absolutului, care l-a văduvit degeaba de beatitudinea Întregului. Atâta doar că nimeni nu luase decizia asta, se întâmplase de la sine, iar Lucifer şi-a inventat singur duşmanul.

(Asta a fost doar o poveste religioasă fără temei, nu-i nevoie s-o memoraţi...)

Ideea este că nu ne poate nimeni proteja de ceea ce ne aduce viaţa, bun sau rău. Chiar şi binele poate ascunde mari riscuri ulterioare. Iar răul, mari beneficii ulterioare. Totul e amestecat, fiindcă nu există un master-plan individual deliberat, care să prevadă punctul final în detaliu. Şi n-ai pe cine da vina pentru toate incongruenţele astea, decât pe Vidul absolut. Dar ce să-i faci unui gol total, unui hău?! Hău-Dumniezău...

Desigur, în planul nostru temporal, putem avea premoniţii corecte, inclusiv cu momentul exact al morţii fizice, precum Nostradamus. Dar în veşnicie, totul e spontan. Or, viaţa reală e în veşnicie, nu în timp. Timpul doar tărăgănează lucrurile. E ca atunci când mesteci o îmbucătură de 50 de ori, ca să-i absorbi toate esenţele. Ai putea s-o înfuleci pe nemestecate şi gata, masa s-a sfârşit înainte să înceapă.

< Sus >

Viaţa lui Buddhi

1. Din golul cosmic, Buddhi abia se naşte, somnoros şi inconştient... Omul îşi crede toate gândurile care-i trec prin cap. Se identifică cu ele. Se lasă purtat de emoţii. Nu are control, ca o plută în derivă pe ocean, fără cârmă, fără pânze.

2. Buddhi este tânăr... Îşi conduce singur barca pe întinsul mării, ştiind încotro se îndreaptă. Omul îşi dă seama că are o „minte”. Apoi, că ea poate fi observată şi analizată ca pe un obiect. Începe viaţa spirituală.

3. Buddhi este matur... Adoră poveştile spiritual-nondualiste despre mintea corectă şi mintea greşită, despre Sine şi ego, despre Dumnezeu şi om. Buddhi luptă acum ca să se îndepărteze de ego şi să se apropie de Sinele divin. Omul se identifică cu Buddhi, această minte subtilă, rafinată, ca o mână întinsă de om spre Dumnezeu.

4. Buddhi seniorul... Dumnezeu i-a prins mâna omului şi nu-i mai dă drumul. Toate gândurile vin de la Dumnezeu, iar mintea nu există, şi nici eul. Şi ispita, şi virtutea sunt operaţiile Divinului. E un joc al iluziei, care împarte lumea în dualităţi. Nimeni nu e vinovat de nimic şi nici nu are vreun merit, fiindcă nu există nicio persoană, totul se desfăşoară impersonal. Buddhi este doar martorul conştient al acestor schimbări naturale în Conştiinţă.

5. Buddhi nu mai există... Nici n-a existat vreodată. A fost doar un basm. Doar Unicul, care e marele Goool, adâncul Abisss. Nu se întâmplă niciodată nimic, nu există nici timp, nici spaţiu. Doar visul Creaţiei, al vieţii şi morţii, al multiplicităţii, al iubirii. Un vis care umple singurătatea absolută a Fericirii fără obiect. Fără gânduri şi fără conştienţa a ceva...

Sfârşit.

Răzvan A. Petre
23 februarie 2024

< Sus >