<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

VORBIREA ÎN LIMBI NĂSCOCITE

de Răzvan-Alexandru Petre

Biserica penticostală şi carismatică încurajează un fenomen staniu, numit „vorbirea în limbi”. El a fost atestat în ziua Cinzecimii (Rusaliile), când credincioşii adunaţi în numele lui Isus cel reînviat au primit Duhul Sfânt. Fenomenul se manifestă şi astăzi în bisericile amintite.

Pentru un necunoscător, pare straniu, ba chiar amuzant, să vadă nişte oameni serioşi vorbind ca nişte copilaşi care abia acum învaţă limba. Ştiţi, unii copilaşi au un dialect propriu, inventează cuvinte care seamănă cu ce aud la părinţi. Dar să vezi nişte oameni maturi făcând asta...

Penticostalii fac din „vorbirea în limbi” o atracţie specială pentru biserica lor şi un indiciu că ai fost atins de Duhul Sfânt. Unii pastori o recomandă ca metodă spirituală, ceea ce conduce uşor la imitaţii. Oricine poate inventa un simulacru de limbaj, care va semăna cu limba sa nativă. Dar este o problemă cu simularea: nu o poţi susţine decât câteva minute, după care creierul oboseşte şi revii la cuvintele normale. Când vedeţi pe unii pastori care amestecă predicile lor cu cuvinte bolborosite, e un semn că simulează.

Fenomenul este autentic doar când durează zeci de minute în continuu, iar cel atins de Duh nu oboseşte vorbind aşa, ba dimpotrivă. Aceasta se numeşte „rugăciunea cu Duhul Sfânt”, când tu laşi Duhul să se roage prin gura ta şi ai pierdut controlul cuvintelor.

Un medic de la o universitate privată evanghelică a făcut un studiu pe un eşantion de credincioşi care au primit harul „rugăciunii cu Duhul Sfânt” şi a constatat că imunitatea lor generală a crescut substanţial.

Ei bine, ce să credem din toate acestea?

Din punct de vedere psihologic, oamenii doresc să capete speranţă şi confirmări că credinţa lor este adevărată. Dumnezeu le oferă un asemenea semn prin „vorbirea în limbi” (care e doar un joc divin inocent şi nepericulos). În plus, se simt persoane speciale, care au primit harul, ceea ce le creşte statutul printre semenii din biserică.

Din punct de vedere spiritualist, s-ar părea că un alt spirit (duh) pune stăpânire pe gura ta, vorbind lucruri de care tu habar nu ai. Şi nu e un spirit obişnuit, ci însuşi Spiritul Sfânt, adică tătucul tuturor spiritelor. În plus, biserica încurajează ideea că, odată cu aceste fenomen, se vor întâmpla şi alte miracole în viaţa ta. În fond, ai devenit întruparea Duhului Sfânt, care a făcut miracole în ziua Cincizecimii şi va face alte minuni, negreşit, în viaţa ta.

Pastorii localizează Duhul Sfânt nu în cap (mintea), nici în piept (iubirea), ci în zona abdomenului, în Manipura chakra sau Dan-tien-ul inferior. Acolo este centrul acţiunii, al voinţei şi puterii. Şi de acolo par a origina manifestările paranormale legate de Duh. (În cap este localizat Tatăl, iar în piept, Fiul.)

Din punct de vedere nondualist, avem o altă interpretare. Când omul vorbeşte în limbi (la modul autentic, nu prefăcut), atunci el pierde controlul vorbirii. Gura sa rosteşte cuvinte pe care nu le doreşte şi nu le-a elaborat mintea. La început, novicele se poate speria, dar dacă pastorul şi ceilalţi credincioşi îl susţin, va căpăta încredere şi îşi va dezvolta această abilitate.

< Sus >

Senzaţia de pierdere a controlului arată o suspendare temporară a eu-lui mental. Atunci, întregul organism se relaxează, pierde încordarea nevrotică pe care i-o dădea prezenţa ego-ului, şi astfel corpul se energizează ca după un somn bun şi, desigur, funcţionează mai bine. Ca efect pe termen lung, imunitatea sa se îmbunătăţeşte.

Aceeaşi suspendare temporară a eu-lui mental o realizează unii prin meditaţie. În termeni nondualişti, se numeşte „trezire” sau „satori”, adică o experienţă iluminatorie. Nu este suprema iluminare sau eliberare, care nu pierde niciodată acea stare, dar tot înseamnă mult pentru bunăstarea corpului-minte.

Fără legătură cu „vorbirea în limbi”, iluminaţii spun că şi ei se minunează uneori de lucrurile pe care le spun. Vorbele le vin de altundeva, iar ei doar le rostesc. Seamănă întrucâtva cu mediumnitatea spiritistă, dar este mult mai lejeră şi fără efecte negative. Întreaga viaţă se desfăşoară aşa, devine noua lor normalitate.

Eul mental ne împiedică să percepem decalajul temporal între rostire şi înţelegerea a ce am spus; eul ne face mai insensibili, mai nesimţiţi. Omul obişnuit are iluzia că întâi gândeşte şi apoi vorbeşte, ceea ce este fals. Ideea în sine, precum şi intenţia de a vorbi apar cu câteva sute de milisecunde, chiar secunde, înainte de a ajunge la conştient (asta a măsurat neuroştiinţa). Toate vin din inconştient, sau, ca să folosim un cuvânt mai blând, din subconştient. Singurul rol al conştientului este să creeze senzaţia că „eu” există, de unde o serie întreagă de alte iluzii şi poveşti interesante, de care numai specia umană e capabilă.

Aceste lucruri sunt atestate actualmente de neuroştiinţe. Creierul face totul şi nimeni nu controlează nimic. Nu există nicio instanţă decidentă, vreo entitate. Nu e vorba că eu aş exista, dar nu aş avea liber-arbitru, ci că „eu” e o ficţiune cu totul, deci n-are cine să decidă ceva. Şi, desigur, chiar şi creierul primeşte comenzile de undeva, dar tot de la o non-entitate, printr-un impuls impersonal. Este Absolutul sau Sursa, dar îi spunem, din obişnuinţă, Dumnezeu.

*

Deci, revenind la afirmaţia anterioară, eul este o iluzie primară care creează un întreg univers de poveşti şi iluzii secundare. Eul creează sau întăreşte emoţiile – care sunt nişte energii ce nu se pot susţine mult timp în lipsa lui. Iluminaţii fie nu simt deloc emoţiile umane, fie le simt mult diminuate ca intensitate şi pentru o scurtă perioadă de timp, nu persistă, nu devin dispoziţii afective şi sentimente. Pentru ca emoţiile să dureze şi să creeze efecte somatice sau de comportament, este nevoie de un „eu” care să se simtă real. Altfel, natura iluzorie a realităţii şi a emoţiilor s-ar revela imediat şi nu ar mai putea avea aceleaşi efecte.

Când Divinul se trezeşte într-un om, El pierde abilitatea de auto-iluzionare şi nu mai experimentează viaţa prin acea creatură aşa cum o făcea înainte, dar are alt gen de experienţe inedite.

Treziţii sunt fiinţe neînţelese chiar şi de cei apropiaţi, neavând cui vorbi despre noua lor viziune. Doar în cercurile spirituale sau cele dedicate nondualismului mărturiile lor sunt bine primite şi încurajate. Noroc cu internetul şi limba engleză că oameni aflaţi la mari distanţe geografice şi chiar culturale se pot întâlni virtual ca să îşi împărtăşească trăirile. Stă în firea omului să comunice cu semenii. Iar starea de trezire oferă o fericire care se cere împărtăşită.

Şcolile nondualiste sunt un mod de a promova nondualitatea, deşi nu o oferă cu adevărat, din cauză că ea nu poate fi obţinută prin strădanie personală, precum antrenamentul la sală. Învăţătorii nondualişti dau speranţe eu-lui că se va ilumina cândva, dacă urmează paşii prescrişi de scripturi sau de maestru. Este foarte bine când învăţăturile accentuează nevoia de purificare psiho-morală. Cum s-ar spune, nu poţi păşi în Împărăţia Cerurilor cu picioarele murdare.

E foarte bine că există atâţia iluminaţi accesibili, prin internet sau faţă în faţă. În felul acesta, orice căutător va vedea mai multe ipostaze ale nondualităţii, nu-şi va face un idol din singurul „maestru” pe care l-a văzut vreodată. Oamenii sunt uşor păcăliţi de aspectul exterior sau de anumite fraze, croindu-şi astfel o imagine despre ceea ce nu are chip uman. Cu cât mai mulţi iluminaţi cunoşti, cu atât te îndepărtezi de propriile tale închipuiri spirituale.

< Sus >

Urmând învăţăturile nondualiste, se pare că ego-ul şi-ar tăia singur craca de sub picioare, dar e numai o impresie, fiindcă nu există niciun ego real, ci doar opera divină. Dumnezeu e în toate poziţiile. Dumnezeu nu e numai bun, ci bun şi rău, în funcţie de cum interpretăm noi evenimentele. Desigur, pare o blasfemie să spui că Dumnezeu ar fi rău. Însă dispariţia eu-lui mental face să dispară conceptele de bine şi rău, şi atunci rămâne Totul dintr-o singură bucată.

Asta înseamnă că nu poţi da vina pe nimeni şi nimic pentru necazurile tale. Nici măcar pe tine. Duşmanii tăi sunt puşi acolo de Dumnezeu. Consideră-i ca pe un fel de cataclisme naturale care-ţi distrug obişnuinţele. Ei nu sunt culpabili, ci manipulaţi de însuşi Dumnezeu.

Ca om, nu poţi iubi pe oricine. Dar dacă accepţi nondualismul, măcar nu vei urî pe nimeni, ceea ce înseamnă imens din punct de vedere spiritual. Iubirea necondiţionată nu o poate obţine nimeni, fiindcă e apanajul Absolutului. Trebuie ca individul să dispară pentru ca Iubirea necondiţionată să se manifeste nestingherită, în mod natural. Ea există deja, însă eul mental o acoperă cu nemulţumirile sale.

E limpede că eul nu poate iubi ceea ce-l deranjează. Sintagma „iubire necondiţionată” ne induce cumva în eroare, fiindcă n-are legătură cu iubirea umană, care e întotdeauna condiţionată. Mai corect ar fi să-i spunem doar „necondiţionarea”, conducându-ne spre ideea de libertate. Dar cum ar putea mintea să comaseze iubirea şi libertatea într-una singură?! Iubirea are, de obicei, conotaţia de ataşare, de exclusivitate, pe când libertatea, dimpotrivă, are conotaţia de detaşare şi all-inclusive.

Însă pentru Divinul închis în corp, nondualismul este singura satisfacţie reală, căci îi reaminteşte cine este şi că nu este închis nicăieri, ci doar şi-a propus la un moment dat să-şi imagineze cum ar fi să se simtă finit şi ignorant. Şi experimentul mental a reuşit, până astăzi, când a obosit să se tot prefacă... Înapoi la Realitate, deci!

Umbra sau ego-ul e totuna cu Lumina sau Sinele, din perspectivă nondualistă

*

Multe lucruri pe lume ne tot îndeamnă să pricepem că viaţa nu e ce credem noi:

- Magicienii ne arată că soliditatea materiei e o iluzie.

- Degringolada morală a societăţii ne arată că oamenii nu se pot controla nici pe ei, darămite pe alţii. Fapte ilogice sau şocante ale unor lideri în care ne puseserăm mari speranţe ne îndeamnă să nu o mai facem.

- Coincidenţe stranii, asemănări imposibile, dar reale, de parcă lumea ar fi o glumă.

- Miracole, parcă fabricate în laboratoarele Cerului.

- Reapariţia unor specii de animale declarate de mult dispărute.

- Afişarea tot mai frecventă a extratereştrilor în navele lor misterioare.

- Descoperiri din trecutul omenirii ce solicită rescrierea istoriei îndepărtate.

- Accesul şi proliferarea învăţăturii nondualiste, care spune că lumea-aşa-cum-o-percepem nu există.

- Fizica cuantică obligă la o regândire filosofică fundamentală.

- Inteligenţa artificială obligă la o reevaluare a fiinţei umane, anume, ce calităţi umane sunt superioare AI.

- Internetul ne face să conştientizăm că omenirea şi planeta sunt o unică fiinţă.

Toate acestea şi altele s-au tot strâns şi ne strâng acum mintea ca într-o menghină, de ne iese toată zeama închipuirilor din ea... 😊

Răzvan A. Petre
18 august 2024

< Sus >