CADRUL NONDUAL AL MINTII SI HIPNOZA

2 Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!

În modelul clasic al minţii, avem un Conştient care controlează restul Minţii inconştiente. Pe acest model a funcţionat psihologia secolelor trecute. Iată schema simplă a acestui model.

Cercetătorii au măsurat capacitatea de procesare a Conştientului şi Inconştientului şi au găsit o diferenţă imensă. Conştientul are capacitatea de procesare de 60 biţi/secundă, iar Inconştientul, de 1.200.000 biţi/secundă, adică de 20.000 de ori mai mare! Este evident că nu poţi pune un copil să conducă o ţară...

Mai mult decât atât, experienţele de neuroştiinţă au demonstrat că NU Conştientul ia deciziile, ci o altă instanţă misterioasă aflată în Inconştient sau, mai logic, deasupra acestuia ierarhic. Prin urmare, Voinţa nu rezidă în Conştient, ci este plasată pe un etaj superior, ca în schema de mai jos. Conştientul (sau ego-ul) doar ia la cunoştinţă, este secundar şi colateral în tot acest mecanism.

Hipnoza e de la Dumnezeu

Hipnoza oferă un mare serviciu omenirii. Şi mă refer acum la hipnoza de spectacol (stage hypnosis) sau de stradă (street hypnosis). Ştiţi, acele show-uri în care protagonişti sunt chiar spectatorii, unde ceea ce ei fac îi amuză teribil pe cei din jur. Dar, contrar părerii scepticilor, aceşti subiecţi nu joacă teatru, nu se prefac, ci ei sunt, pur şi simplu, supuşi total voinţei hipnotizatorului.

Lucrul acesta poate părea straniu sau înfricoşător la prima vedere. Dar aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, care suntem supuşi Voinţei Divine întru totul. La spectacolul de hipnoză doar luăm la cunoştinţă de acest mare secret.

Sub hipnoză, noi ne putem manifesta fără anumite limite ale personalităţii. Ieşind din hipnoză, revenim la vechile noastre tipare mentale. Suntem, în parte, produsul trecutului nostru. Însă avem şi limite pe care le putem depăşi într-o clipă, dar nu o facem. De ce?

Poate pentru că, de fapt, aceste limite ne sunt impuse de Marea Conştiinţă. Conştiinţa noastră „normală” le acceptă fără a se gândi că le-ar putea depăşi. Este condiţionată să creadă asta de către Marea Conştiinţă.

De aceea, nu trebuie să regretăm că suntem aşa cum suntem ca persoană. Să nu ne învinovăţim pentru lipsurile şi eşecurile noastre! Aşa ne este scris de Marea Conştiinţă. Noi avem un potenţial aparent nelimitat, dar Marea Conştiinţă ne vrea să fim acum într-un anumit fel, limitat. Scânteia divină din noi are anumite atribute mai dezvoltate, nu pe toate, şi are un anumit traseu de urmat în cursul evoluţiei sale.

Dintr-un punct de vedere, hipnoza este „materialul didactic” ce confirmă tezele spiritualităţii nondualiste.

Conştiinţa umană care se crede separată de Totul este supusă întru totul Marii Conştiinţe. În schimb, când omul primeşte Graţia iluminării sau Trezirii spirituale, conştiinţa umană fuzionează cu Marea Conştiinţă şi abia atunci devine cu adevărat liberă, prin contact cu Sursa libertăţii absolute. Însă, acest om „nou” nu se mai simte o persoană separată de restul universului.

- Ori redevii Marea Conştiinţă (prin iluminare, adică reîntregirea conştiinţei) şi atunci eşti cu adevărat liber, deşi nu mai există „cineva” (altcineva decât Absolutul) care să pretindă libertatea.

Hipnoza este o ocazie special oferită de Creator să demonstreze ignoranţilor cam despre ce este vorba în privinţa Conştiinţei. Un mare mister, privind dinspre ştiinţă, dar o mare simplitate, privind dinspre spiritualitate.

Marea Conştiinţă este cea care îndeamnă subiectul să se lase hipnotizat. Marea Conştiinţă este cea care însărcinează hipnotistul cu misiunea de a fi un experimentator, aducătorul misterului printre ignoranţi. Unii hipnotişti sunt atât de „puternici”, încât nici nu au nevoie de acceptul persoanei de a se lăsa hipnotizată. Ei sunt „aleşi” de Dumnezeu pentru această misiune.

Nu apare nicio disociere a conştiinţei în hipnoză

Experimentele de hipnoză au arătat că „conştiinţa se disociază”, după cum afirmă savanţii. Ei se referă la ce am numit în fig.2 „conştient”. Pe această pistă am mers în articolul „Hipnoza şi fenomenele conexe”, adoptând „disocierea conştientului”. Acolo, poziţia Voinţei era deţinută de Mintea astrală.

În articolul de faţă vom explora o altă pistă de cercetare. În acord cu tezele nondualităţii, Voinţa este atributul Spiritului sau Conştiinţei spirituale.

Vom postula că, în starea hipnotică, esenţială este Voinţa, care joacă un rol dublu: cel normal si cel „dezinhibat” (comandat de hipnotist). Iar conştientul este total buimăcit la finalul şedinţei hipnotice de ceea ce s-a petrecut. Cu alte cuvinte, hipnoza este o scenetă umoristică jucată de Spirit, spre mirarea tuturor asistenţilor şi participanţilor. Nu există nicio „disociere a conştiinţei”. Aparenţele doar ne păcălesc raţiunea.

Notă: Există fiinţe superioare, spiritele invizibile, care realizează în mod curent mai multe acţiuni simultan: cu cât sunt mai înalte în rang, cu atât se pot împărţi în mai multe centre de interes. De exemplu, conştiinţa Marelui Spirit al lui Cristos poate răspunde simultan la miliarde de apelări.

Şi dacă s-ar disocia?

Ce s-ar întâmpla dacă am accepta că Voinţa (Conştiinţa) se disociază? Dacă acceptăm ipoteza că ar apărea două Voinţe, am putea alege variantele:

1) Fie avem două Voinţe alăturate, caz în care ar fi nevoie de o a treia Voinţă, care să decidă alternanţa lor, la comanda hipnotistului; 2) Fie avem Voinţa „normală” subordonată celei „dezinhibate”.

În cazul 1), modelul pare prea complicat pentru a funcţiona. Şi încă nu s-a explicat cum ajunge comanda hipnotistului să se interiorizeze atât de profund, la nivel de Voinţă ultimă.

În cazul 2), ar trebui ca omul să fie total supus exteriorului, ceea ce este neadevărat, subiecţii supuşi hipnozei dovedind că se pot opune comenzilor hipnotistului dacă acestea depăşesc nivelul de acceptanţă socială.

Niciuna din cele două variante nu este fezabilă. Opinia noastră este că există o singură Voinţă, care are conştiinţa, inteligenţa şi intenţia de a respecta sugestiile hipnotistului, oscilând între comportamentul „normal” şi cel „dezinhibat”.

Voinţa ordonă minţii, conştientul doar ia seama

Voinţei îi putem spune şi Conştiinţă spirituală, pentru a ne pune de acord cu limbajul spiritualităţii. Să nu confundăm deci Conştiinţa (sau Sinele sau Spiritul) cu conştientul (sau conştienţa-de-sine sau ego-ul)!

Notă: Unii autori folosesc alte denumiri sau dau alte sensuri cuvintelor antemenţionate.

Voinţa este amplasată pe un nivel superior minţii şi conştientului (vezi fig.2). Comenzile Voinţei devin „lege” pentru mintea inconştientă, care operează întocmai cu indicaţiile venite de sus.

De exemplu, hipnotistul (pe scenă sau pe stradă) îi sugerează unui subiect că va deveni invizibil, iar acesta, efectiv, nu îl mai vede.

Acest fenomen este orbirea psihologică, ce atestă că vederea are o componentă pur mintală – vederea se petrece în minte, nu în ochi. Iar mintea este total subordonată Voinţei. Conştientul doar observă pasiv că hipnotistul a „dispărut” inexplicabil, deşi îi mai aude vocea.

Mintea inconştientă este o colecţie imensă de programe adunate în timp sau moştenite genetic. Este deci un produs al trecutului. Memoria face parte tot din acest inconştient.

La comanda hipnotistului (pe scenă sau pe stradă), poţi uita pe loc cum te numeşti.

Voinţa a comandat ruperea legăturii dintre conştient şi memorie. Deci conştientul este pasiv şi neputincios, nicidecum nu ar putea el să controleze mintea, cum mai cred unii.

Relata un subiect că, fiind hipnotizat pe scenă, era perfect conştient de totul, dar când primea comanda de la hipnotist, simţea nevoia să o execute cât mai grabnic, fără a o judeca critic.

Toate fenomenele ce se petrec în hipnoză au această explicaţie simplă: Voinţa comandă, Mintea inconştientă operează transformările, iar Conştientul le observă pasiv.

Dar această schemă a minţii e valabilă oricând, nu numai în hipnoză. Deasupra minţii tronează Voinţa atotputernică. Conştientul sau conştienţa-de-sine sau ego-ul este o infimă parte a minţii (a 20.000 parte). În majoritatea timpului, nici măcar nu suntem conştienţi de noi înşine, fiind absorbiţi de activităţile curente. Dacă însă suntem întrebaţi, vom spune că am fost tot timpul conştienţi, ceea ce nu e adevărat. Neuroştiinţele au măsurat activitatea cerebrală şi au stabilit că, în timpul activităţilor solicitante, uităm complet de noi. Ego-ul apare intermitent.

Hipnoza e o simulare a iluminării

Starea hipnotică este identică cu ceea ce maestrul Laurenţiu Marga descrie ca fiind rămânerea în prezent sau mintea fără gânduri perturbatoare – o etapă intermediară înaintea iluminării spirituale, prin metoda lui. Singura diferenţă ar fi relaxarea totală a muşchilor oculari, ceea ce se manifestă ca privire natural fixă. La unii oameni hipnotizaţi, ochii par ficşi, într-adevăr, dar nu la toţi.

Manifestările stării de hipnoză şi stării “fără gânduri” sunt identice:

c) eşti foarte concentrat pe ce faci, datorită faptului că atenţia nu mai este distrasă de gânduri aiurea.

d) eşti foarte prompt în a executa intenţiile ce îţi vin în minte (fie comenzi hipnotice, fie, respectiv, inspiraţie de la Spirit), fără a ţine cont de comoditate sau neputinţe fizice.

Conştientul este împiedicat să ridice obiecţiuni comenzilor primite de la hipnotist, adică să mai gândească critic.

Putem considera că legătura dintre conştient şi minte se face pe două canale energetice: a) canalul ideilor şi b) canalul percepţiilor. Se pare că, în starea de transă hipnotică, primul canal este blocat, iar al doilea este amplificat.

Dar asta nu înseamnă că hipnotizatul nu poate raţiona sau acţiona. Aşa cum am spus, conştientul nu are un rol esenţial. Comenzile către minte vin întotdeauna direct de la Conştiinţă sau Spirit.

Hipnotizaţii pot gândi dacă li se comandă, altfel sunt goliţi de gânduri (ceea ce nu este un lucru “rău”, ci dimpotrivă, foarte reconfortant – de aceea, toţi subiecţii ies relaxaţi dintr-o şedinţă de hipnoză).

În starea de veghe obişnuită, conştientul sau ego-ul doar are impresia că el decide totul şi că gândurile îi aparţin. Dar el este o anexă, cum se observă în figura 2. Deciziile şi gândirea se petrec în minte sub conducerea Spiritului, independent de ego-ul conştient. Acesta din urmă doar ia la cunoştinţă despre ce se întâmplă în minte.

În starea de hipnoză, doar acea impresie a ego-ului că el ar fi buricul Pământului este anulată, prin voinţa Spiritului. Nimic altceva.

Cam aşa se întâmplă şi în starea de iluminare şi în stările de transă mediumnică. Dispare judecata critică a ego-ului şi te supui necondiţionat deciziilor şi inspiraţiilor ce vin de sus, de la Spirit. Deci hipnoza este o exemplificare parţială a stării de iluminare.

Rolul Spiritului în hipnoză

Aparent, în hipnoza de spectacol, subiectul se supune comenzilor hipnotistului. Dar noi susţinem aici că nu este deloc aşa. Subiectul se supune exclusiv Spiritului său. Spiritul intră în jocul hipnotic de bunăvoie, interpretând cu aplomb rolul respectiv. În niciun moment hipnotistul nu decide destinul tău. Totul este sub controlul Spiritului. De fapt, Spiritul poate recuza oricând comenzile primite de la hipnotist. Uneori, dacă Spiritul e mai jucăuş, îi strică scenariul hipnotistului şi şedinţa nu merge cum ar trebui. Deci Spiritul doar se preface că ascultă de comenzile hipnotistului, aşa, de amorul artei.

De aceea, capacitatea de a fi hipnotizat nu este totuna cu sugestibilitatea. Hipnozabilitatea depinde exclusiv de dorinţa Spiritului de a bloca ego-ul conştient. E nevoie de prezenţa hipnotistului doar pentru cei neiniţiaţi, dar cei care se antrenează spiritual se pot “autohipnotiza”, blocându-şi temporar gândurile pentru a facilita curgerea nestingherită a inspiraţiei spirituale.

Copiii mici nu pot fi hipnotizaţi, deşi sunt foarte sugestibili. Explicaţia simplă este că Spiritul lor nu o doreşte. Ego-ul copilului este în plină dezvoltare şi nu ar fi prea sănătos să fie blocat, chiar şi în joacă.

Hipnoza este un truc al Conştiinţei, care ne păcăleşte şi ne uimeşte pe toţi, inclusiv pe hipnotist şi pe savanţi.

În concluzie, hipnoză simulează starea de iluminare în sensul că iluminatul se supune necondiţionat deciziilor şi inspiraţiilor ce îi vin de la Spirit, putând folosi, desigur, şi raţiunea. Dar lipsesc gândurile compulsive, vocea aia din cap care nu-ţi dă pace niciodată, cauzată de ego. Totuşi, în cazul iluminării spirituale autentice, fenomenul este mult mai complex, dispărând şi senzaţia existenţei separate.

Atât modelul inspirat de cercetările din neuroştiinţe (fig.2) cât şi observaţiile privind hipnoza conduc la aceeaşi concluzie. Rolul spiritual major al hipnozei ar putea fi cel de a ne demonstra pe viu, nu în laborator, că ego-ul conştient nu este atât de important pentru mersul vieţii noastre, care este condusă de o instanţă superioară: Sinele sau Spiritul sau Conştiinţa. Nu trebuie să dăm o importanţă exagerată hipnotistului, el este doar ocazia care ne revelează acest mare Adevăr.

În hipnoză, conştiinţa „dezinhibată” execută întocmai ordinele hipnotistului în cadrul poveştii inventate de acesta. Nu trebuie să ne îndoim că şi conştiinţa noastră „normală” face exact ceea ce doreşte Dumnezeu, crezând orbeşte în povestea vieţii noastre personale. Similaritatea e perfectă.

Conştienţa-de-sine şi ego-ul

Conştienţa-de-sine apare la copiii mici, dar a fost constatată şi la maimuţe, elefanţi, orci, delfini şi... coţofane. Nu şi la alte animale (deocamdată). Ea se măsoară prin testul oglinzii. Animalul care nu se recunoaşte în oglindă încă nu şi-a dezvoltat conştienţa-de-sine.

Rolul evolutiv al conştienţei-de-sine ar putea fi, probabil, accelerarea proceselor de învăţare şi obţinerea unor performanţe ridicate. Restul animalelor învaţă prin reflexe condiţionate şi sunt foarte limitate în ceea ce pot face.

Conştienţa-de sine-este un produs al evoluţiei naturale a minţii. (Totuşi, să nu uităm că orice proces natural este condus de Spirit, de Conştiinţă!) Cu totul altceva este ego-ul, care este un produs strict uman.

La copiii mici, conştienţa-de-sine şi ego-ul se confundă, pentru că apar în acelaşi timp. Deci animalele menţionate au conştienţă-de-sine fără ego. Numai copilul dobândeşte un ego prin simplul fapt că s-a născut ca om pe Pământ şi a crescut printre oameni.

Spiritualitatea nondualistă ne învaţă că ego-ul este simţul separării. O primă separare apare prin conştienţa-de-sine, dar animalul superior se simte total dependent şi integrat în natură. În schimb, omul cu ego se crede separat de natură, pe care o priveşte cu teamă. Din frică, apare dorinţa de control asupra lumii, fiindcă „nu se ştie de unde poate apare un pericol”.

Iată cum descrie Autorul Divin în “Viaţa impersonală” conştienţa-de-sine a omului adamic, înainte de a căpăta un ego (înainte de "izgonirea din Rai"):

«Dar, deşi căpătaseşi formă umană, expresia Ta era încă atât de Impersonală, încât, deşi erai conştient de tine, aşteptai numai de la Mine inspiraţie şi ghidare.

Aceasta a fost deci prima stare în care Te-ai trezit când ai intrat în manifestarea Terestră şi care a fost numită starea Edenică sau viaţa în Grădina Edenului.

Această stare Edenică reprezintă aspectul Celest al Conştiinţei Impersonale, sau starea în care Tu erai încă în mod conştient Una cu Mine, cu toate că te aflai acum închis într-un instrument muritor de exprimare.» (cap.9)

Ego-ul caută mereu

Din prima carte din Biblie, Geneza, aflăm că Adam şi Eva au căzut din paradis pentru că "au muşcat din mărul cunoaşterii binelui şi răului". Ego-ul exact asta face: împarte lucrurile în bune şi rele, în funcţie de interesul personal. Ego-ul aleargă mereu către ce-i place (aparent bun) şi fuge de ceea ce îi produce suferinţă sau îi opreşte plăcerea (aparent rău). Deci ego-ul este veşnicul căutător. El nu se poate opri niciodată din a căuta, fiindcă asta îi este natura. De aceea, este mereu nemulţumit. Chiar şi plăcerile sale nu durează mult, fiindcă imediat apare teama de a nu le pierde.

Cum spune Paul Morgan-Somers, consumerismul şi fake-news au fost inventate de Natură, cu ajutorul lor ameţind ego-ul uman să nu se oprească niciodată din căutat, din mersul înainte. Natura îţi promite satisfacţii mai mari decât vei obţine. Iar când obţii ceea ce doreai, plăcerea pe care o resimţi este rapid diminuată, ca să nu te simţi prea fericit şi să fii tentat să vrei altceva, ceea ce te va împiedica să fii mulţumit cu ceea ce deja ai. Natura te minte încontinuu şi te îmbie cu false promisiuni, pentru ca tu să acţionezi fără oprire. Acesta este „mărul cunoaşterii” din care omul a muşcat.

Totuşi, rasa umană nu este urmărită de niciun blestem sau păcat ancestral, căci ego-ul este o etapă evolutivă dorită de Dumnezeu. Este veriga dintre animalele cu conştienţă-de-sine şi omul fără ego. Atât şi nimic mai mult.

Nondualitatea ne învaţă că soluţia la nemulţumirea fundamentală a ego-ului este dizolvarea sa, adică iluminarea spirituală. Altă soluţie nu există, fiindcă niciodată ego-ul nu va înceta să caute altceva, mereu altceva, iar universul îi oferă din plin o mulţime de posibilităţi de căutare. Ego-ul trăieşte cu iluzia că, după următoarea căutare, va găsi ceea ce îi lipseşte. Ceea ce nu se întâmplă niciodată, fiindcă, de fapt, lui îi lipseşte Totalitatea. Iar pe aceasta nu o va putea include în sine; partea nu poate conţine întregul.

Când dispare ego-ul, redevenim Totalitatea care am fost dintotdeauna, dar vălul Mayei ne-a iluzionat că nu O suntem. Însă, spre deosebire de starea adamică, acum avem şi o personalitate puternică, ce poate juca mai bine rolul de Dumnezeu.

Ego-ul e copilul Conştiinţei

Care este raportul dintre Conştiinţa umană şi Marea Conştiinţă Universală? De ce avem impresia că suntem separaţi de Dumnezeu?

Marea Conştiinţă Universală se concentrează într-un punct focal numit organism şi devine „Conştiinţă spirituală”, care nu se ocupă decât de corpul-minte al individului. La om, animale, plante se petrece acelaşi lucru. Aşa apare lumea vie, prin ataşarea Conştiinţei la un corp. Agregatul minte-corp este condus de Conştiinţa divină cu o misiune individuală.

Cum anume se divide aparent Marea Conştiinţă este un mare mister. Ea rămâne unică şi, simultan, pare o multitudine. Este o diviziune, dar nu o separare! (Cuvintele nu ne prea ajută să descriem indescriptibilul, şi aşa apar exprimările paradoxale...) Putem spune că Marea Conştiinţă este într-o legătură directă şi permanentă cu Conştiinţa individuală.

Ego-ul este un produs mental creat printr-o influenţă a Conştiinţei individuale. El este simţul separării, pe care ni-l insuflă chiar Dumnezeu unicul. Apariţia ego-lui a fost dorită de Creator şi realizată cu ajutorul Conştiinţei, iar procesul invers este la fel de simplu, prin limitarea sau blocarea alimentării lui cu energie de la Conştiinţă. Ego-ul este o contracţie energetică, resimţită chiar la nivel fizic.

Cât timp există ego, el aparent predomină în faţa Conştiinţei. Cauza este acea contracţie energetică grosieră ce acoperă senzaţia, mai rafinată, specifică Conştiinţei spirituale. Este ca un zgomot de motor ambalat care acoperă o melodie suavă ce abia se aude în difuzor.

Ego-ul se hrăneşte din Conştiinţă, împrumutând din puterea Ei. Iată o schemă ce sintetizează toate aceste afirmaţii.

În acest model, ego-ul este format din conştienţa-de-sine peste care se suprapune o mică parte din Conştiinţa spirituală, devenită local o aşa-zisă „Conştiinţă umană”.

La fel cum din Marea Conştiinţă s-a desprins Conştiinţa spirituală, acelaşi fenomen se reproduce în om: din Conştiinţa spirituală se desprinde un fragment pe care-l numim „Conştiinţă umană”. Aceasta eşti tu, punctul din care percepi lumea chiar acum.

Încercând să indicăm diferenţa, putem spune că Conştiinţa umană se simte a fi în centrul lumii, iar Conştiinţa spirituală se simte a fi pretutindeni.

Ego-ul pare a fi o fiinţă reală cu ajutorul Conştiinţei. Unii spun că ego-ul ar fi doar gândul de "eu", o ficţiune. Dar atâta timp cât are o acţiune directă atât de puternică, nu-l putem nesocoti. Putem însă spune că ego-ul va dispărea ca un gând, instantaneu, de parcă n-a existat niciodată – când se produce iluminarea sau eliberarea spirituală. Atunci nu te vei mai simţi contractat, ca acuma, ci dilatat în tot spaţiul.

Ce se petrece atunci când mintea rămâne fără gânduri? Este o stare plăcută să n-ai gânduri parazite, să ai o minte liniştită, fără griji. Şi te întrebi: cum de ai trăit cu acel vacarm în cap timp de atâţia ani?! Vacarmul nu există şi nici nu ţi-l mai poţi imagina acum, când eşti senin, tăcut, relaxat, fără gânduri.

Ego pur

Revenind la fig.4, peste conştienţa-de-sine se suprapune o mică parte din Conştiinţa spirituală, care devine astfel Conştiinţă umană. Aşa apare ego-ul pur sau simţul rafinat al eu-lui, sentimentul de „Eu sunt”. Dar nu acesta este „ego-ul negativ”, care ne supără.

Sub influenţa ego-ului pur, în minte apar mereu tipare psihomentale egotice. Ele formează treptat personalitatea noastră şi intelectul, care are în centru ideea de „Eu, diferit de restul”. Din nenumărate gânduri care ne podidesc, noi le reţinem doar pe acelea care sunt captate de filtrul ego-ului pur. Şi astfel se formează nişte tipare egotice. La rândul lor, acestea „îngroaşă” filtrul, care devine tot mai egotic, mai specializat. În final, omul matur se trezeşte că a dobândit un ego puternic. Această expresie se referă la totalitatea tiparelor sale psihomentale de tip uman.

1) La personalitate, care are trăsături pozitive sau negative (comparativ cu un ideal arbitrar de perfecţiune), având sediul în minte. Aici apare „ego-ul negativ”.

Păcălirea ego-ului că ar avea liber-arbitru

În nondualitate se afirmă că liberul-arbitru este o iluzie. Cum se poate asta?

Deciziile sunt luate de Conştiinţa spirituală, iar ele sunt transmise imediat atât minţii (pentru execuţie), cât şi Conştiinţei umane (pentru informare). Aşa ajunge informaţia la nivelul ego-ului pur. El nu decide autonom, ci reproduce fără să ştie ceea ce a fost deja decis. Asta au constatat şi neuroştiinţele. Deci există o legătură de subordonare unilaterală a Conştiinţei umane faţă de „mama” sa, Conştiinţa spirituală.

Citatul următor explică misterul ce înconjoară "vak siddhi" sau puterea mistică de a materializa intenţiile.

«Dacă cineva a dus o viaţă virtuoasă în trecut, orice el gândeşte în acest moment, se şi întâmplă. Dar el nu va schimba ceea ce este destinat. Orice doreşte se va plia pe ceea ce oricum trebuie să se întâmple. Dorinţele lui se vor armoniza cu ceea ce a fost deja stabilit prin Voinţa Supremului."» (Ramana Maharishi, "Living by the Words of Bhagavan", p.238)

Gândurile apar în minte, unele venind de aiurea, dar altele, direct de la Conştiinţa spirituală. Pe acestea din urmă le putem clasifica astfel:

1) Gânduri în concordanţă cu tiparele personalităţii. Conştiinţa spirituală are anumite idei de pus în practică şi le trimite minţii cu unele precauţii. Ele respectă tiparele minţii pentru a nu intra în contradicţie cu ego-ul. E un gen de „momire” a ego-ului cu idei care îi plac, dar al căror efect numai Conştiinţa spirituală îl previzionează.

De pildă, să zicem că personalitatea noastră are un defect pe care nu-l conştientizăm. Conştiinţa ne trimite un gând ce atrage manifestarea acelui defect, dar nu într-o împrejurare socială, ci în singurătate, doar în minte. Observându-ne emoţiile neaşteptate, ne putem da seama imediat de acea slăbiciune, ca să-i rezistăm când vom fi ispitiţi în viaţa reală.

2) Gânduri care sunt indiferente faţă de personalitate. Acestea sunt inspiraţii şi intuiţii. Uneori, intuiţia ne îndeamnă să acţionăm invers decât „raţiunea” (adică logica personală).

Alteori, gândurile sunt atât de abstracte şi impersonale, încât nu le putem pune în niciun raport cu personalitatea. De exemplu, prezentul articol vă propune astfel de idei abstracte şi impersonale. Le puteţi pricepe indiferent de zodia în care v-aţi născut.

Iată ce mărturiseşte Autorul Divin, în “Viaţa impersonală”, despre gândurile şi emoţiile pe care chiar EL ni le trimite:

«Aşa s-a născut personalitatea Ta şi, de la naşterea sa, Te-am incitat să o hrăneşti, susţii şi fortifici, umplându-Te de dorinţe, speranţe, ambiţii şi aspiraţii împreună cu toate diversele manifestări ale Dorinţei, care nu sunt decât aspectele umane ale Voinţei Mele, lucrând la pregătirea şi la dezvoltarea unui instrument capabil să exprime perfect Atributele Mele pe Pământ.» (cap.9)

Puterea minţii sau puterea Spiritului?

Se vorbeşte despre "puterea minţii", cu care poţi face minuni. Şi se fac cursuri, se scriu cărţi, se dau reţete ale fericirii cum să-ţi pui la treabă mintea ca să obţii tot ce vrei sau să capeţi puteri incredibile. Unii reuşesc, dar majoritatea nu. De ce? Nu-i aceeaşi minte omenească?

Performanţele incredibile nu sunt doar ale minţii. Spiritul decide dacă le doreşte sau nu. Mintea e supusă voinţei Spiritului: fie neputincioasă şi idioată, fie supercapabilă şi fascinantă. Depinde de voinţa Spiritului ce vrea El să facă din om, cum şi când să-l transforme, cum să-l provoace şi testeze. Tu, cu voinţa ta (care nici nu există), nu poţi controla mintea, ci doar ai această impresie.

Definirea tehnică a iluminării

În baza modelului nostru, dezactivarea ego-ului înseamnă retragerea Conştiinţei umane din combinaţia cu conştienţa-de-sine. Astfel, omul îşi poate duce mai departe viaţa în mod normal, dar fiind scăpat de vociferările şi nemulţumirile necontenite ale ego-ului.

Cele două părţi ale Conştiinţei individuale rămân relativ separate. Conştiinţa umană (rombul mic albastru) continuă să perceapă informaţii de la corpul-minte, în acelaşi timp având şi percepţia Absolutului, iar Conştiinţa spirituală (rombul mare albastru) îşi percepe perispiritul (conţinând, de exemplu, memoria vieţilor anterioare) şi Absolutul. Absolutul este elementul lor comun.

În această nouă postură, Conştiinţa umană (fără ego) observă cu perpetuă uimire şi plăcere: acţiunile corpului-minte, precum şi gândurile ori emoţiile şi deciziile pe care corpul-minte le ia, venite de la Conştiinţa Spirituală sau Divină. De fapt, aceste lucruri se întâmplau şi înainte de iluminare, dar erau acoperite de simţul ego-ului, ce pretindea că el face toate acestea.

«Aceeaşi conştiinţă din măgar este şi în Sri Krishna» (Nisargadatta Maharaj).

Aparent, omul revine la condiţia de copil mic (sub 2 ani), cu conştienţă-de-sine. De fapt, diferenţa e majoră. În mintea inconştientă a iluminatului au rămas nenumărate tipare psihomentale achiziţionate prin experienţele umane, de om matur.

Unele dintre tiparele mentale negative sau nedorite pot dispărea odată cu ego-ul, dar nu este o regulă. De pildă, un fumător poate primi Graţia eliberării de ego, dar să rămână cu viciul fumatului. Ori poate scăpa imediat de el.

Ceea ce vrem să subliniem este că Dumnezeu ne-a dat un ego cu un scop: acela de a acumula tipare psihomentale de un tip superior vieţii animale, să ne dezvoltăm inteligenţa abstractă. Însă viaţa trebuie să evolueze, iar omul egotic trebuie înlocuit cu omul fără ego, următoarea etapă evolutivă a omenirii.

Când persoana rămâne personaj

Ego-ul este ca o extra-dimensiune adăugată corpului-minte. Dispărând cu desăvârşire ego-ul, persoana rămâne un personaj ivit din visul Vieţii. Pentru ceilalţi, omul pare exact la fel din toate punctele de vedere. Privind acest personaj, ei îi atribuie, din obişnuinţă, calitatea de persoană independentă, cum se consideră a fi ei înşişi.

Un personaj (de exemplu, dintr-un film) nu este o persoană. Imaginaţia noastră îl transformă într-o persoană reală, care ne dă emoţii şi idei. Facem acest lucru spontan, pentru că suntem obişnuiţi să credem că oamenii din jur şi noi înşine suntem persoane. Copiii fac acelaşi lucru cu păpuşile, le dau personalitate. Este un joc al omenirii început de Adam şi Eva. Dar actorul care a jucat personajul respectiv în film nu îl priveşte niciodată ca pe o persoană reală, el cunoaşte jocul şi e total detaşat de poveste.

„Persoana” este combinaţia dintre un personaj creat de Divinitate şi extra-dimensiunea numită „senzaţia identităţii separate şi a liberului-arbitru”. Când surplusul este eliminat, rămâne fiinţa în stare naturală, fericită cum a creat-o Domnul. Rămâne şi intelectul personajului, care observă modificările descrise mai sus şi le poate relata altor semeni, sub eticheta de „iluminare”. Deci nu persoana se iluminează. Acolo a rămas numai Viaţa care şi-a retras iluzia de persoană din acel personaj.

SINTEZĂ: Evoluţia de la animal inferior la animal superior se face prin dezvoltarea minţii şi dobândirea conştienţei-de-sine. De la animalul superior la om, mintea continuă să se dezvolte şi capătă un ego (pe baza unei porţiuni din Conştiinţă). Omul iluminat pierde ego-ul prin reîntregirea Conştiinţei şi purificarea minţii (se păstrează, totuşi, o graniţă inefabilă între cele două porţiuni de Conştiinţă).

Nondualitatea încadrează dualitatea, simbolic

În general vorbind, tot ce există în lumea duală îşi are suportul în Realitatea nonduală. Unicul Inconceptibil, fără de opus, este baza dualităţilor create, cadrul real în care acestea par că apar. Iluminarea înseamnă trăirea directă a acestui adevăr paradoxal: există simultan atât nondualitatea (Creatorul, realul, vidul, nimicul), cât şi dualitatea (Creaţia, aparenţa, plinătatea, totul).

„Cadrul nondual al minţii”, titlul acestui articol, poate fi reprezentat concret-imagistic ca în desenul de mai jos. Componentele minţii (voinţa, mintea, conştientul – cf. fig.2) sunt agăţate în diverse feluri de cadrul nondual ce le înconjoară.

Alte articole despre hipnoză scrise de Răzvan Petre:

HIPNOZA ŞI FENOMENELE CONEXE (2017)

HIPNOZĂ ŞI MENTALISM (2012)

CADRUL NONDUAL AL MINŢII ŞI HIPNOZA