<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


VIAŢA ESTE O POVESTE

de Răzvan-Alexandru Petre

Claritatea percepţiei  icon  Iluminarea, pe orice nivel dimensional  icon  Iluminarea este o poveste


Era EL, acela fără nume. El era începutul şi sfârşitul, alfa şi omega. Începutul se suprapunea cu sfârşitul, erau neseparate. Şi de aceea, nimic nu putea să apară, pentru că dispărea instantaneu.

poveste 1

Fig.1

Dar EL a găsit o soluţie ca să le separe în două. A inventat spaţiul şi timpul. Şi astfel şi-a creat o scenă pe care să se joace, să viseze liber la orice. Spaţiul-timp este un fel de arc de boltă între punctul de Început şi punctul de Sfârşit. Este precum burduful unui acordeon, care trebuie întins pentru a scoate sunete. Face parte din corpul LUI, nu e altceva. Înţelepţii indieni i-au dat şi un nume: akasha.

poveste 2

Fig.2

Nu era suficient. Ca să poată visa în acest cadru, EL trebuia să uite că există în afara spaţiului şi timpului. Trebuia să se autohipnotizeze. Dar cum s-o facă?

A inventat sufletul. Dar înainte de asta, a inventat Spiritul. Spiritul este o fărâmă din EL, o nuanţă de Dumnezeu. E ca şi cum EL s-a clonat într-o infinitate de cópii, pe care le-a îmbrăcat în haine distincte. Culorile sunt diferite, dar înăuntru este acelaşi Divin. Acesta e Spiritul, un Dumnezeu de o anumită culoare, 1% vopsea şi 99% EL.

O fărâmă din Spirit a devenit suflet, care a putut fi aruncat în spaţiu-timp fără pericolul de a-şi aminti cine este şi de unde vine. Sufletul este o nuanţă de Spirit, deci are în el toate calităţile divine, dar adumbrite intenţionat. Sufletul este 1% energie şi 99% Spirit. Din uşurinţă, sufletului i se mai spune şi spirit, cu literă mică, spre a-l deosebit de Spirit, cu majusculă, care este Dumnezeul sau Cristosul din fiecare fiinţă.

Sufletul este aspectul creat şi dinamic; iar Spiritul este aspectul necreat şi nemişcat, impersonal, dar particular şi unic din Dumnezeu.

Sufletul îşi începe aventura în lumea energiei, explorarea spaţiului şi timpului, sub a căror iluzie este. Acest suflet se simte aparent separat de Dumnezeu sau Spirit, se crede un individ. Doar aşa poate face parte din visul cosmic, doar aşa poate Dumnezeu visa.

Dar pentru ca visul să nu fie repetitiv şi plictisitor, sufletul suferă o evoluţie în timp, devine tot mai pur, mai rafinat. Astfel, îşi găseşte un rost al existenţei.

poveste 3

Fig.3

Totuşi, nu întotdeauna rafinarea înseamnă pozitivare şi luminozitate! În „Materialul de la Ra. Legea lui Unu”, entitatea RA ne comunică prin mediumul Carla Rueckert că demonii pot evolua şi ei ca rafinare, dar numai până la penultimul nivel energetic. Când ajung la nivelul de Lucifer, nu mai au altă şansă de evoluţie decât să se răsucească la 180 de grade şi să treacă de partea Luminii. Interesantă afirmaţie!

Însă tot entitatea Ra ne spune că este mult mai greu pentru suflet să devină demon decât înger, pentru că e nevoie de un mult mai mare efort. E greu să fii mereu rău. Viaţa te îndeamnă să te mai destinzi, să te bucuri, să aduci binele în jurul rău. Or demonismul înseamnă să fii tot timpul „în priză”, ceea ce este mai greu, în mod natural.

Într-un fel, asta justifică afirmaţia biblică conform căreia, alături de Lucifer, a căzut o treime dintre îngeri, deci raportul cantitativ de forţe între Lumină şi Întuneric ar fi de 2:1. Vrem să nuanţăm însă ideea: acei îngeri nu au căzut dintr-o dată, ci au devenit treptat demoni.

Dar toţi îl au la bază pe EL, sunt Spirit. Totul este Dumnezeu, inclusiv „răul” din creaţie (aceasta este viziunea nondualistă).

< Sus >

Claritatea percepţiei

La un moment dat, El, adică Spiritul, decide să readucă sufletului memoria divină. Şi o face prin procedeul iluminării sau trezirii spirituale. Este ceva foarte simplu, atât de simplu că nici nu merită să ne batem capul cum se face.

poveste 4

Fig.4 Iluminarea

Pur şi simplu, sufletul recapătă memoria de Spirit şi de Dumnezeu. În acel moment, el redevine una cu Începutul şi Sfârşitul, cu nemişcarea, nontimpul, nondualitatea, nonsepararea. Totuşi, fiind încă un suflet individual, continuă să funcţioneze din inerţie în spaţiu-timp. Şi o va face cât timp va vrea Spiritul să viseze prin el, dar păstrând legătura cu EL.

Poate că aşa putem explica cum este posibil ca Lucifer că treacă de partea Luminii. Pur şi simplu, primeşte graţia iluminării (fără a o cere) şi atunci înţelege Adevărul. Toţi demonii sunt iluzionaţi că, în viaţă, totul este puterea – cine o are mai mare. Dar când sunt puşi să vadă că nimic nu este real, ci totul este un vis cosmic, pofta de putere pică de la sine. Hm, putere peste nimic?! E total ridicol.

Numai Graţia poate aduce iluminarea, fie că este cerută cu insistenţă, fie că nu. Din ceea ce s-a aflat chiar de la cei iluminaţi, marea lor majoritate au fost nişte căutători spirituali înainte de a se trezi la Realitate. S-ar părea că tocmai această aspiraţie şi efort individual i-a condus spre iluminare. Totuşi, este o concluzie îndoielnică. Spun aceasta, deoarece s-au iluminat şi oameni nepreocupaţi de spiritualitate. Un exemplu celebru este Eckhart Tolle. Şi este posibil să existe nenumăraţi alţii, care rămân necunoscuţi, din cauză că preferă discreţia. Nu vor să pară nişte nebuni.

De fapt, unii chiar se cred nebuni şi sfârşesc în ospicii. Cauza este că nu au avut suficiente informaţii spirituale ca să-şi înţeleagă noua viziune sau că nu au avut răbdare ca şi creierul să îşi refacă circuitele conform cu noua viziune.

În schimb, căutătorii spirituali nu se sfiesc să-şi declare iluminarea în mod public, pentru că sunt obişnuiţi cu neobişnuitul şi necunoscutul, sau cunoşteau fenomenologia iluminării spirituale de la misticii dinaintea lor. Aşadar, nimeni în afară de EL nu cunoaşte statistica reală a iluminaţilor nedeclaraţi.

Prin urmare, căutarea spirituală nu este o garanţie a găsirii iluminării, ci este un sprijin ca iluminarea, dacă apare, să nu se transforme într-un eşec existenţial. Iluminarea e menită să devină un prilej de bucurie şi de împlinire. Dar ea poate deveni periculoasă în lipsa unei minime pregătiri. Ea este chiar o moarte, adică o transformare psihologică radicală, uneori greu de integrat. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi iluminaţi au urmat în prealabil vreo căutare spirituală – a fost o precauţie dorită de Spiritul lor.

< Sus >

Iluminarea, pe orice nivel dimensional

Sufletele neîncarnate, spiritele în evoluţie fac şi ele parte din Marea Iluzie cosmică (maya). Totuşi, pe măsura evoluţiei lor spre dimensiunile vibratorii superioare, devine tot mai clară natura iluzorie a lumii (nontimpul, nonsubstanţialitatea, nonsepararea etc). ILUMINAREA este revelarea deplină a Iluziei şi poate surveni pe orice nivel, dar nu în mod obligatoriu (apropo de marii demoni). În fig.5 am simbolizat posibilitatea iluminării chiar şi în planurile foarte înalte, pentru a ne pune de acord cu afirmaţia entităţii RA din cartea despre „legea lui Unu”, amintită la început. (Totuşi, în opinia pe care am susţinut-o în articolul „Următorul pas către iluminare”, ego-ul sau simţul individualităţii nu mai există încă de la nivelul mental-intuitiv în sus.)

Iluminarea nu scoate spiritul/sufletul din realitatea creată, ci doar îl face conştient că el nu este doar un spirit individual, ci şi Absolutul Divin. De ce să-l scoată (adică să-l anuleze), din moment ce rostul apariţiei lui este tocmai de a fi acolo „din partea” Absolutului?! Va continua să trăiască, să evolueze şi să acţioneze conform nivelului atins în Marea Iluzie. Iluminarea nu-i oferă neapărat nişte puteri suplimentare decât avea înainte. Iluzia va continua conform programării implicite.

Dar percepţia spiritului se va completa cu jumătatea lipsă. Nu se va simţi doar o creatură limitată din Creaţie, care priveşte în exterior către Absolutul Divin. Ci se va simţi, de asemenea, Absolutul nelimitat privind Creaţia din interior, prin intermediul creaturii.

poveste 5

Fig.5 Iluminarea pe diverse niveluri vibratorii

Pe de-o parte, în Creaţia manifestată, există spirite/suflete individuale, care au un traseu unic de evoluţie energetică. Pe de cealaltă parte, există Divinitatea necreată sau Spiritul, care se reflectă în Creaţie. Orice spirit/suflet e format din două părţi, precum o monedă: o faţetă este Divină tăcută, nemişcată, iar cealaltă este o faţetă supusă permanentei evoluţii şi dinamismului efervescent.

Creaţia este supravegheată de nenumărate spirite ajunse la apogeul evoluţiei lor; de acea, putem spune că există numeroşi Dumnezei creaţi, cu puteri colosale. Există un Dumnezeu al Pământului, un Dumnezeu al sistemului solar, un Dumnezeu al galaxiei Calea Lactee, un Dumnezeu al roiului de galaxii Laniakea, un Dumnezeu al întregului Univers. (Entitatea RA le numeşte Logos şi Sub-logos-uri.)

Divinitatea absolută trăieşte în toate fiinţele create, de la cea mai măruntă la cea mai avansată.

Nondualitatea se revelează atunci când fiinţa (umanoidă sau şi mai avansată), care este un spirit/suflet încarnat, devine conştientă şi de cealaltă faţetă a realităţii, cea divină. Ea percepe direct ambele feţe ale monedei.

Fiinţa iluminată nu-şi pierde individualitatea, nu are cum. Însă ea simte identitatea cu restul creaţiei prin intermediul aspectului Absolut. Creaţia se bazează pe unicitatea fiecărei fiinţe, scopul ei este tocmai de a diversifica uniformitatea şi monotonia Absolutului. Însă Creaţia nu poate scăpa de conexiunea ei strânsă cu Absolutul unic.

De aici apar unele paradoxuri sau nonsensuri, fiindcă mintea nu poate combina cele două concepte opuse. Mintea funcţionează numai dual, nu poate percepe simultan opusele. Totuşi, când apare iluminarea, mintea va continua să funcţioneze pe palierul ei de competenţă, dar nu va mai avea orgoliul să creadă că există numai perspectiva ei dualistă.

Prin urmare, tot ce s-a spus în învăţăturile spirituale sau spiritiste este valabil, dar limitat la spirite/suflete. Totul este posibil pe tărâmul Creaţiei. Dar totul devine o minciună când privim de pe tărâmul necreat, nondualist, de unde Creaţia se vede ca fiind doar un fel de vis, apărut în Neant, deci fără substanţă proprie, fără o existenţă de sine stătătoare.

< Sus >

Iluminarea este o poveste

Iată mărturia olandezei Nargis, care a primit iluminarea în urma ascultării mesajului nondualităţii radicale (calea fără de cale). Acest tip de mesaj, numit şi neo-advaita, nu face compromisuri cu sinele uman, adică nu-i recunoaşte existenţa şi nici nu îi dă nimic de făcut pentru a se „ilumina”. Din moment ce nu există, nici nu poate face ceva prin propriile puteri. Aşa că ego-ul se relaxează... Aceasta este diferenţa majoră faţă de celelalte căi şi învăţături spirituale despre iluminare, care încurajează (dar şi întăreşte astfel) eul uman, dându-i false speranţe că va atinge fericirea absolută dacă perseverează şi depune suficient efort. Nu, însuşi eul este cauza tuturor problemelor, numai un ego poate simţi că o oarecare stare naturală neplăcută ar fi şi o "problemă".

Întrebare: „Cum ţi-a fost de ajutor mesajul fără compromisuri al nondualităţii radicale?”

Răspuns: Mi-a alungat orice speranţă că aş putea realiza vreodată altceva decât ceea-ce-este. Mi-a răpit speranţa că aş putea „face” ceva pentru a deveni Iluminată. A fost frustrant să aud acest lucru şi, totuşi, am simţit o rezonanţă profundă. M-a ajutat să pricep că un sine inexistent nu poate face nimic ca să aibă loc Eliberarea. Cum ar putea ceva ce nu există să realizeze ceva?! Mi-a devenit clar că, dacă Eliberarea urma să se întâmple, eu nu o puteam nicidecum împiedica. Pentru că ceea ce credeam că sunt – un eu separat, cu liber-arbitru şi voinţă individuală – nu exista. Iar dacă nu era dat să se întâmple, oricum nu puteam face nimic pentru a face să se întâmple.

Nondualitatea fără compromisuri mi-a răpit visul de a deveni definitiv fericită, care era doar o proiecţie mentală. În asta investisem şi am pierdut acea investiţie. Am recunoscut că visul de a mă ilumina era o proiecţie în viitor şi a trebuit să admit realitatea a ceea-ce-este: Stând pe un scaun, fără să fiu iluminată; nefiind cu adevărat „fericită”.

Această conştientizare nu mi-a lăsat altă soluţie decât să capitulez, ca o relaxare, o slăbire a strânsorii. Este ca acel moment în care îţi dai seama că iubitul tău nu este interesat de tine şi mintea renunţă la visul de a fi împreună cu el, iar această acceptare îţi provoacă o (dezamăgitoare) relaxare. Aşa m-am simţit. Conceptul de Iluminare fusese o mare iubire, de care m-am despărţit fără ca măcar să fi fost vreodată împreună.

Îmi amintesc că mă uitam la ceaşca de ceai în acea duminică după-amiază şi mă gândeam: „Asta e totul: această ceaşcă de ceai este tot ce există în acest moment, asta este tot ce am, nu ştiu ce-mi va aduce clipa următoare, nu ştiu nimic despre ziua de mâine şi nu ştiu nimic despre viitor. Nu-mi pot garanta prin nimic fericirea.” Pentru prima dată în viaţă, nu mai eram „ameţită” de vreo proiecţie mentală, nu mai aveam niciun vis. Am cedat. Mi-am cedat (iluzoria) „mea” putere.

Şi în acea noapte s-a întâmplat Eliberarea.

(Sursa)

< Sus >

Răzvan A. Petre
7 iulie 2022