< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
articol de Răzvan-Alexandru Petre
Yin şi yang, bine şi rău, ateism şi spiritualism, toate acestea sunt dualităţi ireductibile şi antagonice. Oriunde sunt DOI poli, există mişcare, dinamism, instabilitate. Echilibrul poate fiinţa doar acolo unde sunt prezenţi TREI poli.
Înţelepţii indieni vorbesc de cele trei gune: sattva, raja, tama. Din combinaţia lor în diverse proporţii apare tot universul. Iar când ele sunt în perfect echilibru, există doar nemişcarea deplină, tăcerea absolută, pacea de dincolo de înţelegere.
Albert Einstein avea altă teorie. El spunea că „Cele trei mari forţe care conduc omenirea sunt: prostia, frica şi lăcomia”... 😊
Care ar fi al treilea pol în sistemele filosofice, pe lângă ateism şi spiritualism? Fără îndoială, nondualismul.
Ateismul se poate rezuma prin propoziţia: Omul e în centrul lumii.
Spiritualismul, prin: Dumnezeu e în centrul lumii.
Non-dualismul: Nu există centru. Nu există lume. Neti-neti...
Echilibrul celor trei filosofii fundamentale
Care ar fi cea mai corectă abordare filosofică?
E o întrebare absurdă, fără răspuns. Totuşi, putem spune că fiecare dintre aceste paradigme are propriile avantaje şi dezavantaje. Astfel:
Ateul este mai înclinat să fie activ, mai implicat în lume, fiindcă nu se bazează decât pe sine însuşi şi, eventual, pe societatea pe care o clădeşte împreună cu semenii săi. Dacă n-ar fi existat lăcomia regilor, America n-ar fi fost descoperită de europeni, nu-i aşa?! În acelaşi timp, ateul tinde să-şi supraliciteze voinţa şi liberul-arbitru. Este genul care vrea să subordoneze natura propriilor interese.
Spiritualistul trece mai uşor peste necazuri, punându-şi speranţa în divinitatea favorită. E dispus să admită că fenomenele paranormale fac parte din realitatea cotidiană. În schimb, este mai vulnerabil, mai uşor de păcălit şi manipulat de către autorităţile religioase sau laice, care profită de sinceritatea lui naivă.
Nondualistul este foarte tolerant, acceptând că TOT ce se manifestă este Dumnezeu şi tinde să nu aibă nicio poziţie personală. De aceea, nu are ambiţii lumeşti şi e greu să ajungă în foruri de conducere. Îi place să fie autonom şi independent în gândire şi acţiuni. Nondualistul este detaşat de aparenţele lumeşti, ca un spectator al filmului vieţii. Poate fi şi el naiv uneori, dar nicidecum manipulat la nesfârşit, fiind mereu imprevizibil.
Desigur, aceste caracteristici abia schiţate nu cuprind decât o mică parte din adevăr. Orice om manifestă aspecte din toate categoriile. De multe ori, vedem cum caracteristicile nondualiste sunt proclamate ca idealuri pentru spiritualişti (ex. detaşarea, toleranţa, abandonarea în faţa Voinţei divine). De asemenea, există şi nondualişti care acceptă miracolele şi toate misterele lumii, ştiind, totuşi, că nimic nu este real, ci o poveste, un film, o iluzie bine ticluită.
Deşi nondualistul este detaşat în forul său lăuntric, se poate implica intens în unele acţiuni, când simte acest imbold. Ateul poate fi şi el uşor păcălit de utopii sociale sau tehnologice, poate crede în diverse teorii fanteziste. Omul religios dovedeşte deseori materialism spiritual, încercând să obţină prin mijloace magice ceea ce nu poate pe cale naturală.
Materialismul spiritual
Atât ateistul, cât şi spiritualistul cred că filosofia lor îi ajută în viaţă, le dă curaj de a continua, le explică multe lucruri. Viziunea nondualistă oferă linişte sufletească inegalabilă, în acelaşi timp, neavând nicio utilizare practică. Beneficiul este strict sufletesc, interior.
De fapt, din perspectivă nondualistă, nicio filosofie nu are vreun efect real asupra faptelor omului, ci doar le justifică în proprii săi ochi. Omul va acţiona întotdeauna aşa cum i se dictează de către destinul său, abia ulterior explicându-şi el acţiunea pe baza filosofiei favorite. Nu invers.
Se spune că ideologiile şi credinţele au schimbat deseori destinul omenirii. Este fals, o simplă aparenţă. Ideile şi credinţele sunt simple adăugiri la realitate, simple comentarii de suporter sportiv, care nu schimbă scorul de pe teren. De pildă, dacă scenariul cosmic presupune izbucnirea unui război, atunci se va găsi un pretext oarecare pentru declanşarea lui. Cauza adevărată rămâne întotdeauna ascunsă, inaccesibilă oamenilor. Nu există nici vină, nici merit pentru nimic.
< Sus >
Oricine recunoaşte că există lucruri care depind de voinţa noastră şi lucruri care nu depind de noi şi pe care nu le putem influenţa. Chiar există o butadă: „Dă-mi, Doamne, înţelepciunea de a le deosebi între ele, ca să nu mă resemnez în prima situaţie şi să nu-mi dau silinţa în cea de-a doua!”.
De asemenea, recunoaştem că există „intersecţii” în viaţă, când, vrem sau nu vrem, o luăm pe o direcţie cu repercusiuni majore pentru tot restul vieţii. Îi spunem cumpănă sau moment critic.
Când suntem obligaţi să intrăm într-o anumită situaţie din cauza altor oameni – fie că am încercat să-i influenţăm şi n-am reuşit, fie că nici n-am putut ajunge la ei – atunci spunem că ei au fost mâna destinului, care ne-a provocat, să zicem, o anumită urmare neplăcută. Oricât am încercat să le forţăm liberul-arbitru, nu am reuşit să-i manevrăm în favoarea noastră. Deci ei s-au supus altei influenţe, să-i spunem, providenţiale, fiindcă a avut un efect important asupra vieţii noastre ulterioare. A fost o cumpănă de viaţă, când au decis alţi oameni pentru noi. Orice om spiritual acceptă că există un destin.
Bun. Până aici, pare totul clar. Dar care-i consecinţa logică?
Consecinţa logică este că, acei oameni, deşi credeau că îşi angrenează liberul-arbitru, că fac exact ce vor ei, de fapt, ei făceau jocul destinului nostru. Chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi putut face altfel, fiindcă noi trebuia să intrăm pe un anumit făgaş al sorţii, cu sprijinul lor. Totul era scris şi nu putea fi evitat.
Deci, dacă ei aveau impresia că decid liber şi nu era deloc aşa, oare noi chiar decidem liber?! Oare nu suntem şi noi victima unei iluzii de falsă libertate?!
Atâta vreme cât admitem că avem momente când viaţa ne obligă să o luăm pe o anumită direcţie predestinată (ca în cazul de mai sus, în care depindem de toanele altora, dar provocate de soarta noastră), atunci trebuie să admitem că toanele oamenilor pot să nu fie deloc „libere”, ci manipulate de divinitate.
Cu alte cuvinte, niciodată nu putem şti dacă alegerea noastră aparent „liberă” nu este cumva decisă de mai sus. Mai mult, ne putem întreba dacă a existat măcar un moment în viaţă când am decis liber. Iar dacă există, cum îl putem deosebi de celelalte momente, când decizia noastră este manevrată din subtil?!
Păi, nu putem, decât, cel mult, retroactiv, analizând evenimentele post-factum, când oricum nu mai putem schimba nimic. Dar în momentul deciziei, suntem complet orbi, dacă nu cumva avem intuiţia să ne dăm seama că aceea este decizia corectă, deşi nu ştim de ce. Iar dacă nu ştim de ce, ci doar ne urmăm intuiţia, este clar că nu e decizia noastră, ci noi doar facem jocul destinului.
Singura posibilitate de a ieşi din această dilemă este să credem că nu există nimic predestinat, că toţi oamenii fac numai ce-i taie capul, că nu există nicio ordine universală, ci numai întâmplarea. Asta-i viziunea atee. Oare ne convine sau vrem s-o schimbăm cu viziunea spirituală? Ambele acceptă cauzalitatea şi doar se ceartă despre Cauza primordială.
Dacă niciuna nu ne satisface, nu ne mai rămâne decât viziunea nondualistă. Ea râde de cauzalitate şi de ideea că ar exista un cineva care poate alege ceva...
< Sus >
De ceva timp, susţin că nondualismul nu face parte din spiritualitate, diferind substanţial. Poate că acest lucru i-a deranjat sau şocat pe unii, obişnuiţi să amestece ideile. Dar iată că mesajele primite prin channeling de către mediumul Sara Landon vin să confirme separarea celor trei paradigme.
Vezi
transcriptul şi videoclipul
"Dimensiunea a cincea (nonduală)"
Ea transmite comunicări de la spiritele superioare care se denumesc (ca prin mulţi mediumi în ultima vreme) „Consiliul”. Consiliul clasifică modus operandi al oamenilor în trei tipuri, pe care le voi defini astfel: tipul voluntarist-ateu (dimensiunea a treia), tipul spiritual-magic (dimensiunea a patra) şi tipul spontan-creator (dimensiunea a cincea). Ele corespund celor trei filosofii fundamentale pe care le-am pomenit anterior. Ultimul tip, spontan-creator, se referă la starea de iluminare sau eliberare nonduală. Pentru un astfel de om, viaţa nu mai este o luptă, ci o delectare.
În prima carte a Sarei Landon denumită „The Wisdom of the Council” (Înţelepciunea Consiliului) sunt sintetizate învăţăturile fundamentale. Acestea se regăsesc şi în descrierea stării nonduale de către iluminaţi şi eliberaţi. Iată câteva dintre ele:
• Nu este nevoie să iei decizii importante în legătură cu nimic; permite lucrurilor să se întâmple fără alegerea ta.
• Pe măsură ce te aliniezi la un nivel superior de conştiinţă, bunăstarea şi abundenţa îţi sunt asigurate.
• Adevărata Creaţie nu are nicio agendă [adică, scop].
• Capeţi mai mult din ceea ce eşti, nu din ceea ce vrei. Dacă vrei să ai mai multă bucurie în viaţă, rezonează cu bucuria care deja se află în tine şi în jurul tău.
• Când te împotriveşti la ceva, te împotriveşti la toate şi opreşti fluxul Creaţiei uşoare, armonioase şi fără efort.
Răzvan A. Petre
14 septembrie 2023
< Sus >