Untitled Document

           Era un vechi obicei şi o datină de necontestat în întreaga împărăţie a iudeilor ca ei să-şi aducă copiii la Ierusalim, la Templu, dacă aceştia împliniseră deja doisprezece ani, unde ei erau atent întrebaţi de bătrânii farisei şi de către învăţaţi despre tot ce-şi însuşiseră până la această vârstă, în special cu privire la învăţătura despre DUMNEZEU şi profeţi.
           Atunci pentru o asemenea examinare trebuia să fie achitată şi o anumită taxă, după care cei examinaţi, în măsura în care o doreau şi dacă în plus mai plăteau încă o mică taxă, puteau obţine în final un fel de certificat de capacitate. Dacă copiii astfel examinaţi se dovedeau excepţionali în toate privinţele, ei puteau fi primiţi după aceea şi în şcolile Templului, având astfel perspectiva de a deveni cândva slujitori aleşi ai Templului.
           Dacă părinţii puteau într-un anume fel dovedi că ei şi copiii lor proveneau din seminţia lui Levi, atunci primirea în şcolile Templului se făcea fără dificultăţi. Dar dacă ei nu puteau dovedi acest lucru, atunci primirea se făcea mai greu, ei trebuind în mod formal să-şi plătească cu o anumită sumă de bani admiterea în seminţia Levi şi totodată să aducă Templului o jertfă însemnată.
           Fetele erau excluse de la acest examen - cu excepţia cazurilor în care ele, fiind îndemnate de părinţi, doreau să fie examinate, pentru a fi cât mai plăcute lui DUMNEZEU. În acest caz ele erau examinate foarte minuţios de bătrânele Templului, într-o clădire specială şi în final primeau la rândul lor un certificat care atesta astfel toate cunoştinţele şi deprinderile care au fost dobândite de ele până atunci. Asemenea fete excepţional dotate ca inteligenţă şi foarte frumoase puteau apoi să devină soţiile respectate ale preoţilor şi leviţilor.
           Examinarea băieţilor, dar mai ales aceea a fetelor, dura puţin. Erau atunci puse câteva întrebări principale care erau folosite aproape întotdeauna şi pe care orice iudeu le învăţa şi le ştia pe de rost cu mult înainte.
           Răspunsurile respective la întrebările care erau bine cunoscute erau băgate dinainte în capul copiilor, astfel că nici nu apuca examinatorul să-şi termine bine întrebarea, că examinatul era deja gata cu răspunsul.
           În asemenea situaţii mai mult de zece întrebări nu primea nici un examinat, de aceea este uşor de înţeles că examinarea unui băiat abia dacă dura câteva minute. Mai ales că, dacă el răspundea foarte bine şi rapid la primele întrebări, celelalte nu i se mai puneau.
           După acest examen sumar băiatul respectiv primea un mic bilet cu care el şi părinţii lui se prezentau la aceeaşi casă la care se achitase taxa de examinare; după prezentarea bileţelului el şi familia sa trebuiau să mai achite suplimentar o mică taxă, dacă doreau cumva ca în schimbul bileţelului să primească un certificat al Templului. Copiii cu părinţi săraci trebuiau să prezinte într-o asemenea situaţie, un Signum paupertatis (certificat de sărăcie) căci altfel nu erau admişi la examen.
           Perioada examenelor respective era fie de Paşti, fie de sărbătoarea Tabenacolelor şi ea dura de obicei cinci până la şase zile. Dar înainte de a începe examinările în Templu, chiar cu câteva zile înainte, anumiţi slujitori ai Templului erau trimiţi prin hanuri ca să afle cam câţi candidaţi s-au adunat.
           Cei care doreau atunci să fie remarcaţi puteau să o facă, contra unei taxe, pentru că în acest fel le venea mai repede rândul la examen. Cei fără taxă rămâneau de obicei ultimii, iar pentru examinarea lor examinatorii nu-şi dădeau prea multă osteneală şi de obicei aceştia nici certificate nu primeau. Este drept că lor li se promitea în final că le va fi trimis un asemenea certificat, dar în realitate totul rămânea doar o simplă promisiune.
           Uneori se întâmpla însă şi ca unii băieţi de foarte mare spirit, înzestrare şi talent să pună la rândul lor întrebări examinatorilor şi să ceară felurite explicaţii despre un anumit aspect sau despre altul care fusese revelat în scrierile inspirate ale profeţilor. În asemenea împrejurări unii examinatori plini de orgolii şi ifose deveneau de obicei arţăgoşi şi supărăcioşi; căci la rândul lor examinatorii de atunci erau rareori mai buni cunoscători ai Scripturii şi profeţilor decât deplorabilii noştri învăţători de azi (această afirmaţie a fost făcută (scrisă) în anul 1859). Ei ştiau de multe ori foarte puţin, cunoscând doar atât cât să răspundă acceptabil la acele clasice întrebări. Dincolo de aceasta întunericul ignoranţei se întindea chiar şi în cazul examinatorilor.
           Desigur că atunci asistau la examen, ca un fel de comisari de examen, şi unii bătrâni şi învăţaţi. Ei însă cel mai adesea nu examinau, ci doar ascultau ceea ce se examina. Numai în cazuri cu totul deosebite, ca cel amintit mai înainte, dacă merita cu adevărat osteneala, începeau şi ei să se agite şi mustrau mai întâi pe un astfel de băiat care punea întrebări dificile, pentru îndrăzneala lui nechibzuită, de a se fi încumetat să-şi pună examinatorii într-o situaţie delicată (în care ignoranţa lor cu privire la acele subiecte ieşea şi mai mult în evidenţă), răpindu-le pe deasupra şi timpul.
           Dacă un asemenea băiat excepţional ca pregătire şi inteligenţă nu se lăsa astfel intimidat şi insista cu hotărâre asupra a ceea ce-şi propusese şi dorea să cunoască, atunci mai mult pentru a salva aparenţele faţă de popor decât de dragul adevărului, el era trecut în grupa celor care aşteptau şi atunci el trebuia să aştepte pentru a afla ulterior răspunsul la asemenea întrebări critice, până la o anumită oră din seară, şi abia atunci era din nou chemat şi audiat.
           În final, atunci când venea ora stabilită, aceşti băieţi care puneau întrebări dificile erau chemaţi, cu o oarecare stare de nemulţumire, din colţul lor şi atunci fiecare trebuia să-şi repete din nou întrebările puse de el mai înainte, iar unul dintre bătrânii sau învăţaţii care se simţea cât de cât capabil îi dădea de obicei un răspuns cât mai abscons şi foarte încâlcit, din care băiatul respectiv clar că nu devenea cu ajutorul lui mai deştept - iar poporul care asista şi el, în timpul acesta, se bătea cu palma în piept şi se minuna adânc cât este el de prost, mut, surd şi orb, faţă de profunzimea necercetată a Spiritului lui DUMNEZEU, care era atunci exprimată prin gura unui bătrân sau a unui învăţat şi în cele din urmă unii dintre acesti oameni simpli şi neştiutori chiar îl dojeneau pe acel băiat pentru obrăznicia lui.

Mergi la capitolul urmator