< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Răzvan-Alexandru Petre
Calitate şi sentiment divin Plăcerea este o funcţie divină Cele două feţe ale aceleiaşi monede Auto-supravegherea Practica iertării cristice Spaima de rebelul Isus Iertarea foloseşte la uitare Exprimarea-de-sine Iubire, fericire, compasiune, milă Minte genială într-un creier legumă Colivii în colivii Beneficiile pandemiei Ego-ul funcţionează obsesiv-compulsiv Problema e programată simultan cu rezolvarea ei Păcatul e obişnuinţa cu răul Iluminarea nu vine când vrea omul Prezentul înseamnă aici DMT şi îndrăgostirea În căutarea lui B7 Sunt un compozitor de eseuri spirituale BLOGUL trezirii din GLOBUL adormirii
Fiecare calitate divină are ca răsplată intrinsecă, automată, un sentiment divin:
Calitate divină | sentiment divin |
Curiozitate ⃝ | uimire ꙭ |
Iubire ₪ | fericire ۞ |
Învăţare ꙮ | expansiune ֎ |
Voinţă ꙲ | libertate ∞ |
Mulţumire ⌂ | pace ꚛ |
< Sus >
Să presupunem că eşti programator de aplicaţii şi primeşti ca sarcină să produci computerului plăcere atunci când rezolvă o sarcină. Cum faci?
Păi, n-ai cum. Nici măcar programatorii de inteligenţă artificială A.I. nu ştiu cum, şi nici măcar A.I. însăşi nu ştie. Plăcerea nu este o funcţiune disponibilă computerelor sau programelor.
Şi atunci, cum face Dumnezeu sau Cine a creat viaţa, că toate creaturile simt o anumită plăcere sau fericire când fac ceea ce trebuie pentru Viaţă? De pildă, când se împreunează? Sau când oamenii fac binele semenilor lor? Sau când oamenii meditează la Creatorul lor sau se roagă la El din toată inima?
Asta-i simplu. Dumnezeu le împrumută pentru scurt timp din Fericirea lui, din Energia lui, care e totuna cu Plăcerea. Plăcerea este o funcţiune disponibilă creaturilor divine, create din Conştiinţă.
Oricând ne simţim bine, o facem pentru că primim o mică doză din Simţirea divină. Aşa se simte Dumnezeu tot timpul şi la o intensitate muuult mai mare. Şi, prin plăcere, ne atrage să facem lucrurile dorite de El.
Suferinţa apare pe celălalt sens de mers. Cu cât ne îndepărtăm de El, cu atât ne îndepărtăm de Lumina bucuriei şi, instantaneu, ne simţim groaznic. Dumnezeu nu ştie decât ce este Bucuria şi pe asta ne-o poate oferi când suntem aliniaţi cu intenţiile Sale. Suferinţa înseamnă, la început, lipsa oricărei Călduri sufleteşti, dar apoi suferinţa creşte odată cu mărirea distanţei faţă de acest punct, până ne îngheaţă în vine orice plăcere a existenţei.
Am putea spune şi altfel, poate mai aproape de realitate: Simţim fericire doar atunci când uităm de noi. Este un proces automat. Fericirea vine din uitarea de sine, adică din părăsirea ego-ului. Numai ego-ul ne împiedică să fim fericiţi. Şi numai uitând de ego, putem deveni fericiţi. Simplu.
< Sus >
Iluminatul nu mai are întrebări, pentru că nu mai caută nimic. Viaţa sa decurge ca înainte, dar pe „pilot automat”, cum s-ar zice.
În jurul său apar însă căutători spirituali, care au multe întrebări. Acestora, iluminatul le răspunde cu plăcere. De fapt, le este chiar recunoscător, fiindcă, dacă nu i-ar pune ei întrebări, el nici n-ar căuta răspunsuri.
Aşadar, iluminatul şi neiluminatul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. Niciunul nu poate fără celălalt. Căutătorul vine cu întrebările, iar iluminatul vine cu răspunsurile. Invers nu se poate.
Desigur, este posibil ca iluminatul să n-aibă pe nimeni în jur sau nimeni să nu ştie că este iluminat. Şi atunci, răspunsurile sale ar rămâne potenţiale. Dar şi căutătorii pot găsi singuri nişte potenţiale soluţii la nelămuririle lor, care îi liniştesc pe moment. Cu siguranţă că găsesc nişte posibile răspunsuri în religie, ştiinţă, filosofie, cărţi, maeştri etc. Dar, desigur, niciuna nu este complet satisfăcătoare. De ce? Pentru că natura sinelui fals este să fie nemulţumit şi să întrebe mereu „De ce mi se întâmplă asta mie?”. Iluminatul nu-şi pune niciodată această întrebare, ci trăieşte clipa, aşa cum vine ea, cu emoţii plăcute sau neplăcute, dar fără a o contesta.
< Sus >
Pe orice cale spirituală, discipolul trebuie să înveţe să se supravegheze pentru a urma prescripţiile căii respective. O cale spirituală eficientă este cea care duce la modificarea durabilă a tiparelor de gândire şi comportament. Desigur, este şi mai important ce noi tipare propune calea respectivă, dar să presupunem că acestea sunt benefice şi nobile, deci calea este autentică.
Ce supraveghem la noi, pe lângă comportament, care este evident pentru oricine? Comportamentul este doar rezultatul unor procese psihice mai subtile, cum sunt gândurile, dorinţele şi emoţiile.
Gândurile sunt cel mai simplu de observat în liniştea meditaţiei, când dau năvală în capul nostru. Desigur, o putem face oricând, dacă suntem atenţi la ele. Nu orice gând este important, multe sunt ocazionale. Este de ajuns să le conştientizăm pe cele care se repetă mereu, ca să ne dăm seama cam ce conţine subconştientul nostru. Nu putem controla ce gânduri ne vin şi nici nu este cazul să ne propunem asta. Putem însă alege ce gânduri încurajăm, le dezvoltăm în scenarii, şi ce gânduri vom pune în faptă.
Dorinţele sunt combinaţia a două elemente: gând + promisiunea unei emoţii plăcute. Promisiunea se poate referi uneori chiar la emoţia plăcută a uşurării de o stare neplăcută.
Dorinţele, ca şi emoţiile respective, sunt de două tipuri: inferioare şi superioare. Dorinţele inferioare sunt ale ego-ului, legate de dobândiri materiale sau plăceri grosiere, comune. Dorinţele superioare pot fi numite şi aspiraţii, care reprezintă idealuri nobile, altruiste, spirituale.
Calea spirituală ne îndeamnă să ne limităm dorinţele inferioare şi să le amplificăm pe cele superioare.
Nu amestecăm în această analiză acele aşa-zise „dorinţe”, cum ar fi reacţiile simple, elementare, de genul „vreau un algocalmin fiindcă mă doare măseaua”. Ne referim la dorinţele mai rafinate, mai insidioase, cu un mecanism ceva mai sofisticat psihic.
Emoţiile sunt cel mai greu de controlat, datorită energiei lor mari. Partea bună este că durează relativ puţin, neputând menţine presiunea energetică mult timp. Mă refer aici la emoţiile negative. Totuşi, putem alege să le dăm uitării şi să trecem peste ele ca şi cum n-ar fi fost sau, dimpotrivă, să le transformăm în dispoziţii, stări, sentimente durabile.
Cum să trecem uşor peste ele? O emoţie negativă ne marchează de obicei şi fizic: simţim o durere, un nod, o presiune etc. Fiind o senzaţie neplăcută, în mod firesc, dorim să înceteze şi ne irită persoana care ne-a provocat acea emoţie. Totuşi, cum am spus, senzaţia nu va dura mult timp şi, dacă răbdăm câteva secunde sau chiar minute, va trece. În acel moment, devenim liberi să uităm complet de ele.
Totuşi, dacă observăm că ne rămân sechele fizice (cum ar fi un nod în stomac), nu este cazul să ne amintim cu ură de „vinovaţi”, ci putem aplica mici tehnici simple de relaxare, de masaj local, de invocare a puterilor superioare etc. Nu ne aflăm pe acest Pământ pentru a nu avea parte de necazuri, ci pentru a învăţa din ceea ce ni se întâmplă şi pentru a învăţa noi abilităţi, inclusiv abilitatea de a ne auto-controla reacţiile.
Emoţiile negative devin tot mai rare cu cât realizăm o muncă spirituală de purificare a subconştientului, prin toată această auto-observaţie şi auto-supraveghere, care durează întreaga viaţă, ba chiar multe vieţi la rândul.
Dintr-o perspectivă spirituală, iubirea, compasiunea, curajul, fericirea nu sunt emoţii obişnuite, ci infuzii de trăire divină în viaţa umană. Sau, pentru conformitate, le-am putea denumi emoţii superioare, fiindcă nu au de-a face cu satisfacţiile ego-ului. Ego-ul poate simţi şi el un gen de fericire sau bucurie, dar care are altă calitate decât fericirea sau bucuria spirituală. Aici limbajul omenesc devine confuz şi fiecare aspirant spiritual trebuie să ajungă să deceleze singur diferenţele.
< Sus >
Faza 1. EGO-UL observă că ceva l-a deranjat şi se consideră o victimă a cuiva.
Faza 2. INTELECTUL înţelept îţi aminteşte imediat că deranjul este doar o reflexie în oglindă a faptelor şi atitudinilor tale, cu rolul de a-ţi arăta Adevărul, nu prin vorbe, ci prin împunsături.
Nu există nicio victimă şi niciun agresor, care sunt doar roluri aparente pentru ego. Nici măcar ego-ul nu este real. Totul este o piesă de teatru pe care o regizează Divinul, cu actori Divini, pentru folosul şi plăcerea Divinului. Prin urmare, n-ai ce ierta şi n-ai pe cine ierta. Tu nici nu exişti.
Aceasta este practica iertării: iartă-ţi orbirea că nu vezi acest mare Adevăr.
< Sus >
Pupele cuminţi din coconul confortabil se tem că Isus vrea să le transforme în nişte omizi primitive. Şi de aceea îl numesc „rebel”. Dar el doar vrea să le grăbească metamorfoza, ca să devină fluturi şi să se bucure de libertatea zborului.
< Sus >
Pandemia a adus două inovaţii benefice:
+ conferinţele online gratis, de tip Zoom.
+ şcoala spirituală „Direct cu Isus”, tot online şi gratis.
< Sus >
„Iertarea înseamnă să renunţi la orice speranţă pentru un trecut mai bun.” (internet)
“Să ierţi, dar să nu uiţi”, spune înţelepciunea creştină populară. Doar că asta-i o falsă înţelepciune. Unii înţeleg mai bine, anume, că “nu poţi ierta, dacă nu uiţi”. Trebuie să dai a doua şansă celui din faţa ta, din toată inima, ca şi cum l-ai vedea pentru prima dată.
Din perspectivă nondualistă, Isus ne spune că iertarea NU ar fi o virtute răsplătită de Dumnezeu!!! (Apropo, legea divină a karmei nu iartă.) Dar tot el ne spune că iertarea este necesară, ne este nouă înşine necesară, nu neapărat celuilalt. Este o tehnică a fericirii. Şi ne foloseşte tocmai ca să uităm trecutul, să scăpăm de ghiulele atârnate de picior şi să fim liberi. Nu pierdem nimic uitând trecutul personal, din perspectivă nondualistă, ci numai aşa putem trăi fericiţi momentul prezent. Desigur, nu-i vorba aici de amnezie sau de o afecţiune neurologică. Căci putem rechema amintirile în caz de nevoie. Ideea este că nu prea avem nevoie de ele.
Iertarea aduce uitarea, iar uitarea deplină eliberează hormonii fericirii.
< Sus >
Trebuie ca omul să se exprime într-un domeniu unde are talent nativ sau unde simte el nevoia imperioasă. Dacă se exprimă unde are talent, o va face cu originalitate. Să fii original nu înseamnă decât că preiei din Mintea universală informaţii pe care le exprimi prin mintea umană într-o formă nouă pentru acest nivel. Deci poţi fi original la nivel local, fără a inventa nimic la nivel universal.
< Sus >
Iubirea necondiţionată nu este totuna cu amorul sau pasiunea amoroasă sau relaţia sentimentală. Sunt noţiuni perpendiculare. Amorul ţine de ego, deşi pe alocuri primeşte impulsuri cu adevărat divine, de iubire sacră. Doar pe alocuri, fiindcă intervine imediat ego-ul şi se împotriveşte sau acaparează trăirea sublimă.
Fericirea necondiţionată nu este totuna cu mulţumirea motivată. Poţi fi mulţumit de ce ai realizat sau de ce deţii, dar această mulţumire este trecătoare. Ea aparţine ego-ului, care prin firea sa este un cârcotaş.
Iubirea necondiţionată şi fericirea necondiţionată ar putea fi combinate într-o singură noţiune: ANANDA, beatitudinea divină.
Compasiunea este tot iubire, dar uşor mai coborâtă ca nivel de vibraţie. Să nu vă surprindă acest lucru: compasiunea este o iubire ceva mai condiţionată, adică doar faţă de cei care suferă. Orice limitare înseamnă o coborâre a vibraţiei. Simţi compasiune când iubirea divină vede nefericirea altuia şi scade automat puţin în vibraţie. Deci, la un moment dat, nu le poţi simţi pe amândouă, iubirea pură şi compasiunea, dar le poţi alterna rapid.
Mila nu este compasiune (dacă acceptăm acest sens al cuvintelor). Mila vine din ego, dar un ego ceva mai relaxat. Ego-ul crispat este complet autocentrat şi neinteresat de nimeni. Când însă se simte protejat, mai puţin vulnerabil ca de obicei, atunci îşi permite să empatizeze cu cei suferinzi. Dar totul are o limită în viziunea ego-ului. Mila este o ridicare a vibraţiei ego-ului, dar nu chiar până la nivelul compasiunii.
Compasiunea coboară din Spirit, iar mila se ridică din ego. Mila este compasiune dublată de frică, frica de a nu ajunge ca cel de care ţi-e milă.
< Sus >
Stephen Hawking – celebrul savant paralizat într-un scaun, care nu-şi putea mişca decât un deget şi ochii. L-aţi văzut, cu siguranţă. A fost o mare personalitate mondială. Dar mai mult de atât, a fost dovada clară că mintea este altceva decât creierul. Avea o minte sclipitoare şi un creier legumă. Paradoxal este că, fiind ateu, punea preţ numai pe creier, ca cel ce ne conduce vieţile şi duce înainte cunoaşterea.
< Sus >
Iluzia este formată din mii de straturi de iluzii mai mici, sau de labirinturi în labirinturi sau de colivii în colivii. De aceea este şi greu sau imposibil de scăpat definitiv din Iluzie.
Dar cine vrea s-o facă? Ego-ul?! Dar ce ştie ego-ul în afară de micile sale probleme de supravieţuire?! Ce poate el înţelege?!
Sunt liber!
< Sus >
În budism şi yoga se spune că principalul mecanism prin care omul este deturnat de la cunoaşterea spirituală este prin atracţie-repulsie (raga-dvesha). În limbaj psihologic modern, putem spune că mecanismul ego-ului acţionează obsesiv-compulsiv. Adică, ne pistonează cu o idee, până o punem în practică. Nu la fel acţionează Spiritul, care nu ne forţează cu nimic, ci doar ne trimite nişte sugestii din când în când.
Deci ego-ul ne ţine sub presiunea unei idei, în acelaşi timp promiţându-ne fericirea (raga) sau că vom scăpa de suferinţă (dvesha). În momentul când cedăm acestei presiuni, vom simţi, evident, o detensionare soră cu plăcerea. Dar nu este acea fericire promisă de ego, ci pur şi simplu, a reacţie naturală la dispariţia presiunii obsesiei. Şi uite aşa ne păcăleşte mereu ego-ul, promiţându-ne mari satisfacţii, care în final, dacă apar, sunt doar mici detensionări.
Acest mecanism este cât se poate de clar în dependenţe sau în tulburările obsesiv-compulsive. Dar trebuie să fim lucizi şi să-i verificăm prezenţa chiar în tendinţele şi acţiunile noastre cotidiene, aparent benigne. Aşa ne controlează ego-ul, dacă vreţi să ştiţi.
< Sus >
Promotorii hipnozei regresive spun că, odată ce ai descoperit cauzele karmice ale suferinţei tale, suferinţa dispare ca prin magie. Oare nu este asta proba ca sesiunea ne fusese programată de Sus, ca să descoperim problema?! Ba mai mult, că însăşi problema ne-a fost programată împreună cu rezolvarea ei...?!
< Sus >
Spiritul e liber. El poate fi uneori şi rău, şi pervers, şi mincinos, dacă împrejurările o cer. Nu e înfrânat de nimic. Doar că nu va persista în aceste aspecte, fiindcă e liber. „Păcatul” este doar obişnuinţa cu răul. Iar energia lumii în care trăim ne îndeamnă la repetiţie obsesivă, adică la obişnuinţă.
Prin asta diferă iluminatul, este imprevizibil. Nu este condiţionat nici de ego să facă mereu prostii, nu este condiţionat nici de supraego să nu facă niciodată prostii. Poţi să te şi prosteşti din când în când, cu candoarea spiritului. E o pată de culoare şi un contrast uneori necesar. Dar trebuie să ai grijă să nu mâzgăleşti tot tabloul.
Spiritul nu respectă reguli impuse din afară. Libertatea sa este fericire necondiţionată. Dar oamenii se tem de libertate, fiindcă s-au obişnuit cu regulile ego-ului şi ale supraego-ului. Obişnuinţa este a doua natură a omului, se spune. Însă spiritul nu se împacă cu asta, el acceptă doar natura sa originară, divină, necondiţionat liberă.
< Sus >
În planul orizontal al Creaţiei, oamenii au liber-arbitru, adică viitorul se creează în prezent prin deciziile de moment. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu ştie ce vor face, căci Dumnezeu vede dinainte toată diagrama arborescentă a opţiunilor care îi vor fi oferite omului în decursul scurtei sale vieţi, cu toate ramificaţiile posibile. Totuşi, omul are libertatea de alegere, astfel activând numai una din traiectoriile potenţiale ale vieţii sale.
În schimb, când vorbim de iluminare sau trezire spirituală, aici omul nu are niciun cuvânt de spus. Nu ţine de el dacă, când şi cum se va ivi. Este decisă exclusiv de Spirit. Şi poate avea numeroase variaţii, după nişte criterii insurmontabile. De pildă, iluminarea poate surveni dintr-o dată sau treptat, într-un timp mai scurt, să zicem doi ani, sau mai lung, să zicem câteva decenii de practică spirituală. Poate surveni spontan şi la cine nu te aştepţi sau după multe meditaţii ori alte exerciţii spirituale. Poate apărea şi dispărea de mai multe ori sau, după ce apare, să se stabilizeze definitiv. Fiecare om este un caz particular. Dar nu practicile spirituale generează iluminarea, ci odată ce ea este decisă de spirit, tot el îl îndeamnă pe omul în care este încarnat să se apropie prin mijloace omeneşti de lumea spirituală. De ce? Pentru a-i fi mai uşor în momentul iluminării şi după aceea. Practicile spirituale purifică subconştientul şi ajută omul să se manifeste ca un adevărat înţelept. Unii care au primit iluminarea nefiind pregătiţi s-au speriat şi au dat înapoi, nu au fost capabili să suporte noua viziune.
< Sus >
Dacă acceptăm că timpul există, înseamnă că trecutul şi viitorul sunt infinite, iar prezentul este infim, o linie subţire între ele. Atât de subţire, încât e ca şi inexistent. Oricum, nu poate fi definit. Cât să fie prezentul de lung: o zi, o oră, un minut, o secundă, o nanosecundă?! Nu poate fi definit ştiinţific şi nici măcar subiectiv.
În schimb, dacă nu acceptăm paradigma timpului, înseamnă că există doar un etern Prezent, pe care nu mai trebuie să-l definim în niciun fel. Sau putem spune că Prezentul este Aici. Prezentul nu poate fi niciodată „acolo”.
Însă este evident că, în planul fizic, există o permanentă schimbare. De fapt, oamenii au inventat timpul pentru a defini schimbarea, a o confina într-un concept. Cu ajutorul timpului, avem nişte repere pentru schimbarea lui Aici. În viziunea divină, doar schimbarea există, dar nu şi cele trei diviziuni ale timpului.
< Sus >
Psihologii Catell şi Horn au dezvoltat în anii '60 conceptul de inteligenţă cristalizată şi inteligenţă fluidă. Pe scurt, inteligenţa cristalizată se foloseşte de experienţa acumulată în trecut, iar inteligenţa fluidă (nativă) intră în funcţiune în situaţii cu totul noi, când cunoştinţele dobândite nu sunt de ajuns, bazându-se pe intuiţia de moment. Dacă aprofundăm puţin sensul acestora, ajungem la polaritatea raţiune-intuiţie. Raţiunea aparţine minţii, iar intuiţia vine de la spirit.
În ultimii ani, cibernetica a făcut progrese uluitoare prin apariţia inteligenţei artificiale (A.I.), bazate pe structuri neuronale similare creierului (deep learning). Este deja foarte clar că AI va depăşi, dacă nu chiar a depăşit deja, inteligenţa umană cristalizată. În curând, AI va înlocui omul în numeroase sarcini intelectuale, fiindcă va fi, pur şi simplu, mai eficientă. Şcoala tradiţională şi acumularea de informaţii nu va mai fi de niciun folos elevului, fiindcă se va putea ajuta oricând de AI. Ca exemplu, nimeni nu mai ştie astăzi să folosească rigla de calcul, fiindcă oricine poate avea acces la un calculator, inclus chiar şi în telefon. Şcoala va trebui să dezvolte altceva decât memoria. Dar ce anume?
Răspunsul este evident. Dacă AI a preluat inteligenţa cristalizată, atunci omul va trebui să-şi amplifice ceea ce maşina nu are şi nu va putea avea niciodată: inteligenţa fluidă sau intuiţia, adică contactul cu spiritul atotştiutor. Prin urmare, specia umană va fi forţată de însăşi dezvoltarea tehnologică să se conecteze foarte profund cu aspectul său spiritual. Nu va mai fi un hobby, o pasiune individuală, o chemare vocaţională, ci va deveni însăşi raţiunea de a exista a omenirii. Şi acele vremuri sunt aproape, pentru că revoluţia tehnologică avansează impetuos.
< Sus >
Unii oameni care se ocupă intens de spiritualitate, dar nu au reuşit să aibă nişte experienţe personale ieşite din comun, precum alţii, pot fi tentaţi să apeleze la mijloace şi metode potenţial periculoase pentru a şi le provoca. Fie droguri, fie psihotronică, fie hipnoză, fie alte invenţii năstruşnice. Se simt complexaţi şi în pericol de a fi demascaţi ca impostori. Este interpretarea lor. Dar spiritualitatea are multe faţete şi nu toate înseamnă extaze mistice sau fenomene paranormale. Fiecare e bine să se ocupe de ceea ce-l interesează şi unde are talent.
În fond, spiritul s-a întrupat în acest plan al limitărilor tocmai pentru a experimenta din plin limitările, prin contrast cu starea paradisiacă originară. În acelaşi timp, tendinţa naturală a fiinţei este reîntoarcerea către Lumină, către fericire, către libertate, iar pe acestea nu le putem simţi aici. Aşa că nu putem oferi reţete oricând şi universal valabile. Doar analizăm fenomenul.
De pildă, îndrăgostirea este o stare de Graţie prin care simţim iubirea divină, proiectată în cealaltă persoană din cuplu. De fapt, noi ne îndrăgostim atunci de Dumnezeu, care capătă un contur vizibil şi-l putem strânge în braţe. Ce minunat! Că este aşa o dovedeşte faptul că, peste o perioadă de timp, îndrăgostirea dispare. Rămânem cu partenerul şi iubirea se transformă în prietenie, dacă nu cumva ne răcim complet. Dar unde s-a dus acea îndrăgostire? Să fi fost doar un fel de momeală care ne-a atras către partenerul predestinat?! Orice rost ar fi avut, ne-a adus aminte de Raiul pe care l-am părăsit.
Cam aşa este şi cu DMT sau alte mijloace psihedelice. Ne amintesc de stare de dinainte de naştere, starea firească a spiritului. Nu toate reuşesc în aceeaşi măsură. Unele metode ne ridică numai puţin nivelul de conştiinţă, până în astralul inferior sau cel superior. Efectul depinde foarte mult de starea noastră de moment, ca şi de alţi factori, cum ar fi intenţiile spiritului. În special DMT este considerat molecula-minune, care ne poate oferi chiar extaze mistice (dar există circa 15 substanţe psihedelice cu rol similar).
Dacă totul ar fi atât de simplu, atunci am putea construi chiar acum Noul Pământ, dând la toată populaţia DMT pe săturate. Toţi oamenii şi-ar recunoaşte potenţialul divin şi lumea s-ar schimba peste noapte. Se pare însă că nu acesta este planul lui Dumnezeu. Ne lasă să ne perpelim la foc mic, gustând arareori şi pe apucate din bucuria energiilor superioare. Iar când forţăm nota, cu obrăznicie, drogurile dau dependenţă şi sevraj, mijloacele psihotronice ne pot prăji creierul, hipnoza ne poate induce idei greşite ş.a.m.d.
Meditaţia autentică nu intră în categoria metodelor periculoase, fiindcă este ca şi cum am merge la pescuit în fiecare zi: nu ştim dacă vom prinde vreun peşte sau ce mărime va avea. Noi doar ne facem datoria să aruncăm undiţa în apă şi lăsăm restul pe seama naturii. Dar au fost şi cazuri când o meditaţie greşit orientată i-a dus pe unii la balamuc, când n-au avut îndrumător.
Elementul comun între toate aceste sclipiri de Divinitate este faptul că nu durează, că sunt doar mici reamintiri sau ispitiri.
Scopul? Putem să-l interpretăm după propriile fantezii. Am putea crede că am găsit o metodă de a deveni supraoameni, şmecherii şmecherilor. Am putea crede că suntem aleşii Domnului. Am putea crede că cineva îşi bate joc de noi, vrând să ne desprindă de realitate. Sau am putea să nu ne gândim, ci să acţionăm după cum ne inspiră intuiţia. Este o întrebare la care nu putem răspunde, la fel cum nu putem răspunde la întrebarea „de ce florile sunt atât de frumoase?”.
< Sus >
Când Beatles concertau în Hamburg (în perioada 1960-1962), povesteşte Paul McCartney, au traversat oraşul cu 3 autobuze ca să ajungă la un tip care cunoştea acordul B7 la chitară (Si7, adică dominanta cu septimă a lui Mi major). Iar motivul pentru care l-au primit în formaţie pe George a fost că ştia mai multe acorduri la chitară decât John şi Paul.
Iată cât de greu se obţineau informaţiile muzicale de către amatori pe vremea aceea! Dar astăzi, o simplă căutare pe Google ne oferă tone întregi de teorie muzicală şi din orice domeniu. Ce progres spectaculos al cunoaşterii! Măcar să ajute şi la fericire...
Şi ajută. Spiritualitatea este la îndemâna oricărui internaut. Înainte vreme, trebuia să călătoreşti luni de zile până ajungeai la un înţelept vestit. Astăzi, îl găseşti la un click distanţă.
Reversul medaliei este că începătorul poate fi copleşit de atâtea informaţii noi sau de perspectivele diferite. Şi are nevoie de ceva discernământ ca să descâlcească iţele. Poate avea greutăţi în a-şi găsi propriul drum printre atâtea oferte generoase. Şi s-ar putea să nu aibă nici timpul fizic, fiind prins între atâtea cerinţe ale vieţii moderne. Niciodată nu a fost simplu să fii om pe Pământ...
< Sus >
Mi se pare că scrierile mele sunt ca nişte compoziţii muzicale, dacă ar fi să comparăm procesul creator. Ce spuneau celebrii compozitori Benny Andersson (de la Abba) şi Sting: că inspiraţia vine în porţii mici şi neaşteptate, pe care le asamblează mai târziu. Cam aşa fac şi eu, notez orice idee, că altfel o pierd, iar apoi inspiraţiile se alătură în ceva mai mare, mai complet.
Există mulţi compozitori de muzică diversă în lume şi astăzi toţi şi-o pot publica sau promova pe internet. Dar fiind atât de multe piese muzicale pe piaţă, majoritatea dintre ele vor ajunge la destul de puţin oameni, şi nu neapărat cele mai bune, ci cele mai promovate cu bani sau prin algoritmii impersonali ai motoarelor de căutare.
Totuşi, oamenii continuă să facă muzică, mai ales cei care au un talent nativ sau inspiraţie. Nu se pot opri să nu o facă, chiar dacă nu au o mare audienţă. La ora actuală, nu calitatea muzicii stabileşte distribuirea ei, cum era înainte, când nişte specialişti apreciau şi decideau promovarea anumitor piese.
"Cuviosul" Răzvan, din cetatea Bucureştilor (tablou cu şapcă)
< Sus >
„Cel mai bine înţelegi când îi înveţi pe alţii ceea ce credeai că ştii” (Aristotel)
Geografia descrie manifestările mari ale naturii (relief, climă etc.). Ea vorbeşte de zăcămintele de aur, dar nu se ocupă cu mineritul. În mod asemănător, în scrierile mele nu prezint tehnici spirituale – le găseşti în multe alte locuri. Doar voi aprinde un reflector ca să te trezeşti într-o mină de aur spiritual. Nu vei mai avea nevoie de utilaje grele de foraj; doar vei întinde palma şi te vei umple de praf de aur.
Te invit să nu iei ideile mele ca literă de lege. Ele pot fi puncte de plecare în propriile tale reflecţii. Orice s-ar spune despre Adevăr este o minciună, pentru că orice cuvânt sau idee este o limitare. Adevărul Absolut este totul: şi teza, şi antiteza, şi sinteza.
Aş rezuma „cariera” mea de comentator spiritual sau eseist, dacă vrei, în următoarele cuvinte-calambur: BLOGUL trezirii din GLOBUL adormirii. Scrierile se întind pe câteva decenii, aşa că pot fi o mărturie a trezirii mele spirituale lente.
Şi aş mai adăuga aici citatul din pagina mea index online:
"Orice lucru pe care îl faci în viaţă va fi nesemnificativ, dar este foarte important să îl faci. Deoarece nimeni nu îl va mai face." (Mahatma Gandhi)
Ideile sunt ca fluturii: trebuie să le prinzi cât zboară pe lângă tine, că altfel nu se ştie dacă le vei mai prinde vreodată. Notez ideile, fiindcă mi se par interesante şi, dacă nu le scriu, le voi uita cu certitudine. Mai mult chiar, dacă le scriu, vin şi altele. Când nu le valorifici, nu le notezi, nu le împărtăşeşti, atunci nici altele nu vor mai veni.
Am dat întâmplător pe internet peste un articol nesemnat ce mi s-a părut interesant, cu nişte idei proaspete, deşi stilul mi se părea cunoscut. Ca să mă lămuresc cine l-a scris, am introdus un fragment de text în motorul de căutare. Şi am descoperit cu plăcere că era chiar articolul meu. Ce fericire! După cum spunea citatul pe care l-am pus în site, la cărţile oferite gratuit:
Nu e de mirare că am pierdut şirul articolelor-eseuri şi nici nu prea mai am timp să citesc din urmă, fiind focalizat mereu pe noile idei. Numărul eseurilor depăşeşte 250, iar ca număr de pagini A4 însumează peste 3000, fără a include şi traducerile. Desigur, nu cantitatea contează, dar ea indică interesul pe care mi l-a trezit acest domeniu al spiritualităţii. Sper ca, din lectura lor, un cititor atent şi interesat de subiect să câştige ceva.
Pentru mine, toate au fost importante, deşi cu unele lucruri scrise demult nu mai sunt complet de acord. Este firesc, mintea evoluează, se transformă. Mintea de la 55 de ani nu se compară cu cea de la 25. Dar tinerii de astăzi ar putea profita: în 6 luni intense, pot citi tot ce am gândit şi am scris de-a lungul deceniilor, scurtându-şi astfel timpul de evoluţie spirituală. Oricum, subiectele acestea sunt perene, vor fi cercetate şi peste 1000 de ani.
Iată ultimul citat superb din pagina mea index online:
"Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viaţa şi schimbă întrebările." (Bob Marley)
< Sus >
Răzvan A. Petre
19 decembrie 2021