<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


TOTUL NONDUAL

de Răzvan-Alexandru Petre

 Totul e asta-aia  icon  Adevărul absolut  icon  Războiul şi nondualitatea 

Totul e asta-aia

This is all there is” sau „This is IT”, spune iluminatul în limba engleză. Cum s-ar traduce?

„Totul e Asta” sau „Asta e tot”. Adică?

Asta = percepţia senzorială;

Totul = realul.

Într-o primă interpretare, este real doar ceea ce percepi prin simţuri. Nu e real ceea ce-ţi imaginezi. E simplu şi logic. Deşi această interpretare cuprinde doar o parte din înţelepciune...

Dar în ce constă adevărul imediat al acestei afirmaţii?

Prezentul capătă o importanţă capitală. Trecutul şi viitorul sunt doar nişte produse mentale, fără dimensiuni, fără profunzime. De parcă ar fi zugrăvite în alb şi negru, prăfuite şi neclare. În schimb, Prezentul e vibrant, puternic colorat în nuanţe ţipătoare, atrăgându-ţi privirea. Gândirea devine o activitate ştearsă, repetitivă, superficială. Trăirea în simţuri este fascinantă. Asta înseamnă să trăieşti în Prezent. Aici şi acum există tot (ce-i real).

Însă, desigur, mintea se plictiseşte repede de Prezent şi evadează în imaginaţie. „Aici şi acum” îi pare doar o fărâmă de cunoaştere, o aşteaptă multe alte tărâmuri de explorat... Pentru „eu”, aici şi acum este insuficient, este mult prea simplu şi banal. „Nu se poate ca viaţa asta amărâtă să fie tot ce există. Trebuie să mai existe ceva, altundeva, la care voi ajunge cândva.” „Acolo şi atunci” e mult mai tentant pentru „eu”, fiindcă îi permite să fantazeze, să inventeze poveşti, mituri, idealuri spirituale. Simte că „aici şi acum” îl omoară...

Dar ce te faci, că Prezentul e tot ce există?! Cum să te plictiseşti de singura Realitate adevărată?! Nu poţi trăi decât în Prezent. Chiar şi atunci când evadezi în imaginaţie, tot în Prezent ţi se derulează filmul...

Dacă ţi-ai pierde interesul pentru roadele imaginaţiei ar fi o minune! Fiecare clipă izbindu-te ca o pală de vânt, de fiecare dată cu altă intensitate, altă temperatură, alt miros. Un festival al simţurilor...

Dar imediat, mintea trage semnalul de alarmă: „Nu cădea în capcana simţurilor! Omul se distinge de animale prin gândire! Gândesc, deci exist... spunea Rene Descartes”.

descartes

Desigur, iluminarea nu te opreşte să şi gândeşti. Doar că actul gândirii nu mai este la fel de important ca A Trăi, pur şi simplu. Gândirea e doar o funcţie a creierului, ca multe alte funcţii biologice necesare supravieţuirii. Omul e mai mult decât un animal, de acord. Doar că tu nu eşti doar om, ci mult mai mult, eşti Fiinţă divină... pe care NU gândirea o caracterizează!

Gândirea e doar un joc. E ca atunci când un copilaş suflă baloane de săpun, bucurându-se că se fac mari şi zboară aiurea. Aşa sunt şi gândurile. Baloane de săpun frumos irizate în lumina soarelui. Bucură-te de ele, dar nu le da mai multă importanţă decât pot avea... Nu-ţi clădi castele din baloane de săpun, căci se vor sparge la prima briză de vânt. Adierea vântului este singura realitate... O simţi, lovindu-te în faţă?!...

Spunea un iluminat: „Cât de greu vă vine vouă să rămâneţi fără gânduri, la fel de greu îmi vine mie să vă vorbesc, prefer să stau fără să gândesc”.

* * *

Iar înţelepciunea continuă cu partea a doua...

„Asta” nu apare prin percepţia simţurilor, ci printr-un simţ tainic care apercepe că lumea nu e chiar aşa de reală pe cât credem. Lumea nu e ceva solid şi concret, ci o vibraţie, un bâzâit, un joc de lumini, cristale de aer. „Asta” e inefabilă, ca gestul numărării banilor... ne scapă printre degete, nu se poate descrie, doar se simte cumva.

Iar „asta” nu descrie doar realitatea camerei în care te afli. Asta e totuna cu „aia”, pentru că dispar distanţele, efectiv, dispare spaţiul. Apare o intimitate cu toate lucrurile şi fiinţele. Poate că mai exactă ar fi expresia „Totul e asta-aia”. Ca să se ştie că nu se referă doar la o anumită ambianţă concretă (sunt 8 miliarde de perspective!). Ci la ceea-ce-nu-poate-fi-numit şi care te plezneşte în faţă fără să te poţi feri. Şi e totul.

E totul, pentru că nu este fragmentat (cum vede omul iluzionat de maya). E totul, adică dintr-o bucată. E „unul fără secund”. Şi nu există nimic în afara acestui Unu. Care nu-i deloc suma tuturor obiectelor din univers. Ci nu există decât Unu, luând aparenţa unor obiecte şi procese în spaţiu-timp. Dar spaţiul-timp nu există. Deci nu au cum exista nici obiecte disparate fără spaţiu, şi nici procese fără timp. E un mister absolut, indescriptibil şi ilogic...

< Sus >

Adevărul absolut

Care este Adevărul absolut? Nu există aşa ceva. Sau, dacă vrei, Adevărul absolut este că nu există niciun Adevăr absolut. Adevărul e o chestiune de preferinţă. Şi, bineînţeles, îţi pare foarte adevărat! Asta-i treaba cu conceptele: se autovalidează. Orice concept ai alege, ai putea găsi argumente pro (şi contra).

yt Vezi ce spune şi iluminatul Tim Cliss în acest videoclip

Inclusiv Dumnezeu este un concept. Marile religii vorbesc despre unicul Dumnezeu, dar fiecare îl vede altfel. E şi normal, căci mintea, fiind condiţionată cultural, îi dă o formă, o alură, o orientare. Fiecare religie îl vede altfel pe acel Unic.

Confuzia pleacă de la limbaj. „Există un singur Dumnezeu” înseamnă că „există numai Dumnezeu”. Adică totul este El: Nondualitatea. Şi aici religiile ar trebui să se oprească, dacă nu s-ar baza pe minte.

Problema lor este că au fost născute de minte şi nu se pot lipsi de ea. „Crede şi nu cerceta” este un dicton creat de minte pentru a ne închide în dogme. Dar poţi folosi mintea şi pentru o cercetare lucidă şi sinceră, iar atunci te vei elibera de dogme.

Măcar ceea ce se vede trebuie să fie adevărat, căci simţurile nu mint!

Ha-ha-ha, spune-le asta psihologilor! 😊

Tot ce se vede este adevărat (relativ), dar nimic nu este real (absolut). Ce percepem noi este doar un spectacol de lumini venite de nicăieri, proiectate pe un ecran de fum, apărut din neant.

Iar cel care vede toate astea nu este o entitate, ci doar un punct de vedere. Un punct, un centru aparent. Iar când dispare şi acest mic punct de ancorare, rămâne numai vederea, nelocalizată. O perspectivă cuprinzătoare, dar fără un centru...

cub rosu

< Sus >

Războiul şi nondualitatea

Cum se vede războiul din nondualitate? Păi, să vedem ce spun iluminaţii.

Iluminata M.Z., trăitoare în lumea arabă, spune că simte o mare compasiune pentru miile de victime palestiniene nevinovate din Ghaza şi că asta ar trebui să simţim şi noi.

Iluminata S.L., care locuieşte într-un kibutz, spune că binele e de partea victimelor Israelului şi că ar trebui să încurajăm forţele binelui, fără a ne lăsa păcăliţi de propaganda antisemită.

Iluminatul C.C., din Europa, spune că nu-l interesează ştirile şi că n-ar trebui să ne implicăm sufleteşte în ceea ce vedem la televizor, fiindcă asta ar fi o trăire în imaginaţie. Frica e normală doar dacă trupul este în pericol, dar teroarea imaginată e doar atât: închipuire. Există doar realitatea simţurilor.

Iată doar o mică trecere în revistă, din care concluzionăm că fiecare iluminat are propria perspectivă, conformă cu personalitatea şi rolul său în lume. Nondualitatea nu impune nicio poziţie, fiindcă ea conţine toate punctele de vedere. De pildă, la un moment dat, am dat pe internet peste un iluminat homosexual, Story Waters...

Nondualitatea nu spune nici măcar că trebuie să fii „bun, blând şi bonom”. În fond, războiul este opera nondualităţii şi ea se manifestă în ambele tabere. Şi în toate perspectivele posibile. Dumnezeu e în tot şi toate; cine eşti „tu” să critici mersul lumii?!...

Desigur, Dumnezeu e şi în al tău corp-minte, doar că „tu” nu exişti. Aici e cheia nondualistă la toate problemele. Doar ai impresia că ai fi o entitate autonomă.

Iar dacă nu-ţi convine ce afli din nondualism, eşti liber să te întorci la dualismul cotidian, la lupta necontenită şi ataşarea de aparenţe. Sau, eşti aparent liber s-o faci.

Asta nu-i o hrană intelectuală uşor digerabilă. Toţi înţelepţii au spus că Dumnezeu nu poate fi înţeles. Abia acum pricepi şi de ce...

Nondualitatea nu e o învăţătură practică şi nu poate fi partizană. În schimb, fiecare iluminat are poziţia sa, deşi e posibil să se răzgândească oricând. El este doar un receptor al gândurilor venite din neant, nu se identifică cu ele. Şi un actor al propriului rol pe care-l are de jucat pe scena lumii.

Omul ne-iluminat are impresia că, odată ce a luat o anumită poziţie, ar trebui să o susţină până în pânzele albe, ca să nu se facă de râs. În ochii celorlalţi, „răzgândacul” ar putea părea instabil şi fără caracter. În lume, se pune mare preţ pe „personalitate”, pe importanţa de sine, pe imaginea de sine. Aceasta este mentalitatea generală – hăbăucă, desigur.

Poziţia luată la un moment dat este doar un gând de moment, dar trebuie să fim deschişi la ce ne spune inspiraţia în fiecare clipă. Lucrurile sunt mereu în mişcare şi rezonăm cu nondualitatea în măsura în care ne adaptăm mereu la imboldurile intuitive. Adoptând o ideologie sau o credinţă oarbă nu facem decât să ne punem capac la intuiţie.

Dar şi asta face parte din jocul nondualităţii, aşa că, dacă se întâmplă, e în regulă...

Răzvan A. Petre
27 martie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

Aşa cum ai scris, Nondualitatea înseamnă inexistenţa doiului, a separării. "Totul este Dumnezeu şi doar voia Sa se face". Totul fiind ASTA, nu există nimeni altcineva care să accepte sau să respingă ASTA, ASTA deja întâmplându-se. Existând doar acest fără nume/etichetă, mai poate fi perfectat ceva, îndreptat ceva?! Cine să o facă?!

În visul lumii, vorbind despre război, pare că există două tabere care se înfruntă. Asta este clar dualitate. Şi războaiele sunt de când lumea, fiecare tabără spunând că luptă pentru binele omenirii... culmea ilogicii, să omori pentru a nu mai există rău 😊.

Din ASTA, însă, se vede altfel - chiar dacă convine sau nu persoanei - şi anume că Totul este Dumnezeu (nonconceptual), că nu există oponent, duşman (ei sunt creaţii mentale, chiar şi Dumnezeu este o imagine mentală ce este atinsă de limită etc.) şi deci că războiul, mijloacele, oamenii, duşmanii, crimele şi pacea, este Totul, este ASTA deja întâmplându-se.

Este doar joaca LUI, fiind EL, atât în învingători, cât şi în învinşi, iar la acest nivel, al visului, totul se schimbă permanent, polarităţile schimbându-şi locul mereu. Ce este mic creşte, ce este mare descreşte, ce este drept va fi nedrept, ce este nedrept va fi îndreptat - o joacă cosmică. Dacă este luată doar ca joacă, nu este judecată.

Când însă are loc identificarea cu eul, irealul se simte ca real şi, de aici, suferinţa, judecata şi simţirea sfârşitului şi a dizarmoniei în tot, când, de fapt, doar la nivel de iluzie are loc, în povestea "Viaţa mea".

În ASTA, totul e lăsat să fie, deoarece nimic nu poate fi respins. Unde să se ducă ceea ce este respins?! Alt timp şi alt spaţiu nu există. Şi ce să respingi? Nu există ceva anume, ci doar Viaţa întâmplându-se. Viaţa e şi în cel ce respinge războiul şi proclamă pacea, dar şi în cel ce vrea război şi dispreţuieşte pacea. Există unica Prezenţă în tot şi toate, ce nu ţine cont de efemerele ei manifestări, care, totuşi, îi aparţin aşa cum sunt ele.

La nivel de poveste, poţi lua orice poziţie vrei, dar la nivel de VIU al Vieţii nu contează. Viul Vieţii nu se naşte, nu moare, este etern, neînceput şi fără sfârşit...

Laura Averchi, 27 martie 2024